ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6054/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6054/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 5274/3/11 februarie 2009,

în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul C.O.C. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, anularea Dispoziției nr.

2213 din 10 ianuarie 2004 a Primarului general al Municipiului București și

obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziție de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 432 mp situat în

București, fosta str. A. sector 6, proprietatea tatălui său, C.T., imobil

preluat abuziv de stat.

Prin Sentința civilă

nr. 892/22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

contestația formulată de contestatorul C.O.C. în contradictoriu cu Municipiul

București prin primarul general.

A anulat Dispoziția

nr. 2213 din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul general al Municipiului

București.

A obligat Primarul

general al Municipiului București să emită o nouă dispoziție prin care să-l

propună pe reclamant pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind

terenul de 432 mp situat în București, fosta str. A. sector 6, imposibil de

restituit în natură și să înainteze dispoziția, sentința și documentația

aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul București a reținut că prin Dispoziția nr. 2213 din 10

ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București, s-a respins

notificarea reclamantului, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de

proprietate și a calității de moștenitor.

Reclamantul a

formulat notificarea nr. 5431 din 5 decembrie 2001, transmisă prin intermediul

BEJ E.P., prin care a solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri

bănești pentru terenul în suprafață de 432 mp situat în București fosta str. A.

sector 6, imposibil de restituit în natură, ce a fost proprietatea tatălui său

C.T.

În faza procesuală a

fondului reclamantul a depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 2551 din 17 februarie 1958 prin care tatăl reclamantului, C.T., a dobândit

terenul de 432 mp situat în Municipiul București fosta str. A. sector 6 precum

și certificatul de moștenitor din 5 septembrie 1989, eliberat de Notariatul de

Stat local al Sectorului II București prin care reclamantul a făcut dovada

calității de moștenitor, după tatăl său, decedat la 26 martie 1989.

Din adresa din 8

iulie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Generală de

Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, reiese că terenul în litigiu a

trecut în proprietatea Statului prin Decretul fostului Consiliu de Stat nr.

378/1973 și Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr.

1026/1973.

Conform raportului de

expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru întocmit de

expertul ing. M.S., terenul preluat de la autorul reclamantului este afectat

integral de blocurile de locuințe construite după expropriere, de alei

pietonale și de acces la blocurile de locuințe și de spațiile verzi dintre

blocuri (obiective de utilitate publică), fiind imposibilă restituirea în

natură.

Cu privire la

dispozițiile legale relevante în cauză, tribunalul a reținut că imobilul

preluat de la autorul reclamantului, C.T., se înscrie în categoria celor al

căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, conform

art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut

că, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de

moștenitor legal al autorului C.T., reclamantul C.O.C. este persoană

îndreptățită să obțină măsuri reparatorii potrivit acestei legi.

Față de prevederile

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în cazul în care

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren

afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil, reclamantul fiind îndreptățit să primească despăgubiri în echivalent.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea

apelului, pârâtul Municipiul București prin Primarul general a arătat că

sentința tribunalului este netemeinică și nelegală întrucât înscrisurile

anexate notificării precum și cele depuse în fața instanței nu fac dovada

dreptului de proprietate al reclamantului în sensul art. 22 - 23 din Legea nr.

10/2001 și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce

privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorul reclamantului

referitor la proprietatea imobilului în litigiu precum și la determinarea

precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept. A mai susținut că

înscrisul sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate.

Potrivit art. 2 din Decretul nr. 221 din 06 septembrie 1950, înstrăinările

între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcții, nu se pot face

decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular.

Pârâtul Municipiul

București a mai susținut că, din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, rezultă că instituția sa are competența numai de a propune

acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției competente.

Prin Legea nr. 247

din 22 iulie 2005 art. 1 alin. (1) titlul VII, care a modificat și completat

Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și

procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi

restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.

Din analiza acestor

texte legale rezultă că Municipiul București nu are obligația legală de a

stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale. În același sens, sunt și dispozițiile

O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează procedura și

modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobile preluate abuziv.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 574 A din 30 mai 2011 a

respins apelul pârâtului, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Notificarea formulată

de intimatul contestator, nr. 5437 din 5 decembrie 2001, transmisă prin

intermediul Biroul executorilor judecătorești E.P., prin care a solicitat

măsuri reparatorii pentru terenul de 432,07 mp situat în Municipiul București

fosta str. A. sector 6, a fost respinsă prin Dispoziția nr. 2213 din 19

ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului București, cu motivarea că

nu a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.

