ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5053/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5053/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința civilă nr.

8468 din 27 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a admis excepția

de necompetență materială a acestei instanțe și s-a declinat competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamantul P.A.G., în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul General al municipiului București, în favoarea Tribunalului

București.

Prin sentința civilă nr.

223/F din 30 martie 2001 a Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul P.A.G. împotriva

pârâților Consiliul General al municipiului București, SC R. SA, P.F., D.M., N.E.,

B.E. (moștenitoarea pârâtului B.N., decedat în cursul procesului), I.M., D.S., M.I.,

M.L. și M.M.L., având ca obiect obligarea primului pârât să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. I.N. nr. 77

(fost 10, fost 6), sector 1, precum și constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice .

În pronunțarea

hotărârii, prima instanță a reținut că imobilul revendicat a fost proprietatea

lui P.I. și P.E., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat, de

fostul Tribunal Ilfov Secția Notariat, și autorizației de construcție din 22

august 1938.

Reclamantul este

unicul moștenitor al proprietarilor inițiali, conform certificatelor de

moștenitor nr. 697/1975 și 996 din 13 august 1983, eliberate de Notariatul de

Stat al sectorului 8 București.

Imobilul a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele lui P.I., acesta

figurând la poziția 6008 în anexa la Decret, cu 8 apartamente.

Persoana sus-menționată

a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în litigiu, în baza declarației nr. 4659

din 24 noiembrie 1941, imobilul fiind compus din 9 apartamente, care erau

închiriate.

În raport de faptul

că autorii reclamantului realizau venituri din chirii nu se poate reține că

aceștia erau exceptați de la naționalizare, chiar dacă făceau parte din

categoriile menționate în art. II din Decretul nr. 92/1950.

În consecință, prima

instanță a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu

valabil, astfel încât a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Aceeași soluție s-a

pronunțat și cu privire la constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de chiriași, reținând că acestea au fost încheiate

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acțiunii

în revendicare de către reclamant (16 septembrie 1998), care nu a făcut dovada

relei-credințe a cumpărătorilor; în favoarea lor a operat prezumția

bunei-credințe, conform art. 1899 C. civ.

Prin decizia civilă nr.

632 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei

instanțe.

Curtea de Apel a

stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil,

Decretul nr. 92/1950 contravenind dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din

Constituția României din 1948 și dispozițiilor art. 481 C. civ.

Cu toate acestea,

acțiunea în revendicare este neîntemeiată, deoarece a fost formulată împotriva

unui neproprietar, Consiliul General al municipiului București, cele 8

apartamente fiind înstrăinate către chiriași la data înregistrării acțiunii,

iar, din conținutul cererilor completatoare, rezultă că pârâții persoane fizice

au fost chemați în judecată numai pentru constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare.

Valabilitatea acestor

contracte a fost corect apreciată, de către prima instanță, cauzele de nulitate

invocate nefiind dovedite.

De asemenea, contrar

afirmației reclamantului, cererea de restituire în natură depusă de acesta, în

luna martie 1996, întemeiată pe Legea nr. 112/1995, nu are valoarea juridică a

unei acțiuni în revendicare.

Nici o dispoziție din

legea sus-menționată nu prevede, în mod expres și imperativ, suspendarea

procedurii vânzării locuințelor către chiriași până la soluționarea cererilor

formulate în baza Legii nr. 112/1995, de către foștii proprietari.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, care a fost admis prin decizia nr. 6064

din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a fost casată hotărârea atacată și s-a trimis cauza,

spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, la aceeași curte de apel.

Instanța supremă a

reținut că acțiunea reclamantului are două capete de cerere, primul, vizând

revendicarea imobilului în litigiu, iar cel de-al doilea, anularea contractelor

de vânzare-cumpărare opuse de pârâții persoane fizice.

Caracterul unitar al

soluționării cauzei sub cele două aspecte impune prezența în proces, în

calitate de pârât, a Municipiului București, prin Consiliul General al

municipiului București.

Calitatea procesuală

pasivă a acestui pârât derivă din calitatea de parte contractantă, dar și de

proprietar al imobilului.

În consecință,

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva Municipiului București nu se poate

respinge pentru simpla împrejurare că acesta nu mai este posesor, ci ca urmare

a respingerii acțiunii în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare.

Imobilul revendicat a

fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în mod nelegal, cu greșita

aplicare a acestui act normativ, în raport de situația concretă a fostului

proprietar, P.I., care era tâmplar. Sub acest aspect, instanțele au ignorat

contractul de împrumut garantat cu ipotecă și gaj, încheiat de P.I. în anul

1939, din care rezultă ocupația sa.

De asemenea, au

procedat la o greșită aplicare a Legii nr. 112/1995, atunci când au apreciat că

este legală încheierea contractelor de vânzare-cumpărare întocmite în 1997,

între Primărie și chiriași.

Legea nr. 112/1995,

potrivit art. 1, exclude de la aplicarea acesteia imobilele trecute în

proprietatea statului fără titlu valabil.

De asemenea, în mod

greșit, instanțele au considerat că proprietarul nu a notificat intenția de

revendicare, în dosar existând dovezi din care rezultă că reclamantul a adresat

o cerere Comisiei pentru aplicarea legii menționate, încă din luna martie a

anului 1996.

Legea permitea

vânzarea imobilelor care nu erau revendicate, ceea ce presupunea, în mod

obiectiv, așteptarea soluționării cererii de revendicare care, potrivit actului

normativ în discuție, se adresa Comisiei și nu instanței, apariția H.G. nr. 11/1997

confirmând intenția avută de legiuitor sub acest aspect.

În ceea ce privește

cererea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cu referire la actul

juridic nr. 1103/1997 încheiat de D.S.M. și D.A.N., instanța supremă a

constatat că această din urmă persoană nu a figurat în proces. Or, anularea

unui act juridic nu se poate propune decât în contradictoriu cu toate părțile

contractante, pentru ca acestea să-și poată face apărările corespunzătoare.

Cu ocazia

rejudecării, s-a stabilit că instanța va determina obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare, părțile contractante, condițiile în care acestea au fost încheiate,

pentru a se determina valabilitatea actelor juridice respective.

În plus, instanța de

trimitere va trebui să lămurească și aspectul referitor la existența a două

contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta D.S.M., unul cu nr. 1103/1997,

împreună cu D.A.N., și un altul, cu nr. X/1975, în perioada în care se numea N.S.M.

Prin decizia civilă nr.

474 din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

admis apelul formulat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, care a

fost desființată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal.

În raport de

dispozițiile art. 294 și 295 C. proc. civ. și de mențiunea din decizia de

casare, prin care s-a dispus introducerea în cauză a lui D.A.N. și discutarea

introducerii în cauză a Mariei Dumitrescu, considerând că, în faza apelului, nu

se poate schimba cadrul procesual stabilit de părți, nu pot fi introduse părți

noi în proces și nu se pot face precizări cu privire la obiectul cererii de

chemare în judecată și nici modificări ale acțiunii introductive de instanță,

Curtea de Apel a admis calea de atac exercitată de reclamant și a desființat

sentința apelată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, în

vederea aplicării dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții P.F., M.I., M.L., M.M.L., D.S.M., D.M. și I.M.,

recursuri care au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 3459 din 27

aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Instanța de recurs a

considerat că nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6

C. proc. civ., neputându-se pune problema unui plus petita, în condițiile în

care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întreg imobilul și să-i fie

anulate toate contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect apartamentele

din clădirea respectivă.

Nici susținerile

referitoare la pretinsa nemotivare ori argumentare defectuoasă a deciziei nu au

fost primite, Curtea de Apel stabilind, în mod corect, că numai în fața

instanței de fond ar putea fi formulate cereri noi și s-ar putea completa

cadrul procesual, prin aplicarea art. 132 C. proc. civ.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 108 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul P.G.A.; s-a

constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în

București, str. I.N. nr. 77, sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare.

Au fost obligați

pârâții să-i lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilele

care formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate,

respectiv P.F. - corpul A, subsol, D.M. și D.M.A. - corp A, parter, B.E. - bl.B,

parter, N.E. - bl.B, et.1, ap.3, I.M. - corp B, et.1, ap.4, D.S.M. și D.A.N. - corp

A, mansardă, toate situate la adresa din București, str. I.N. nr. 77, sector 1.

A fost respinsă

acțiunea în rest.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut că, la data de 24 iunie 2008,

reclamantul și-a completat și precizat acțiunea, arătând că a învestit instanța

cu mai multe capete de cerere, respectiv constatarea nevalabilității titlului

statului, constatarea nulității absolute a 8 contracte de vânzare-cumpărare

încheiate de Municipiul București, prin mandatar, și pârâții D.M. și D.M.A., B.N.

și B.E., N.E., I.M., M.I. și M.E. (moștenitorii acesteia din urmă fiind M.L. și

T.M.L.), D.A.N. și D.S.M., aceasta din urmă și în ceea ce privește contractul

de vânzare-cumpărare nr. X/1975, încheiat sub numele de N.S.M., precum și

obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul în litigiu.

S-au formulat

întâmpinări în dosar, D.M. și D.M.A., D.S.M., N.E., I.M., B.E. invocând

uzucapiunea scurtă, de 10 - 20 de ani, iar pârâții P.F., M.I., M.L. și T.M.L.,

buna credință la momentul dobândirii imobilului.

În ședința din 6

ianuarie 2009, a fost pusă în discuția părților și soluționată excepția

tardivității completării acțiunii, excepție respinsă pentru motivele reținute

în încheierea de ședință de la acea dată.

Pe fond, Tribunalul a

reținut aceeași situație de fapt ca și instanțele anterioare, în ceea ce

privește calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu a autorilor

reclamantului, precum și calitatea de moștenitor de pe urma acestora a părții

menționate.

A constatat

nevalabilitatea titlului statului în condițiile art. 6 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 contravenind art. 11 din Constituția

României din anul 1948, în raport de natura imobilului, acesta fiind o

locuință, iar locuințele, chiar închiriate, nu erau mijloace de producție,

singurele care puteau fi naționalizate conform textului legal sus-menționat din

legea fundamentală.

A mai constatat

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare indicate în dispozitivul

sentinței, de către pârâți, pentru unele dintre actele juridice, alături de

persoane în prezent decedate, cu privire la care au fost introduși în cauză

moștenitorii acestora.

În plus, s-a reținut

și încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 între I.C.V.L. și

pârâții M.I. și M.E., având ca obiect imobilul situat în București, str. I.N.,

precum și nr. X/1975 între I.C.V.L. și N.S.M., având ca obiect imobilul situat

în București, str. I.N.

Deși reclamantul nu a

indicat, în mod expres, temeiul de drept al nulității absolute solicitate,

instanța a considerat că acesta a invocat, drept cauze de nulitate absolută a

actelor juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995, lipsa cauzei și frauda

la lege.

Tribunalul a

constatat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 966 C. civ., cauza

ilicită atrăgând, corelativ, și nulitatea actului juridic pentru fraudarea

legii, atunci când anumite norme legale au fost folosite nu în scopul în care

au fost edictate.

Din dispozițiile art.

1 alin. (2) coroborate cu alin. (4) din Legea nr. 112/1995, rezultă că

imobilele ce au intrat sub imperiul acestui act normativ reprezintă imobile

preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speță, pentru

considerentele arătate.

În consecință,

aplicarea art. 9 din aceeași lege s-a realizat cu încălcarea normelor

imperative referitoare la aplicabilitatea legii speciale.

Contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut la bază o

cauză ilicită, conducând la fraudarea intereselor reclamantului, ceea ce atrage

nulitatea absolută a acestora.

În ceea ce privește

incidența principiului „error communis facit jus”, Tribunalul a reținut că,

pentru ca acesta să opereze, este necesară întrunirea cumulativă a două

condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului,

și anume ca aceasta să fie comună sau unanimă și invincibilă, precum și a unei

condiții legată de buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie

perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Acest principiu nu

subzistă în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, prin aceea că nu se poate invoca eroarea vânzătorului cu privire

la calitatea sa de proprietar asupra imobilului, atâta timp cât, prin actul

normativ menționat, s-a făcut distincție între imobilele preluate de stat în

temeiul unui titlu valabil și cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil.

Instanța nu a reținut

nici buna credință a chiriașilor cumpărători la încheierea acelorași contracte.

Pentru a exista

buna-credință la momentul perfectării actelor juridice, este necesar ca

subdobânduitorul să depună diligențe pentru a se convinge că a contractat cu un

verus dominus.

Acțiunea în

revendicare a fost înregistrată la 16 septembrie 1998, pe rolul primei

instanțe, după încheierea contractelor de vânzare cumpărare, însă, la data de

28 martie 1996, reclamantul a adresat o cerere Comisiei locale de aplicare a

Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului

situat în str. I.N. nr. 77.

De altfel, la

Primăria municipiului București, au fost înregistrate, din partea

reclamantului, solicitări de restituire în natură a imobilului, încă din anul

1991.

Prin urmare,

chiriașii cumpărători care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare după

anul 1991 și, mai ales, după anul 1996, ulterior demersurilor reclamantului de

redobândire a bunului, în cadrul cărora acesta a invocat preluarea abuzivă a imobilului,

de către stat, aveau posibilitatea, cu minime diligențe, de a cunoaște situația

juridică reală a bunului, faptul preluării lui fără titlu, ceea ce exclude buna

lor credință.

Tribunalul a reținut

o altă situație juridică în ceea ce privește buna credință a chiriașilor

cumpărători în baza Legii nr. 4/1973, considerând că, pentru aceștia, nu a

existat posibilitatea evitării încheierii actelor juridice de dobândire a

dreptului de proprietate, în condițiile inexistenței unui cadru normativ care

să diferențieze, la acea dată, preluarea, de către stat, a imobilelor, cu titlu

și fără titlu valabil, a inexistenței unui demers din partea proprietarului,

care să poată fi cunoscut de către chiriași, prin exercitarea unui demers în

acest sens, și care să pună în discuție valabilitatea titlului.

În consecință,

aceștia au fost de bună-credință, fiind aplicabil principiul ocrotirii

bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros, care salvgardează de la

nulitate cele două contracte, respectiv pe cele cu nr. Z/1975 și X/1975.

Capătul de cerere

referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare este

întemeiat în parte, doar cu privire la actele juridice încheiate în baza Legii nr.

112/1995.

Ca efect al

constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv al

restituirii prestațiilor, pârâții persoane fizice cumpărători în baza Legii nr.

112/1995 și-au pierdut calitatea de proprietari, regăsindu-se în ipoteza

clasică a acțiunii în revendicare, aceea de posesori neproprietari, astfel încât,

în baza art. 480 C. civ., instanța i-a obligat pe aceștia să-i lase

reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilele dobândite de ei, în

temeiul actului normativ în discuție.

Referitor la

uzucapiunea scurtă, de 10 la 20 de ani, invocată de către o parte dintre

pârâți, menită să anihileze acțiunea în revendicare, Tribunalul a constatat că

aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, și anume

existența și dovedirea unei posesii utile, calcularea timpului de 10 la 20 de

ani, conform art. 1896 C. civ., și existența unui just titlu.

Această din urmă

condiție presupune încheierea în urmă cu 10-20 ani a unui act de proprietate

perfect valabil, cu un non dominus, o persoană care nu era proprietar fie la

acel moment, fie dovedindu-se, ulterior, că nu deține dreptul de proprietate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul și pârâții B.E., D.A.N. și D.S.M., D.M.A.

și D.M., I.M., N.E., P.F. și Municipiul București, prin Primarul General.

Reclamantul a

formulat și cerere de aderare la apelurile declarate de pârâți, în cadrul

căreia a adus sentinței aceleași critici ca și cele promovate în cadrul

apelului, referitoare la greșita respingere a acțiunii în nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr. X/1975 și în revendicarea

imobilelor care au format obiectul acestora, precum și a greșitei analizări a

excepției de uzucapiune, în raport de neinvocarea acesteia prin intermediul

unei cereri reconvenționale.

De asemenea, a

susținut și neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii scurte.

Apelanții pârâți au

arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe este greșită deoarece preluarea

imobilului în litigiu a avut loc cu titlu valabil; în persoana lor trebuie

reținută buna-credință și incidența principiului validității aparenței în

drept, în favoarea reclamantului s-a emis dispoziția nr. 4637 din 26 septembrie

2005 a Primarului General al municipiului București, ceea ce determină

inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în

condițiile în care s-a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-au

susținut și încălcarea principiului repunerii părților în situația anterioară,

îndeplinirea condițiilor uzucapiunii scurte, săvârșirea, de către Tribunal, a

unor greșeli procedurale, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin.

(1), art. 132 și 134 C. proc. civ., precum și în ceea ce privește neacordarea

cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr.

574/ A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca tardiv declarat,

apelul reclamantului P.G.A.; s-a respins excepția inadmisibilității cererii de

aderare la apel; s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți și

cererea de aderare la apel formulată de apelantul reclamant.

Referitor la excepția

tardivității apelului formulat de reclamant, Curtea a constatat că aceasta este

întemeiată, deoarece sentința apelată i-a fost comunicată părții la data de 6

aprilie 2009, reclamantul exercitând calea de atac la 23 aprilie 2009, deși

ultima zi în care putea fi formulată era 22 aprilie 2009, conform art. 284 C.

proc. civ.

În consecință, apelul

declarat de reclamant a fost respins ca tardiv.

Excepția

inadmisibilității cererii de aderare la apel a fost considerată neîntemeiată în

raport de dispozițiile art. 293 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Din conținutul

textelor legale sus-menționate, rezultă că cererea de aderare la apel poate să

cuprindă motive care nu vizează capetele de cerere atacate în apelul principal,

precum și alte aspecte care au primit, din partea instanței de fond, o soluție

nefavorabilă intimatului și care nu a fost atacată cu apel întrucât, per

ansamblu, soluția a convenit acestei părți.

Nu a fost primită

susținerea apelanților pârâți în sensul că apelul aderent putea privi numai

capetele de cerere ce au fost atacate cu apel, respectiv constatarea nulității

numai în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 și revendicarea apartamentelor aferente, deoarece, într-o

asemenea interpretare, nu și-ar mai găsi justificarea cererea de aderare la

apel, aderentul fiind de acord cu soluția dată asupra acestor capete de cerere

și intenționând să se mențină această soluție, iar nu să se schimbe în

condițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel a

procedat la structurarea motivelor de apel formulate de pârâți în sensul celor

redate anterior și a analizat unitar apelurile declarate de aceste părți, pe

care le-a respins, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, decret

considerat abuziv în totalitate chiar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005,

fără a se mai face distincție între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare.

Se recunoaște,

implicit, de către legiuitor că acest decret se afla în vădită contradicție cu

dispozițiile constituționale din 1948, art. 8, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2

din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În mod corect,

instanța de fond a apreciat că statul a preluat bunul fără titlu valabil,

astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

decretul fiind contrar Constituției în vigoare la acea dată, tratatelor

internaționale la care România era parte, dar și art. 480 și 481 C. civ.

Față de mențiunile

din deciziile de casare nr. 6064 din 7 iulie 2005 și nr. 3459 din 27 aprilie 2007

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, privind introducerea în cauză a lui D.A.N.,

verificarea contractelor de vânzare - cumpărare în legătură cu obiectul

acestora, părțile contractante, data și condițiile în care au fost încheiate,

neincidența cazului de plus petita în condițiile în care reclamantul a

solicitat să-i fie restituit întreg imobilul și să fie anulate toate

contractele de vânzare - cumpărare, precum și în raport de cererea de chemare

în judecată formulată la 16 septembrie 1998, în care s-a solicitat revendicarea

în întregime a imobilului, deci, și a apartamentului cumpărat de către pârâții D.M.

și D.M.A., în mod corect, prima instanță a soluționat și cererea în revendicare

a acestei părți din imobil.

De asemenea, față de

dispozițiile deciziei de casare, în mod legal, s-a analizat și valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții D.S.M. și D.A.N., cu

privire la mansarda corp A din imobil, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. fiind respectate.

Referitor la

incidența principiului validității aparenței în drept, cu eventuale consecințe

pozitive pentru posesor în cazul acțiunii în revendicare, Curtea a constatat că

acesta nu-și găsește aplicabilitate în speța de față, în ceea ce privește

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, nu sunt

întrunite condițiile bunei-credințe a subdobânditorilor bunurilor și nici a

erorii comune și invincibile în care aceștia trebuia să se afle la încheierea

actelor juridice.

Pârâții au perfectat

contractele de vânzare-cumpărare după ce reclamantul a înregistrat cererea de

restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterior formulării

mai multor cereri de restituire, înregistrate la diferite instituții ale

statului (Prefectură, primărie de sector, Primăria municipiului București), în

perioada 1991-1998.

Apelanții au susținut

respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din legea sus-menționată, deoarece ar fi

procedat la efectuarea demersurilor necesare la SC R. SA, Primăria municipiului

București și chiar la Judecătoria sectorului 1 București (apelanții D.), care

le-au comunicat, însă, că nu sunt impedimente la vânzare.

Pentru a se discuta

aplicabilitatea principiului aparenței în drept, era necesar ca aceștia să

efectueze acele verificări prin care să se asigure, în mod neîndoielnic, cu

privire la calitatea de proprietar a vânzătorului imobilului, sens în care nu

au acționat și nici nu au verificat în ce măsură există vreo dispută juridică

în legătură cu imobilul în litigiu, generată de cererile formulate de

moștenitorul fostului proprietar, pentru recuperarea, în natură, a bunului.

În speță, nu sunt

incidente dispozițiile art. 46.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, deoarece contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost perfectate

după data de 20 ianuarie 1997, când a fost publicată în M. Of. H.G. nr. 11/1997,

de modificare a H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995.

Potrivit noilor

dispoziții (art. 1 alin. (2)) „imobilele cu destinația de locuință trecute ca

atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite

ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea

legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950…”.

Or, pentru

considerentele deja arătate, imobilul a fost preluat cu nerespectarea chiar a

dispozițiilor Decretului, naționalizarea efectuându-se numai pe numele unuia

dintre coproprietari, astfel încât nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Încălcarea art. 1898

și art. 1899 alin. (2) C. civ. nu a fost reținută de instanță, deoarece

intenția fostului proprietar, de a redobândi imobilul în natură, putea fi

cunoscută de către cumpărători, la dosar existând înscrisuri în acest sens, și,

pe de altă parte, pentru că textele de lege menționate se referă generic la

buna credință în materie de uzucapiune, în cazul principiului validității

aparenței în drept, cel care o invocă trebuind să dovedească întrunirea

cumulativă a celor două cerințe, eroarea comună și invincibilă, precum și

buna-credință.

Curtea a constatat că

motivele de apel privind greșita rezolvare a excepției de uzucapiune sunt

neîntemeiate, deoarece posesia statului a fost bazată pe violență, măsura

naționalizării nefiind supusă controlului judiciar, ci numai arbitrariului

puterii administrative, astfel încât nu putea fi intervertită în posesie utilă,

în temeiul art. 1858 C. civ.

Nici condițiile

uzucapiunii de scurtă durată nu sunt îndeplinite, deoarece, prin cererile

formulate după anul 1990, posesia statului a fost tulburată.

Excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost considerată neîntemeiată,

deoarece, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „prevederile

prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată,

persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea

cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Așadar, în situația

acțiunilor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare

a acestei legi, cum este cazul speței de față, reclamantul are alegerea între a

continua sau nu procesul început, acesta optând pentru continuarea procesului.

Faptul că a formulat

și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționată prin dispoziția nr. 4637

din 26 septembrie 2005, nu conduce la concluzia că reclamantul nu putea să

continue soluționarea cererii de revendicare introdusă la data de 16 septembrie

1998, atât în raport de considerentul expus mai sus, cât și pentru faptul că,

prin această dispoziție, s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, a

terenului și construcției de la adresa sus-menționată, cu excepția

apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 4/1973.

În raport de obiectul

acțiunii de față, respectiv constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare și revendicarea imobilelor aferente, Comisia de aplicare a

Legii nr. 10/2001 nu se putea pronunța pe aceste aspecte.

Curtea a mai reținut

că nici principiul repunerii părților în situația anterioară nu a fost

încălcat, pârâții apelanți neformulând o cerere în sensul de a se da eficiență

O.U.G. nr. 40/1999.

Referitor la

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., motiv de apel

formulat de pârâții D.S.M. și D.A.N., Curtea a constatat că acesta este

neîntemeiat, acțiunea reclamanților fiind admisă și în contradictoriu cu acești

pârâți, pentru imobilul situat în București, str. I.N. nr. 77, sector 1, corp

A, mansardă.

Pentru argumentele

prezentate mai sus, toate apelurile pârâților au fost respinse ca nefondate.

Cererea de aderare la

apel a fost considerată neîntemeiată, întrucât, astfel cum a reținut, în mod

corect, și prima instanță, s-a dovedit că, la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr. X/1975, erau întrunite, cumulativ,

criteriile principiului validității aparenței în drept, referitoare la eroarea

comună și invincibilă, precum și la buna credință a pârâților.

În perioada comunistă

nicio persoană nu putea pune la îndoială calitatea de proprietar a statului

asupra bunurilor de care acesta dispunea, neputându-se prevedea perspectiva

unei schimbări a regimului politic, care să permită celor în drept să acționeze

pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv. Aceasta a determinat ca cel care

a cumpărat în asemenea condiții să se încreadă, întemeiat, pe aparența de

proprietar a statului vânzător.

Contractând în

condițiile arătate, într-o perioadă în care nu era de conceput vreun demers al

fostului proprietar în contra titlului de preluare al statului (memoriul

formulat de fostul proprietar fiind adresat cu mult înainte de data cumpărării

apartamentelor, respectiv în anul 1968), nu se poate susține reaua-credință a

cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și nici faptul

că perfectarea acestor acte ar fi avut loc în dauna drepturilor adevăratului

proprietar și că, astfel, ar fi avut o cauză ilicită.

Prin urmare, în

operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, Curtea a stabilit că

trebuie să se dea câștig de cauză cumpărătorilor de bună credință.

Nici prevederile art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute

pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, deoarece reclamantul nu a

justificat existența unui „bun actual” cu privire la cele două apartamente

cumpărate în temeiul Legii nr. 4/1973, pentru a se pune problema unei atingeri

aduse acestui „bun”, care să atragă incidența textului menționat din Convenție.

Din compararea celor

două titluri de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar

care și-a pierdut eficiența în timp, și cel provenind de la statul

neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile

reparatorii considerate oportune sub aspect legislativ și să dispună de

bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul

constituit de stat în temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței

circuitului civil și, totodată, ca un mod de a proteja interesele chiriașilor

locatari, deveniți cumpărători ai imobilelor aflate în această situație.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că exigențele acestui articol, ca și principiul

securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare

dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Pentru a exista,

însă, protecția conferită de normele convenționale menționate, în favoarea

reclamantului, este, însă, necesar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, să fie vorba de un „bun actual” al acestuia, calitatea de

titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau

pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul

părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în

materialitatea lui.

Or, în speță, nu numai

că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate în această

modalitate, deci, nu avea „un bun” în accepțiunea normelor convenționale, dar

nici nu poate pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a

bunului, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate, de stat, în

materie.

A considera că,

indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie

deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului

proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale

proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina

dobânditorului actual.

În acest sens,

instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții Europene în cauza R. contra

României.

La acest moment, în

speța de față, este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători de

a de bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu

au fost desființate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul P.A.G., decedat pe parcursul procesului

și continuat de moștenitorul său, P.G., precum și pârâții B.E., D.A.N. și D.S.M.,

D.M.A. și D.M., I.M., N.E., P.F. și Municipiul București, prin Primarul

General.

I. Recurentul

reclamant a criticat decizia pentru următoarele motive:

proc. civ.

În mod greșit, Curtea

de Apel a apreciat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975

și nr. X/1975 a fost efectuată cu bună-credință.

Argumentele instanței

de apel, referitoare la faptul că aceste contracte au fost încheiate într-o

perioadă când titlul statului nu putea fi pus la îndoială, pot fi reținute și

în cazul Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, contrar întregii jurisprudențe.

Se încalcă principiul

necunoașterii legii, dar și doctrina și jurisprudența privitoare la

buna-credință, în materie.

Din moment ce titlul

statului nu exista încă de la momentul preluării, după cum a constatat instanța

de apel, aceasta înseamnă că nu exista nici în momentul anului 1975, aparența

de proprietate a acestuia, în ciuda regimului juridic, nesubzistând.

Cumpărătorii aveau

obligația să verifice dacă preluarea s-a făcut în mod legal sau dacă a fost

încălcată Constituția de la acea vreme, neavând relevanță că, în anul 1975, nu

se putea prevedea apariția unei legi de restituire.

S-a omis a se avea în

vedere faptul că autorul reclamantului a formulat, în fața Președintelui

Consiliului de Stat al R.S.R., cerere de revenire asupra naționalizării, care

nu fusese soluționată la momentul încheierii celor două contracte și care putea

fi rezolvată oricând.

Prin urmare,

cumpărătorii sunt de rea-credință, deoarece aveau posibilitatea verificării

nevalabilității titlului statului, trebuind ca aceștia să se abțină de la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât nu erau

îndeplinite condițiile art. 7 din H.C.M. nr. 880/1973.

Curtea nu a răspuns

criticilor formulate prin cererea de aderare la apel, în sensul că, în cauză,

nu erau îndeplinite, cumulativ, cerințele operării bunei-credințe, și anume

intenția dreaptă, diligența, caracterul licit al actului încheiat și abținerea

de la prejudicierea altuia cu ocazia perfectării acestuia.

Intenția dreaptă este

inexistentă, deoarece trebuia ca pârâții să cunoască greșita naționalizare pe

numele unui singur coproprietar; încălcarea Constituției din 1948, de către

Decretul nr. 92/1950, faptul că autorul reclamantului a contestat această

măsură.

Pârâții nu au fot

diligenți, deoarece nu au depus niciun efort privind verificarea titlului

statului, contractul este ilicit deoarece, în baza Legii nr. 4/1973, vânzarea a

fost făcută de către un neproprietar, iar autorii reclamantului și acesta din

urmă au fost prejudiciați prin simplul fapt că lipsirea de proprietate a avut

loc fără vreo prealabilă și justă despăgubire și cu imposibilitatea recuperării

proprietății.

Prin urmare,

prezumția bunei-credințe a fot răsturnată, acțiunea în nulitate nemaiputând fi

paralizată grație aplicării principiului validității aparenței în drept.

7 C. proc. civ.

În mod greșit, Curtea

a introdus, drept criteriu de preferință pentru soluționarea revendicării

apartamentelor cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr.

X/1975, „buna-credință”.

Indiferent de soluția

dată asupra acțiunii în nulitate și independent de buna-credință, acțiunea în

revendicare a celor două apartamente trebuia admisă.

Curtea nu răspunde

motivului din cererea de aderare la apel referitor la imposibilitatea reținerii

bunei-credințe în mecanismul de comparare a titlurilor autorilor părților, în

cadrul revendicării, limitându-se la o motivare de o propoziție, ce se

constituie într-o concluzie a analizei existenței bunei-credințe a

cumpărătorilor, conchizând, nelegal, că „în operațiunea de comparare a

titlurilor de proprietate se dă câștig de cauză cumpărătorilor de

bună-credință”.

Greșeala constă, pe

de-o parte, în faptul că buna credință este o excepție de la efectul nulității,

iar nu de la efectele revendicării, iar, pe de altă parte, buna-credință

reprezintă o stare de fapt, o stare psihologică, și nu poate fi reținută în

revendicare, unde mecanismul de comparare a titlurilor privește doar analiza

stării de drept și a dovezii sale.

O altă greșeală a

instanței de apel vizează aplicarea incorectă a mecanismului revendicării,

pricina prezentând situația clasică în care părțile litigante dețin titluri ce

provin de la autori diferiți, astfel încât trebuia să se procedeze, direct, la

analiza acestor titluri, fără a se mai face aprecieri cu privire la titlul

pârâților.

Instanța trebuia să

constate că titlul autorilor reclamanților este preferabil, fiind conform cu

dispozițiile legale de la acea dată, în timp ce pârâții au dobândit imobilele

de la Statul Român, care nu a avut niciodată titlu asupra lor.

În esență, prin

raportare la buna credință a pârâților și la validitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, Curtea a persistat în eroarea instanței de fond, criticată

prin cererea de aderare, respectiv în confuzia între „valabilitate” și

„preferențiabilitate”, concretizată în confuzia între mecanismul și efectele

nulității față de revendicare.

În concluzie,

instanțele anterioare au omis să observe faptul că cele două titluri de

proprietate provin de la autori diferiți și, ca atare, titlurile autorilor

trebuia să fie comparate în modalitatea stabilirii dreptului preferabil.

Instanța de apel a

analizat, în mod greșit, criticile reclamantului privind mecanismul

revendicării, prin raportare la Legile speciale nr. 112/1995, 10/2001, la

decizia nr. 33/2008 și la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

omițând că pricina este supusă dreptului comun, fiind introdusă anterior

apariției legislației speciale.

9 C. proc. civ.

În mod greșit,

instanța de apel aplică, drept precedent judiciar, cauza C.E.D.O. „R. vs.

România”, citând, eronat, deciziile Curții Europene, în sensul că nu trebuie

prejudiciați chiriașii cumpărători. Aceasta față de considerentele Curții

Europene, în sensul că fostul proprietar nu trebuie, în condițiile în care a

beneficiat de o judecată definitivă favorabilă, să suporte consecințele

faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a permis coexistența a două

judecăți definitive, prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al unor

persoane diferite asupra aceluiași bun. În această cauză s-au analizat, de

fapt, implicațiile declarării și admiterii recursului în anulare în speța

respectivă.

Prin urmare,

susținerea Curții, în sensul că dreptul reclamantului și-ar fi pierdut

eficiența în timp, iar titlul pârâților este preferabil, este total neavenită

și străină de pricină.

În mod greșit, s-a

făcut referire și la legile speciale menționate mai sus, dar și la decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, neobservându-se că

acțiunea promovată este anterioară Legii speciale nr. 10/2001.

Ca atare, analiza

întrunirii cerințelor prevăzute de decizia sus-menționată, respectiv încadrarea

în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., exced cadrului juridic

aplicabil cauzei și constituie o greșeală de judecată a apelului reclamantului,

prin neaplicarea dreptului comun.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei recurate,

în sensul admiterii cererii de aderare la apel, iar, pe fond, admiterea, în

totalitate, a acțiunii, astfel cum a fost precizată și modificată.

II. Recurentul pârât

Municipiul București, prin Primarul General, a criticat aceeași decizie, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În mod greșit,

instanța de apel a respins apelul declarat de această parte, considerând că

titlul statului, de preluare a imobilului în litigiu, este nevalabil, deoarece

ar contraveni dispozițiilor constituționale din 1948, art. 481 C. civ.,

dispozițiilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Decretul nr. 92/1950

nefiind declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare, astfel încât,

pentru această perioadă, a produs efecte juridice.

Nu s-a avut în vedere

jurisprudența Curții Europene (cauza B. contra României, cauza R. contra

României), care a subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse foștilor

proprietari nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, sens în care

„legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare

din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu

fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a

confiscat aceste bunuri” (paragraf 37 din cauza „R. contra României”).

A mai afirmat că

dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin.

(1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acestuia, care

enunță preeminența dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor

contractante.

Unul dintre

elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă în

oricare litigiu nu trebuie rediscutată (cauza „B. contra României”, paragraf

61).

A invocat și decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nr. 33/2008, care a

stabilit că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

III. Recurenta-pârâtă

B.E. a criticat decizia pentru următoarele motive:

În mod greșit,

instanța de apel a considerat nevalabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare, privind spațiul locativ aflat la parterul imobilului în

litigiu, corp B.

Cu privire la

principiul „error communis facit jus”, contrar celor reținute de Curte, sunt

îndeplinite cerințele pentru ca acest principiu să opereze în favoarea pârâtei.

Astfel, acțiunea în

revendicare a fost promovată în anul 1998, ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare sus-menționat, la momentul înstrăinării spațiului statul

având aparența de proprietar asupra bunului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950.

De asemenea, la nivelul

anului 1997, legea specială permitea cumpărarea apartamentelor, de către

chiriași, în condițiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar, la

momentul încheierii contractului, nu fusese pronunțată nicio hotărâre în

favoarea reclamantului.

Anterior vânzării,

pârâta a fost chiriașă în apartamentul în discuție, ceea ce reprezenta o

condiție a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aria diligențelor

efectuate anterior cumpărării a fost interpretată în mod greșit, de către

instanța de apel, ca având o extindere nelimitată.

Problema limitei

diligențelor de care erau ținuți dobânditorii pentru a prevedea rezultatul

actului se regăsește în adagiul „Diligența presupune prevederea rezultatului

actului în limitele legii”.

Ca atare, aceste

diligențe nu sunt nelimitate, ci limitate la scopul actului urmărit, și anume

cunoașterea situației de fapt și de drept prin care vânzătorul își probează

dreptul de proprietate.

În acest sens, pârâta

a formulat cereri către SC R. SA și Primăria municipiului București, care i-au

comunicat că nu există impedimente la vânzare (adresa din 16 mai 2006 a SC R.

SA).

În concluzie, pârâta

a respectat prevederile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, deoarece a

formulat cerere de cumpărare la momentul la care statul a făcut oferta de

vânzare în mod public, moment la care nu exista nicio acțiune în revendicare pe

rolul instanțelor de judecată, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul

nu formulase nicio notificare către pârâtă pentru a-i face cunoscută intenția

de revendicare, nu a probat nicio acțiune voluntară a pârâtei făcută în scopul

de a se sustrage de la aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Cum, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, exista o prezumție a dreptului de

proprietate, ce opera în favoarea statului, nu se poate reține nulitatea

absolută a acestui contract.

De asemenea, se putea

prevedea că cererea de restituire în natură formulată de reclamant nu este aptă

să producă o asemenea măsură reparatorie în favoarea sa, prin simpla cunoaștere

a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, din moment ce imobilul era ocupat de

chiriași.

În aceste condiții,

buna-credință nu a fot afectată, iar fundamentarea relei credințe doar pe

existența acestei cereri, fără să existe vreo culpă din partea pârâtei, este greșită.

Față de toate aceste

circumstanțe, pârâta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire

la calitatea de proprietar a vânzătorului, neavând cunoștință că bunul poate

aparține altei persoane sau că ar putea exista o speranță legitimă a vreunui

eventual notificator, după cum nu putea prevedea că același stat, care i-a

vândut imobilul, va adopta, mai întâi, un mijloc procesual pentru înlăturarea

prezumției de proprietate a vânzătorului și, apoi, o nouă lege, prin care să

stabilească caracterul abuziv al titlului statului.

În susținerea

primului motiv de recurs, pârâta a invocat și art. 11 din Legea nr. 1/2009, în

care se menționează că „Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și

constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora”.

Această dispoziție

este conformă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană,

care se aplică nu numai revendicatorului, ci și chiriașului cumpărător, în

aplicarea unui tratament juridic nediscriminatoriu între cetățeni aflați în

situații identice și a egalității armelor.

Susține și poziția

Curții Constituționale, în sensul că, „în conflictul de interese legitime

dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului

imobil, este preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului

subdobânditorului de bună-credință a fost impusă în baza unor rațiuni cu

aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu – de preocupare

pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor

juridice”.

Cu privire la

buna-credință a pârâtei cumpărătoare, aceasta susține că reclamantul era ținut

să răstoarne prezumția bunei-credințe instituită în favoarea recurentei, în

baza art. 1898 C. civ.

Mai mult decât atât,

pârâta și-a probat buna-credință la achiziționarea locuinței, expunând

atitudinea sa subiectivă, respectiv credința că a cumpărat de la adevăratul

proprietar.

Buna-credință

constituie o cauză suficientă pentru salvarea actului juridic de la sancțiunea

nulității, precum și pentru considerarea dobândirii, în mod legal, a dreptului

de proprietate, după cum s-a apreciat, constant, în practica judiciară în

materie.

Nu se poate reține

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege,

deoarece nu s-a folosit nicio manevră dolosivă la încheierea actului, în scopul

eludării unor dispoziții legale imperative, fiind respectate art. 9 și art. 14

din Legea nr. 112/1995.

O persoană care se

întemeiază pe dispozițiile legale nu poate fi decât de bună-credință, pârâta

efectuând toate demersurile necesare în vederea cumpărării apartamentului,

neavând cunoștință că acesta era revendicat în temeiul unei legi, cu atât mai

mult cu cât a primit toate avizele favorabile achiziționării locuinței. De

asemenea, prețul plătit de către pârâtă a fost stabilit în conformitate cu

prevederile legale în materie.

Invocă și aplicarea

principiului potrivit cu care „un act juridic trebuie interpretat în sensul producerii

de efecte juridice și nu în acela al lipsirii lui de orice efect” – „Actus

interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat”.

Face trimitere la

decizia Curții Constituționale nr. 191/2002, privind excepția de

neconstituționalitate a preveder