ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3486/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 01 octombrie 2014, contestatoarea Societatea de Medici și Naturaliști Iași a formulat, în contradictoriu cu intimații Municipiul Iași prin primar, Consiliul local al Municipiului Iași, Instituția Primarului Municipiului Iași, Universitatea A.I.C. Iași și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, contestație în anulare împotriva deciziei nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 8267/99/2010.

În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că împotriva deciziei civile nr. 73 din 05 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași (Dosarul nr. 8267/99/2010) a formulat recurs reclamanta Societatea de Medici și Naturaliști Iași, susținând că hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Înalta Curte, secția I civilă, a apreciat că motivele de recurs ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a legilor în privința regimului juridic al imobilului se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat, prin decizia nr. 658 din 26 februarie 2014. În speță, dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. Astfel, sintagma „greșeală materială” din articolul citat are un conținut diferit față de aceeași sintagmă din art. 281 C. proc. civ. În cazul din urmă, greșelile materiale vizate sunt erori de calcul, privitoare la numele părților sau alte asemenea erori evidente, în timp ce greșelile avute în vedere de art. 318 C. proc. civ. nu au un atare caracter. Acestea sunt greșeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. De asemenea, art. 281 C. proc. civ. se referă la greșelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată recursului.

În cauză, situația de fapt, în mod sintetic, este următoarea: Societatea de Medici și Naturaliști Iași a fost înființată încă de la 11 ianuarie 1830, sub denumirea de „Cercul ieșan de cetire medicinală”, și a inițiat înființarea Facultății de Medicina Iași.

Societatea și-a schimbat de-a lungul timpului, de mai multe ori, denumirea, așa încât Societatea de Medici și Naturaliști Iași, care a luat naștere prin sentința civilă nr. 178 din 07 mai 1990 pronunțată de Judecătoria Iași, este continuatoarea Societății de Medici și Naturaliști din Iași fondată în 1832. Imobilul situat în Iași, B-dul I. a aparținut Societății de Medici și Naturaliști Iași încă din anul 1835, ceea ce înseamnă că societatea reclamantă a exercitat, încă din acel moment, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și neviciată, fapt dovedit cu toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei (chitanțe, devize, contracte, toate emise de și către Societatea de Medici și Naturaliști), fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și urm. C. civ.

privind prescripția achizitivă. Pe de altă parte, pârâta Universitatea A.I.C. Iași a fost înființată pe 26 octombrie 1860. Această intimată nu are nimic comun cu istoria Societății de Medici și Naturaliști Iași. Ordinele, deciziile, adresele diverselor organisme statale, emise cu privire la imobilul de mai sus în perioada 1946-1989, nu au nicio relevanță și nu pot constitui acte de proprietate, dimpotrivă, sunt dovezi ale „naționalizării, exproprierii”, situații normale pentru acele vremuri. Universitatea A.I.C. Iași a primit în administrare doar muzeul, parterul rămânând în folosința societății reclamante. Printr-o greșeală materială, a susținut contestatoarea, Înalta Curte, în recurs, a apreciat că Societatea de Medici și Naturaliști Iași ar fi un detentor precar al parterului imobilului din Iași, B-dul.

I. Or, această apreciere este contrazisă de dispozițiile art. 1853 și 1862 C. civ. Precaritatea, deși echivalează cu o lipsă a posesiei înseși, în concepția C. civ. apare totuși ca un viciu absolut și perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art. 1853 C. civ. posedă pentru altul; în speță, contestatoarea a început a deține bunul în calitate de proprietar încă din 1835. Pe parcursul procesului civil, instanțele de judecată au reținut, potrivit concluziilor expertizei și suplimentului de expertiză efectuate de expert R.P., că Societatea de Medici și Naturaliști Iași ocupă, la parterul construcției, patru încăperi cu următoarele destinații: două săli de conferințe, o sală bibliotecă, o sală de birou, restul imobilului fiind în posesia Universității A.I.C.

Iași. Astfel, în baza textului de lege citat, nu se poate presupune că Societatea de Medici și Naturaliști Iași a avut o detenție precară. Din punct de vedere juridic, reclamanta a locuit în imobil în calitate de proprietar, calitate pe care a conservat-o, întrucât nu a administrat nicio probă în combaterea acestei prezumții legale. Față de această situație, a precizat contestatoarea, instanța de recurs trebuia să observe că detenția exercitată de aceasta asupra imobilului nu a fost viciată de precaritate, astfel încât erau îndeplinite condițiile dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la bunul în litigiu. În consecință, contestatoarea a susținut, în aprecierile sale cu privire la prezenta cale de atac, că nu se referă la remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor din partea instanței de recurs, motiv pentru care contestația în anulare este admisibilă.

Prin întâmpinare, intimata Universitatea A.I.C. Iași a invocat excepția tardivității, susținând, totodată, că prezenta contestație în anulare este nefondată, iar intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare. În motivarea excepției, intimata Universitatea A.I.C. Iași a arătat că în prezenta cauză se contestă o hotărâre de respingere a recursului, irevocabilă, nesusceptibilă de executare silită, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 319 teza a II-a C. proc. civ. Textul de lege nu prevede expres dacă termenul de 15 zile are în vedere data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre în întregul ei sau doar de dispozitivul acesteia.

Întrucât, în cauză, nu s-a promovat o cale de atac întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care prevede posibilitatea promovării contestației în anulare ca urmare a omisiunii analizării unui motiv de recurs, caz în care omisiunea nu ar putea fi constatată decât după motivarea hotărârii, nu se poate considera că termenul pentru motivare începe să curgă de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre în integralitatea ei. La termenul de judecată din 26 februarie 2014, contestatoarea a fost reprezentată în instanță de avocat J.E. și a aflat de amânarea pronunțării pentru data de 13 martie 2014, luând astfel cunoștință de hotărâre încă de la data pronunțării acesteia.

Având în vedere cele menționate, contestația în anulare este tardivă și se impune a fi respinsă pe acest temei. Pe fond, intimata Universitatea A.I.C. Iași a arătat că se critică modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat o problemă de drept, considerând că Societatea de Medici și Naturaliști Iași are calitatea de detentor precar al parterului imobilului din Iași, B-dul. I., dezlegare care (în opinia contestatoarei) ar fi contrazisă de dispozițiile art. 1853 și 1862 C. civ. Or, pentru verificarea erorii materiale la care face referire art. 318 C. proc. civ. nu este necesară reexaminarea fondului cauzei. Greșeala materială care poate fi îndreptată prin intermediul contestației în anulare specială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege, pentru că altfel s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiași recurs.

Astfel, motivele contestației în anulare ce se subscriu noțiunii de greșeală materială sunt relative la împrejurări de fapt, privitoare la ignorarea unei piese scrise existente la dosar, din împrejurări ce nu pot fi explicate prin argumente ale motivării hotărârii atacate (de exemplu, că nu s-a observat că există chitanța de plată a taxei de timbru), iar, în niciun caz, referitoare la aplicarea ori la neaplicarea unui text de lege privitor la chestiunea de fond a pricinii. Intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a arătat că cererea contestatoarei Societatea de Medici și Naturaliști Iași este inadmisibilă.

Prin eroare materială, ca temei al unei contestații în anulare în sensul art. 318 C. proc. civ., se înțelege orice eroare materială evidentă de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite. În această categorie se încadrează erorile comise în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului. Drept urmare, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale, contestația în anulare neconstituind un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar și greșite, date în recurs, întrucât instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege ce permit să examineze justețea soluției pronunțate.

Or, în cauza de față nu se poate reține acest motiv al contestației în anulare, întrucât prin memoriul depus la dosar contestatoarea Societatea de Medici și Naturaliști Iași expune pe larg starea de fapt și face trimiteri la norme legale, în raport de care apreciază că decizia pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale. Contestatoarea a invocat faptul că instanța de recurs în mod greșit a reținut calitatea sa de detentor precar al imobilului în litigiu, deoarece din interpretarea art. 1853 și 1862 C. civ. rezultă în mod cert că a posedat bunul în calitate de proprietar, fapt atestat și de concluziile expertizei administrate în cauză, care reține că a ocupat o parte din imobilul în privința căruia se solicită constatarea prescripției achizitive.

Aceste argumente ale contestatoarei vin să confirme faptul că, în speță, nu este vorba de o greșeală materială în sensul definit de art. 318 C. proc. civ., ci este vorba de o interpretare greșită a legii, iar, prin declararea acestei căi extraordinare de atac, aceasta dorește de fapt reformarea hotărârii atacate, ceea ce se constituie într-un veritabil recurs la recurs. Examinând cu prioritate excepția tardivității contestației în anulare invocată de intimata Universitatea A.I.C. Iași, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată și o va respinge pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție., secția I civilă, contestată prin prezenta contestație în anulare, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea de Medici și Naturaliști Iași împotriva deciziei civile nr. 73 din 05 iulie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Această hotărâre nu este susceptibilă de executare, dat fiind că dispozituvul hotărârii nu conține dispoziții care să poată fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită; instanța de recurs a respins, ca nefondată, calea de atac exercitată. Acest aspect rezultă din dispozițiile art. 371 1 C. proc. civ., putându-se executa silit o obligație stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, în cazul în care aceasta nu se aduce la îndeplinire de bună voie. Conform alin. (3) al textului de lege indicat, executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin aceasta, precum și a cheltuielilor de executare.

Potrivit art. 319 alin. (2) C. proc. civ., „contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar, în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”. În speță, este incidentă teza a II-a a textului de lege menționat, având în vedere împrejurarea că hotărârea irevocabilă contestată nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, pentru considerentele prezentate anterior, instanța urmând a se raporta la cele două termene stabilite de legiuitor.

În cauză, hotărârea contestată a fost pronunțată la 26 februarie 2014, iar prezenta contestație în anulare a fost formulată de contestatoarea Societatea de Medici și Naturaliști Iași la 01 octombrie 2014, cu respectarea termenului de un an prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Intimanta Societatea de Medici și Naturaliști Iași a susținut că nu se poate considera că termenul pentru formularea contestației în anulare pendinte începe să curgă de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre în integralitatea ei, ci de la data la care a aflat de soluția pronunțată, în situația de față de la 26 februarie 2014, urmând ca de la acest moment să se calculeze termenul de 15 zile prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ. Înalta Curte apreciază că, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada datei la care contestatoarea a luat cunoștință de hotărâre, termenul de formulare a contestației este cel de un an, care curge de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, deci de la 26 februarie 2014. Argumentul intimatei, privind raportarea instanței la data pronunțării hotărârii contestate, nu poate fi primit, deoarece dispozițiile legale citate sunt exprese și clare, în sensul că „contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, (...)”, iar nu de la momentul la care s-a pronunțat instanța de recurs.

Referitor la excepția inadmisibilității contestației în anulare susținută de intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Înalta Curte reține că instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege. Legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza Mitrea contra României, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Întrucât, în cauza de față, contestatoarea Societatea de Medici și Naturaliști Iași și-a întemeiat cererea pe un motiv prevăzut de lege în cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 318 teza I C. proc. civ., aceasta îndeplinește, conform celor expuse anterior, condițiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susținute de intimat prin întâmpinarea depusă la dosar sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate.

Analizând pe fond contestația în anulare formulată, în raport de temeiul de drept invocat - art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente: Astfel, prin cererea înregistrată la Judecătoria Iași la 26 martie 2008, sub nr. 5741/245/2008, reclamanta Societatea de Medici și Naturaliști Iași a solicitat instanței să constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului situat în Iași, B-dul. I. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea datează din 11 ianuarie 1830, funcționând de-a lungul timpului sub diverse denumiri. În 1835 s-a încheiat o înțelegere între societatea reclamantă și vornicul C.S.

și soția sa A. pentru cumpărarea imobilului din Ulița H. din Târgu de Sus, înțelegere aprobată prin Înalta Rezoluție din 22 mai 1835 de către domnitorul Mihail Sturdza Vodă. De la acel moment, societatea a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și neviciată, fiind îndeplinite, astfel, condițiile art. 1846 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 6850 din 14 mai 2009 a Judecătoriei Iași a fost admisă acțiunea și s-a constatat că reclamanta a dobândit, prin efectul prescripției achizitive, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, compus din teren de 2.871 m.p. și clădire. Prin decizia civilă nr. 1816 din 27 septembrie 2010, Tribunalul Iași a admis recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reclamantă și Universitatea A.I.C.

Iași, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași, reținând cauza spre competentă soluționare în fond. Ulterior, prin sentința civilă nr. 2464 din 10 octombrie 2012, această instanță a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesual active și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de intervenienta în interes propriu Universitatea A.I.C. Iași, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul local al Municipiului Iași, Primarul Municipiului Iași și Statul Român, respingând acțiunea față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins acțiunea precizată a reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de Universitatea A.I.C.

Iași. Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei Societatea de Medici și Naturaliști Iași (decizia civilă nr. 73 din 05 iulie 2013). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, arătând, în esență, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că încăperile de la parter se află în folosința recurentei Societatea de Medici și Naturaliști Iași începând cu 01 aprilie 1960. Recurenta a fost proprietara întregului imobil (teren și construcții) din 1835, iar din data de 01 aprilie 1960 până astăzi are în posesie întregul parter al construcției C1. S-a dovedit prin probatoriul administrat în cauză că reclamanta a cumpărat imobilul în 1835 și a exercitat dreptul de folosință în mod continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar, fiind astfel îndeplinită condiția termenului de 30 de ani pentru a putea uzucapa imobilul în litigiu.

De asemenea, instanța de apel a considerat greșit că parterul imobilului se află în folosința recurentei începând cu data de 01 aprilie 1960, în baza ordinului nr. 478/1960 emis de Ministerul Învățământului și Culturii, în condițiile în care din anul 1835 și-a exercitat dreptul de folosință în mod continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar. Ca atare, cererea de chemare în judecată, privind constatarea prescripției achizitive cu privire la imobilul din Iași, b-dul. I. sau măcar a parterului construcției, apare ca fiind întemeiată, regăsindu-se întrunite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ. Prin decizia nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea de Medici și Naturaliști Iași împotriva deciziei civile nr. 73 din 05 iulie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

În considerente, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a constatat că recurenta este continuatoarea Societății de Medici și Naturaliști Iași fondată la 29 iunie 1832 și că a deținut imobilul în litigiu până în anul 1941. Întrucât această împrejurare nu face obiectul unor contestări în recurs, a intrat în puterea lucrului judecat. Imobilul aparține domeniului public al Municipiului Iași, fiind în administrarea Universității A.I.C. Iași începând cu anul 1952. Cât privește caracterul util al posesiei exercitate, Înalta Curte a apreciat că, în cauză, instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor C. civ. ce guvernează materia uzucapiunii, atunci când a apreciat că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă, sub nume de proprietar, începând cu anul 1960, când a primit spre folosință patru încăperi de la parterul imobilului, cu titlu de detentor precar, iar, în aceste condiții, nu poate uzucapa.

Invocând prescripția achizitivă, posesorul trebuie să dovedească o posesie actuală, pentru ca prezumția instituită de art. 1850 C. civ. să îi fie aplicabilă. Posesiunea unui imobil, odată dobândită prin acte materiale cu caracter de continuitate, se conservă prin simpla intenție a posesorului, atâta timp cât ea nu a fost abandonată voluntar sau nu a fost înlăturată printr-o altă posesie efectivă. Numai în astfel de condiții posesia are caracter permanent și duce la constituirea unui drept de proprietate. În cauză nu s-a dovedit că reclamanta, ca detentor, a intervertit actul de stăpânire materială cu titlu precar în posesie, prin acte de rezistență de natură a nega exercitarea drepturilor pârâților asupra imobilului, împotriva cărora s-a și îndreptat cu prezenta cerere.

În consecință, nefiind îndeplinită condiția actualității și continuității posesiei, pentru a permite valorificarea posesiei anterioare, Înalta Curte a considerat că este inutil a se verifica celelalte caractere ale unei posesii utile, cererea reclamantei Societatea de Medici și Naturaliști Iași neputând fi admisă nici din această perspectivă. Față de cele expuse, pe cale de consecință, Înalta Curte va analiza, pentru verificarea temeiniciei contestației în anulare formulată de Societatea de Medici și Naturaliști Iași, încadrarea criticilor formulate împotriva hotărârii pronunțate în recurs în ipoteza la care se referă textul de lege invocat. Conform art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)”.

Astfel, acest motiv de contestație în anulare specială nu poate avea în vedere decât erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite, spre exemplu: respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei judiciare de timbru; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri judecătorești decât cea recurată; etc.. Folosind sintagma „greșeli materiale”, textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

În speță, așa cum se poate observa din conținutul contestației în anulare, se pune în discuție modul de interpretarea a prevederilor art. 1853 și 1862 C. civ. de la 1864, precum și calificarea titlului în baza căruia contestatoarea a folosit cele 4 încăperi de la parterul imobilului situat în Iași, B-dul. I. Susținând că instanța de recurs a dezlegat greșit problema prescripției achizitive, contestatoarea invocă practic o greșeală de judecată; o asemenea greșeală nu se încadrează însă în ipotezele pentru care legea permite remedierea lor pe calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile ce țin de judecata formală și nu de fond a recursului. Aprecierile făcute de instanța de recurs asupra interpretării unor dispoziții legale nu intră în categoria „greșelilor materiale”, astfel definite de textul legal incident în materia contestației în anulare specială.

Înalta Curte apreciază că simpla nemulțumire a părții reclamante care a pierdut recursul, atât cu privire la soluția pronunțată, cât și cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluții de către instanța de recurs, nu poate determina o rejudecare a pricinii. Față de argumentele expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea Societatea de Medici și Naturaliști Iași împotriva deciziei nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității contestației în anulare invocată de intimata Universitatea A.I.C., precum și excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași. Respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată de contestatoarea Societatea de Medici și Naturaliști Iași împotriva deciziei nr. 658 din 26 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2014.