Existența dreptului

de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului a fost dovedită cu act

autentic, respectiv cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu

procesul-verbal nr. 5087/1141 din 5 decembrie 1957 de Notariatul de stat al

Raionului Gh. Gheorghiu Dej București prin care C.T. a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în suprafață de 432,07 mp situat în București,

raionul Gh. Gheorghiu Dej str. A. sector 6, nefiind fondate susținerile

pârâtului în sensul că această dovadă ar fi fost făcută prin înscris sub

semnătură privată.

Reclamantul a făcut

totodată și dovada calității sale de moștenitor al defunctului C.T., astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1412 din 5 septembrie 1989, eliberat

de Notariatul de Stat local al Sectorului II București.

În consecință, față

de prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora

prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite, în mod corect a reținut tribunalul că

reclamantul a justificat această calitate.

Prin raportare la

prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, în mod corect

tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat, prin

Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 378/1973 aplicat prin Decizia

Consiliului Popular al Municipiului București nr. 1026/1973, astfel cum rezultă

din adresa din 8 iulie 2009 emisă de Direcția Generală de Dezvoltare,

Investiții și Planificare Urbană din cadrul Primăriei Municipiului București.

Din expertiza

efectuată în prima instanță rezultă că terenul preluat de la autorul

reclamantului este afectat de construcții și lucrări de utilitate publică, pe

teren aflându-se spațiul verde în suprafață de 128 mp; suprafața de 224 mp din

aleea de acces între blocul C1 din B-dul I., blocul A1 din str. M. și blocul

302 din str. E.; suprafața de 80 mp din blocul 302 situat în str. E.

Potrivit art. 11

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Având în vedere

această prevedere legală precum și situația terenului în litigiu, instanța de

apel a constatat că în mod corect a stabilit tribunalul dreptul intimatului

contestator la măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța de apel a

statuat că susținerile pârâtului în sensul că hotărârea primei instanțe ar fi

nelegală pentru că Municipiul București nu are obligația de a stabili o anumită

sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubirilor în

condițiile legii speciale nu sunt pertinente, având în vedere dispozitivul

hotărârii atacate, care nu impune pârâtului să stabilească suma cuvenită drept

despăgubiri.

În conformitate cu

prevederile legale invocate de pârât, respectiv Titlul VII din Legea nr.

247/2005, tribunalul l-a obligat pe acesta să emită o nouă dispoziție prin care

să propună acordarea unor despăgubiri echivalente, privind terenul în litigiu

și să înainteze dispoziția, sentința și documentația aferentă, către Comisia

Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Împotriva deciziei

instanței de apel pârâtul Municipiul București prin primarul general a declarat

recurs.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pârâtul a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins ca

nefondat apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței tribunalului deoarece,

așa cum rezultă din art. 21 - art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea

formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită

la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de

proprietate precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte

doveditoare privind calitatea moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând

fi depuse și ulterior, în condițiile legii.

Prin Dispoziția nr.

2213/2004 a fost respinsă notificarea formulată de C.O.C. cu motivarea că nu a

făcut dovada calității de persoana îndreptățită.

Pârâtul a mai

susținut, referindu-se la dispozițiile art. 16 alin. (5) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 că, în ceea ce privește obligarea sa de a trimite dispoziția

motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul

administrativ trebuie supus, mai întâi controlului de legalitate efectuat de

Prefectul Municipiului București.

Pârâtul a mai arătat

că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că s-ar fi primit despăgubiri pentru

imobilul menționat, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în

conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în

natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit

despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Recurentul-pârât a

solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea deciziei

recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în

integralitatea sa, ca neîntemeiată.

Recursul nu este

fondat pentru considerentele care succed.

Prin criticile

formulate, recurentul-pârât invocă interpretarea greșită de către instanța de

apel a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, susținând că soluția de

respingere a notificării formulate de C.O.C. prin Dispoziția nr. 2213/2004 este

legală, deoarece acesta nu a depus în termenul prevăzut de lege actele

doveditoare ale dreptului de proprietate precum și actele doveditoare privind

calitatea sa de moștenitor, în faza administrativă a procedurii Legii nr.

10/2001.

În acest mod recurentul-pârât

tinde să conteste, practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea

contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a

notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la

alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, numai că sintagma "până la data soluționării

notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării

notificării.

Această sintagmă trebuie

înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două

etape, respectiv etapa administrativă, de către entitatea notificată sau etapa

judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece

legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de

soluționare a notificării.

De altfel, nicio

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se

poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de

soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării

adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de

Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a

solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin.

(5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare,

nedepunerea de către reclamant, în calitate de titular al notificării, a

actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin

decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea

deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de

aplicare a Legii nr. 10/2001, lucru care s-a și întâmplat și nicidecum

imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară, pe

care încearcă să o acrediteze recurentul-pârât, nu poate fi acceptată, pentru

că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării

notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor,

ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței

apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii

drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului

constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce

formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care

s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele

administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze

soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un

proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În speță, reclamantul

a depus la dosarul de fond al instanței actul de vânzare-cumpărare autentificat

de fostul Notariat de Stat al raionului Gheorghe Gheorghiu Dej cu

procesul-verbal nr. 5087/1141 din 5 decembrie 1957 prin care tatăl său, C.T., a

cumpărat "terenul viran în suprafață de 432,07 mp situat în București,

raionul Gh.Gheorghiu Dej, str. A., cu următoarele dimensiuni și vecinătăți

(...)" precum și certificatul de moștenitor nr. 1412 din 5 septembrie 1989

cu care a făcut dovada că este unicul moștenitor al lui C.T., în calitate de

fiu.

Astfel, instanța de

apel a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor art. 23 din Legea nr.

10/2001 cât și a celorlalte texte legale incidente - art. 4 alin. (2) și art.

11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - atunci când a confirmat soluția primei

instanței, care a constatat că reclamantul a făcut dovada în sensul Legii nr.

10/2001, atât a dreptului de proprietate asupra terenului care a constituit

obiect al notificării cât și a calității de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii prevăzute de această lege.

Susținerea

recurentului-pârât în sensul că, în realizarea obligației stabilite de instanță

în sarcina sa, de a trimite dispoziția motivată Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ trebuie supus, mai întâi

controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului București nu poate

fi primită.

Este adevărat că

alin. (2

1

) al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel

cum a fost introdus prin pct. 24 din O.U.G nr. 81/2007 începând cu 29 iunie

2007, prevede că "dispozițiile autorităților administrației publice locale

vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate

de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al

instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de

către acesta", însă, în speță, un asemenea aviz nu se justifică pentru

următoarele argumente:

Prin dispozitivul

sentinței tribunalului, menținută de instanța de apel, Primarul general al

Municipiului București a fost obligat să emită o nouă dispoziție prin care să-l

propună pe reclamant pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind

terenul de 432 mp situat în București, fosta str. A. sector 6, imposibil de

restituit în natură și să înainteze dispoziția, sentința și documentația

aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor,

pârâtului nefiindu-i impusă obligația cuantificării despăgubirilor echivalente

la care este îndreptățit reclamantul, o asemenea competență având-o numai

Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Așa fiind, dispoziția

ce urmează a fi emisă de pârât în îndeplinirea acestei obligații, astfel cum a

fost stabilită de către instanța de judecată ca urmare a finalizării atât a

procedurii administrative cât și a procedurii judiciare, nu poate fi supusă

unui alt control de legalitate al prefectului, pentru că altfel s-ar nesocoti

efectele unei hotărâri judecătorești și irevocabile.

Critica pârâtului

referitoare la faptul că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că s-ar fi

primit despăgubiri pentru imobilul menționat, potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că nu sunt

îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în

suspensie, pe lângă faptul că este formulată omisso medio și nu poate face

obiectul examinării în faza procesuală a recursului, nici nu are legătură cu

raportul juridic dedus judecății pentru că acest text de lege se referă la

notificările formulate de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de

cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari

deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea

ce nu este cazul în speță.

Față de temeiurile

menționate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul pârâtului, ca nefondat, precum și excepția nulității

recursului invocată de intimatul-reclamant având în vedere că pârâtul a

formulat critici care vizează încălcarea sau greșita aplicare a legii și care

se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva

Deciziei nr. 574A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 5 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN