ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6054/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 5274/3/11 februarie 2009, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul C.O.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, anularea Dispoziției nr. 2213 din 10 ianuarie 2004 a Primarului general al Municipiului București și obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 432 mp situat în București, fosta str. A. sector 6, proprietatea tatălui său, C.T., imobil preluat abuziv de stat. Prin Sentința civilă nr. 892/22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația formulată de contestatorul C.O.C.

în contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general. A anulat Dispoziția nr. 2213 din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul general al Municipiului București. A obligat Primarul general al Municipiului București să emită o nouă dispoziție prin care să-l propună pe reclamant pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind terenul de 432 mp situat în București, fosta str. A. sector 6, imposibil de restituit în natură și să înainteze dispoziția, sentința și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că prin Dispoziția nr. 2213 din 10 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București, s-a respins notificarea reclamantului, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.

Reclamantul a formulat notificarea nr. 5431 din 5 decembrie 2001, transmisă prin intermediul BEJ E.P., prin care a solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 432 mp situat în București fosta str. A. sector 6, imposibil de restituit în natură, ce a fost proprietatea tatălui său C.T.

În faza procesuală a fondului reclamantul a depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2551 din 17 februarie 1958 prin care tatăl reclamantului, C.T., a dobândit terenul de 432 mp situat în Municipiul București fosta str. A. sector 6 precum și certificatul de moștenitor din 5 septembrie 1989, eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului II București prin care reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor, după tatăl său, decedat la 26 martie 1989. Din adresa din 8 iulie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, reiese că terenul în litigiu a trecut în proprietatea Statului prin Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 378/1973 și Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 1026/1973.

Conform raportului de expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru întocmit de expertul ing. M.S., terenul preluat de la autorul reclamantului este afectat integral de blocurile de locuințe construite după expropriere, de alei pietonale și de acces la blocurile de locuințe și de spațiile verzi dintre blocuri (obiective de utilitate publică), fiind imposibilă restituirea în natură. Cu privire la dispozițiile legale relevante în cauză, tribunalul a reținut că imobilul preluat de la autorul reclamantului, C.T., se înscrie în categoria celor al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a reținut că, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitor legal al autorului C.T., reclamantul C.O.C.

este persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatorii potrivit acestei legi. Față de prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, reclamantul fiind îndreptățit să primească despăgubiri în echivalent. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea apelului, pârâtul Municipiul București prin Primarul general a arătat că sentința tribunalului este netemeinică și nelegală întrucât înscrisurile anexate notificării precum și cele depuse în fața instanței nu fac dovada dreptului de proprietate al reclamantului în sensul art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001 și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorul reclamantului referitor la proprietatea imobilului în litigiu precum și la determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept. A mai susținut că înscrisul sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate. Potrivit art. 2 din Decretul nr. 221 din 06 septembrie 1950, înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcții, nu se pot face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular.

Pârâtul Municipiul București a mai susținut că, din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că instituția sa are competența numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției competente. Prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 art. 1 alin. (1) titlul VII, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată. Din analiza acestor texte legale rezultă că Municipiul București nu are obligația legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

În același sens, sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobile preluate abuziv. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 574 A din 30 mai 2011 a respins apelul pârâtului, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Notificarea formulată de intimatul contestator, nr. 5437 din 5 decembrie 2001, transmisă prin intermediul Biroul executorilor judecătorești E.P., prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul de 432,07 mp situat în Municipiul București fosta str. A. sector 6, a fost respinsă prin Dispoziția nr. 2213 din 19 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.

Existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului a fost dovedită cu act autentic, respectiv cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu procesul-verbal nr. 5087/1141 din 5 decembrie 1957 de Notariatul de stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej București prin care C.T. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 432,07 mp situat în București, raionul Gh. Gheorghiu Dej str. A. sector 6, nefiind fondate susținerile pârâtului în sensul că această dovadă ar fi fost făcută prin înscris sub semnătură privată. Reclamantul a făcut totodată și dovada calității sale de moștenitor al defunctului C.T., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1412 din 5 septembrie 1989, eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului II București.

În consecință, față de prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, în mod corect a reținut tribunalul că reclamantul a justificat această calitate. Prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat, prin Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 378/1973 aplicat prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 1026/1973, astfel cum rezultă din adresa din 8 iulie 2009 emisă de Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană din cadrul Primăriei Municipiului București.

Din expertiza efectuată în prima instanță rezultă că terenul preluat de la autorul reclamantului este afectat de construcții și lucrări de utilitate publică, pe teren aflându-se spațiul verde în suprafață de 128 mp; suprafața de 224 mp din aleea de acces între blocul C1 din B-dul I., blocul A1 din str. M. și blocul 302 din str. E.; suprafața de 80 mp din blocul 302 situat în str. E. Potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Având în vedere această prevedere legală precum și situația terenului în litigiu, instanța de apel a constatat că în mod corect a stabilit tribunalul dreptul intimatului contestator la măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța de apel a statuat că susținerile pârâtului în sensul că hotărârea primei instanțe ar fi nelegală pentru că Municipiul București nu are obligația de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubirilor în condițiile legii speciale nu sunt pertinente, având în vedere dispozitivul hotărârii atacate, care nu impune pârâtului să stabilească suma cuvenită drept despăgubiri. În conformitate cu prevederile legale invocate de pârât, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul l-a obligat pe acesta să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea unor despăgubiri echivalente, privind terenul în litigiu și să înainteze dispoziția, sentința și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Împotriva deciziei instanței de apel pârâtul Municipiul București prin primarul general a declarat recurs. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins ca nefondat apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței tribunalului deoarece, așa cum rezultă din art. 21 - art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii.

Prin Dispoziția nr. 2213/2004 a fost respinsă notificarea formulată de C.O.C. cu motivarea că nu a făcut dovada calității de persoana îndreptățită. Pârâtul a mai susținut, referindu-se la dispozițiile art. 16 alin. (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 că, în ceea ce privește obligarea sa de a trimite dispoziția motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ trebuie supus, mai întâi controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului București.

Pârâtul a mai arătat că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că s-ar fi primit despăgubiri pentru imobilul menționat, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată.

Recursul nu este fondat pentru considerentele care succed. Prin criticile formulate, recurentul-pârât invocă interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, susținând că soluția de respingere a notificării formulate de C.O.C. prin Dispoziția nr. 2213/2004 este legală, deoarece acesta nu a depus în termenul prevăzut de lege actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și actele doveditoare privind calitatea sa de moștenitor, în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001. În acest mod recurentul-pârât tinde să conteste, practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma "până la data soluționării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării. Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape, respectiv etapa administrativă, de către entitatea notificată sau etapa judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către reclamant, în calitate de titular al notificării, a actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, lucru care s-a și întâmplat și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională. Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul-pârât, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, reclamantul a depus la dosarul de fond al instanței actul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al raionului Gheorghe Gheorghiu Dej cu procesul-verbal nr. 5087/1141 din 5 decembrie 1957 prin care tatăl său, C.T., a cumpărat "terenul viran în suprafață de 432,07 mp situat în București, raionul Gh.Gheorghiu Dej, str. A., cu următoarele dimensiuni și vecinătăți (...)" precum și certificatul de moștenitor nr. 1412 din 5 septembrie 1989 cu care a făcut dovada că este unicul moștenitor al lui C.T., în calitate de fiu.

Astfel, instanța de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 cât și a celorlalte texte legale incidente - art. 4 alin. (2) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - atunci când a confirmat soluția primei instanței, care a constatat că reclamantul a făcut dovada în sensul Legii nr. 10/2001, atât a dreptului de proprietate asupra terenului care a constituit obiect al notificării cât și a calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Susținerea recurentului-pârât în sensul că, în realizarea obligației stabilite de instanță în sarcina sa, de a trimite dispoziția motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ trebuie supus, mai întâi controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului București nu poate fi primită.

Este adevărat că alin. (2 1 ) al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin pct. 24 din O.U.G nr. 81/2007 începând cu 29 iunie 2007, prevede că "dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta", însă, în speță, un asemenea aviz nu se justifică pentru următoarele argumente: Prin dispozitivul sentinței tribunalului, menținută de instanța de apel, Primarul general al Municipiului București a fost obligat să emită o nouă dispoziție prin care să-l propună pe reclamant pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind terenul de 432 mp situat în București, fosta str. A. sector 6, imposibil de restituit în natură și să înainteze dispoziția, sentința și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, pârâtului nefiindu-i impusă obligația cuantificării despăgubirilor echivalente la care este îndreptățit reclamantul, o asemenea competență având-o numai Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Așa fiind, dispoziția ce urmează a fi emisă de pârât în îndeplinirea acestei obligații, astfel cum a fost stabilită de către instanța de judecată ca urmare a finalizării atât a procedurii administrative cât și a procedurii judiciare, nu poate fi supusă unui alt control de legalitate al prefectului, pentru că altfel s-ar nesocoti efectele unei hotărâri judecătorești și irevocabile.

Critica pârâtului referitoare la faptul că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că s-ar fi primit despăgubiri pentru imobilul menționat, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, pe lângă faptul că este formulată omisso medio și nu poate face obiectul examinării în faza procesuală a recursului, nici nu are legătură cu raportul juridic dedus judecății pentru că acest text de lege se referă la notificările formulate de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea ce nu este cazul în speță.

Față de temeiurile menționate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, precum și excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant având în vedere că pârâtul a formulat critici care vizează încălcarea sau greșita aplicare a legii și care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 574A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN