ÎCCJ, decizie (scj.ro #129115)

Contract de locațiune. Invocarea de către pârât a excepției de neexecutare a contractului în faza apelului. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic : acțiune în pretenții

-contract de locațiune

-excepția de neexecutare a contractului

NCPC, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (2)

NCC, art. 1270, art. 1277, art. 1326 alin. (1), art. 1556, art. 1796

În apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.

În cazul în care excepția de neexecutare a contractului, în raport cu care urma să fie evaluată temeinicia pretențiilor reclamantului potrivit art. 1556 C. civ., a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a apelului, instanța de apel neanalizând-o, motivat de lipsa acestei apărări în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată este nelegală întrucât, în acest context, excepția de neexecutare apare ca o veritabilă apărare pe fond care a fost invocată legal de către intimatul-pârât și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere, absența acestei examinări lipsind partea de principalul său mijloc de apărare și ducând la pronunțarea unei decizii cu ignorarea normelor de drept material evocate.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 92 din 26 ianuarie 2016

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. xx94/99/2013 reclamanta SC A. SA Iași, prin administrator B. SPRL Iași, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Iași prin primar și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 14.218.429,71 lei reprezentând debit neachitat și dobânda legală calculate de la data scadenței și până la data achitării efective a debitului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1796, art. 1270 și art. 628 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1370/2013 CA din 16.10.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea privind suspendarea judecății cauzei. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași.

Împotriva sentinței civile nr. 1370/2013 CA din 16.10.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a declarat apel reclamanta SC A. SA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 113 din 19 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta SC A. Iași, prin administrator judiciar B. Iași SPRL împotriva sentinței nr. 1370/2013/ca din 16 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă, contencios administrativ și fiscal, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. Iași, prin administrator judiciar B. Iași SPRL în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași, prin Primar. A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 10.498.736,95 lei, din care suma de 10.235.877,68 lei reprezentând contravaloarea chiriei și suma de 262.857,27 lei reprezentând dobânda legală, fiind păstrată dispoziția din sentință referitoare la respingerea cererii de suspendare.

Prin încheierea din 6 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a fost respinsă cererea formulată de SC A. SA Iași, prin administrator judiciar, vizând îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr. 113/19.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă.

Împotriva deciziei nr. 113 din 19 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă au declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL și pârâtul Municipiul Iași prin primar.

Împotriva încheierii din 6 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL.

Recursul reclamantei SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 și art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate, numai în ceea ce privește soluția de respingere a solicitării reclamantei de acordare a chiriei aferente perioadei 12.11.2012 - 31.03.2013, precum și soluția de admitere numai în parte a dobânzii legale solicitate de reclamantă și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Iași, în limitele casării și cu menținerea actelor de executare ce vor fi fost executate până la momentul soluționării  recursului.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material” recurenta susține că motivul care a condus la soluția de admitere numai în parte a acțiunii și la respingerea solicitării de acordare a chiriei aferente perioadei 12.11.2012 - 31.03.2013 este reprezentat de faptul că, în data de 17.12.2012, administratorul judiciar al reclamantei SC A. SA Iași a recepționat notificarea nr. 115626/14.12.2012, prin care Municipiul Iași a notificat locatorul cu privire la încetarea, începând cu data de 12.11.2012, a contractului de locațiune nr. 86009/10.10.2011.

În acest context, recurenta apreciază că această notificare nu a produs niciun efect juridic, astfel că și perioada 12.11.2012 - 31.03.2013 se plasează pe tărâmul contractual, dedus din contractul de locațiune nr. 86009/10.10.2011, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, recurenta consideră că notificarea nr. 115626/14.12.2012 nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute de părți în care ar opera încetarea de drept a contractului de locațiune nr. 86009/10.10.2011 și nici în teza a III-a a art. 10 din contract (respectiv denunțare unilaterală), nefiind semnată de reprezentantul legal al Municipiului Iași.

De asemenea, nu era incident nici vreun caz de încetare din cele prevăzute în art. 1816 și urm. C. civ., instanța de apel făcând o aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv a celor vizând principiul forței obligatorii a convențiilor civile - principiu care se răsfrânge și asupra clauzelor contractuale vizând încetarea contractului.

Mai arată recurenta că notificarea privind denunțarea unilaterală a contractului de locațiune reprezintă un act juridic unilateral care a fost revocat ulterior, respectiv prin adresa nr. 11486/05.02.2013.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”, recurenta consideră că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de admitere numai în parte a dobânzii legale solicitate, respectiv de admitere a dobânzii calculate numai până la data de 30.11.2012, și nu până la data achitării efective a debitului principal, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Recursul pârâtului Municipiul Iași prin primar a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 și art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea fiind dată „cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Recurentul susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1556 C. civ. care reglementează excepția de neexecutare a contractului, precum și cele ale art. 1270 C. civ., întrucât în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, întrucât A. Iași este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual și că solicitarea intimatei-reclamante privind plata chiriei și a dobânzii legale de întârziere este, în consecință, nefondată.

În acest sens, recurentul pârât consideră că sunt incidente dispozițiile art. 1556, precum și cele ale art. 1270 C. civ., întrucât, în mod greșit, instanța de prim control judiciar a reținut că Municipiul Iași prin primar „nu a contestat niciun moment cuantumul chiriei pretinse - respectiv că suma facturată nu ar corespunde valorii amortizării lunare care fac obiectul contractului de locațiune, ori că facturarea debitului s-ar fi făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 7 din convenția părților”.

Astfel, întrucât intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, A. Iași nu poate pretinde plata chiriei și a dobânzii legale (ca accesoriu al debitului principal) dacă nu și-a îndeplinit ea însăși obligațiile asumate în temeiul contractului, sens în care cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, contrar susținerilor instanței de apel.

Mai susține recurentul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.796 lit. b) C. civ., conform cărora „locatarul are obligația să plătească chiria în cuantumul și la termenul stabilite prin contract”. Or, în opinia recurentului, refuzul la plată comunicat de Municipiul Iași reprezintă cea mai energică formă de contestare a existenței și cuantumului unei creanțe, producând efect paralizator asupra pretențiilor A. Iași, cu atât mai mult în contextul absenței unui raport de expertiză contabilă, cu consecința firească a respingerii cererii de chemare în judecată, contrar Deciziei civile nr. 113/19.05.2014.

Tot în același context, recurentul Municipiul Iași susține reiterarea cererii de suspendare a judecății acțiunii ce face obiectul dosarului nr. xx94/99/2013 până la soluționarea irevocabilă a judecății acțiunii ce face obiectul dosarului nr. xx9/99/2012 aflat pe rolul Tribunalului Iași, Secția civilă, cu termen la data de 17.09.2014, întrucât soluționarea dosarului de față depinde de soluția instanței de judecată în dosarul nr. xx9/99/2012 al Tribunalului Iași, deoarece în situația în care cererea de suspendare ar fi respinsă, iar judecata în cele două pricini ar continua în paralel, atunci există posibilitatea pronunțării unor hotărâri judecătorești irevocabile care nu se pot concilia.

Recursul reclamantei SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL împotriva încheierii din 6 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Iași, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Recurenta SC A. SA susține că, în urma verificărilor privind cuantumul chiriei aferent perioadei octombrie 2011 - 11.11.2012, precum și a dobânzii legale a constatat că instanța de apel a săvârșit erori de calcul, involuntare.

Astfel, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, cuantumul total al chiriei aferente perioadei octombrie 2011 - 11.11.2012, pentru care a fost admisă acțiunea reclamantei, este de 10.534.864.64 lei, astfel cum reiese din însumarea facturilor fiscale, și nu de 10.235.877.68 lei, astfel cum apare menționat în decizie, fiind evidentă comiterea unor erori de calcul, involuntare.

Aceeași situație se regăsește și în cazul cuantumului total al dobânzii legale, valoarea acesteia la data de 30.11.2012 fiind de 262.859,27 lei, astfel cum reiese din însumarea facturIi fiscale prezentate, iar nu de 262.857,27 lei, cum din eroare s-a menționat în dispozitivul deciziei.

O altă critică se referă la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Din această perspectivă, recurenta susține că, în considerentele încheierii atacate, instanța a reținut că în cuprinsul deciziei nr. 113/19.05.2014 Curtea de Apel Iași ar fi avut în vedere toate facturile indicate de apelantă în cererea de îndreptare a erorii materiale, or, factura fiscală nr. 10993/30.11.2012, pentru suma de 815.418,63 lei, nu a fost luată în considerare la momentul pronunțării deciziei nr. 113/19.05.2014 pentru că, în această ipoteză, suma admisă prin decizie cu titlu de chirie ar fi fost mult mai mare, respectiv de 11.051.296,31 lei, în loc de 10.235.877,68 lei, astfel cum apare menționat în decizie.

Așadar, în condițiile în care, pe de o parte, în cuprinsul încheierii atacate se arată că la momentul pronunțării deciziei nr. 113/2014 au fost avute în vedere facturi fiscale care însumează 11.051.296,31 lei, reprezentând contravaloare chirie, iar, pe de altă parte, în cuprinsul aceleiași încheieri se arată faptul că prin decizia nr. 113/2014 pârâtul Municipiul Iași a fost obligat la plata sumei de 10.235.877,68 lei reprezentând contravaloare chirie, este evident că încheierea cuprinde motive contradictorii, întrucât factura nr. 10993/30.11.2012, pentru suma de 815.418,63 lei, nu a fost luată în considerare la momentul pronunțării  deciziei.

Mai susține recurenta că, pe de altă parte, încheierea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de respingere a cererii privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr. 113/2014, întrucât în motivare instanța arată că, în ceea ce privește limitele în care a fost admisă acțiunea, acestea au fost date de temeiul contractual al acțiunii, cât și de faptul notificării încetării acestuia, începând cu data de 12.11.2012.

Or, prin cererea de îndreptare a erorilor materiale nu a invocat critici legate de limitele în care a fost admisă acțiunea - acestea făcând obiectul unui alt recurs care a fost promovat în cauză (recursul îndreptat împotriva Deciziei nr. 113/2014), ci s-a invocat exclusiv existența unor erori de calcul în ceea ce privește cuantumul chiriei aferente perioadei octombrie 2011 - 11.11.2012, precum și existența unei erori de calcul în ceea ce privește dobânda legală, aceste considerente ale instanței fiind străine de cererea de îndreptare a erorilor formulată de subscrisa.

Recurenta invocă în cauză incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

Astfel, în cauză, deși în motivare nu se precizează expressis verbis, instanța lasă să se înțeleagă că cererea de îndreptare a fost respinsă pentru că acțiunea reclamantei a fost admisă numai în parte. Or, aspectele invocate în cuprinsul cererii de îndreptare vizau însuși cuantumul chiriei admise, astfel că ele nu puteau face obiectul unei cereri de recurs, ci puteau fi semnalate exclusiv prin intermediul unei cereri de îndreptare a hotărârii - mijloc procesual de care recurenta a și uzat. Așadar, față de motivele efectiv invocate în cererea de îndreptare, instanța trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 445 C. proc. civ., aceasta fiind singura cale procesuală prin care s-ar fi putut remedia inadvertențele cu privire la cuantumul chiriei și al dobânzii legale.

În cauză recurenta-reclamantă SC A. SA Iași prin lichidator judiciar B. SPRL Iași a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului ca neîntemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1556 C. civ. care reglementează excepția de neexecutare a contractului, precum și cele ale art. 1270 C. civ., se arată că aceste aspecte nu au fost invocate la fond ca mijloc de apărare, ci direct în recurs. Adresele în cuprinsul cărora s-a invocat faptul că nu ar fi fost respectate prevederile contractului de locațiune au avut în vedere facturile fiscale reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente debitului neachitat, dobânda legală fiind calculată în temeiul legii, iar nu al prevederilor contractuale. Prin celelalte adrese de returnare facturi nu s-a invocat excepția de neexecutare a contractului extrajudiciar, iar aceasta, oricum, nu putea fi invocată motivat de faptul că locatorul și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, iar pretinsa neexecutare parțială, chiar dacă ar fi fost reală, nu ar fi fost suficient de importantă pentru a îndreptăți locatarul să refuze îndeplinirea propriilor obligații. Se mai susține faptul că fiecare factură a fost însoțită de o anexă privind modul de calcul al chiriei în care era evidențiată și valoarea amortizării lunare a bunurilor închiriate. Cu privire la susținerile recurentului-pârât vizând pretinsa interpretare greșită a dispozițiilor art. 1796 lit. b) C. civ. se arată că pârâtul și-a însușit facturile anterior promovării litigiului, însă a condiționat  achitarea acestora de achitarea unor debite rezultând din alte acte juridice încheiate de părți. Referitor la susținerea pârâtului că ar avea calitatea de proprietar se arată că însăși prin adresa emisă de acesta nr. 11486/5.02.2013  se arată că a folosit și folosește bunurile în temeiul contractului de locațiune, prin urmare, cât timp valabilitatea acestui contract nu a fost contestată, iar acest aspect nu face obiectul vreunui litigiu, afirmațiile pârâtului nu au relevanță. Recurenta-reclamantă solicită respingerea cererii de suspendare motivat de faptul că soluția dată de instanța de fond pe această cerere nu a fost apelată de pârât, prin urmare nu se mai poate analiza întrucât s-ar produce încălcarea puterii de lucru judecat a părții din sentința civilă păstrată de instanța de apel.

În cauză, recurentul-pârât Municipiul Iași prin primar a formulat  întâmpinare  prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, suspendarea judecății cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. xx9/99/2012 și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin aspectele relevate în întâmpinare sunt reluate motivele de recurs.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-civilă a procedat, la data de 30 ianuarie 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, la data de 21 aprilie 2015, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

În data de 4 mai 2015, recurenta SC A. SA Iași prin lichidator judiciar B. SPRL Iași a depus punct de vedere la dosarul cauzei prin care a arătat că a luat act de concluziile raportului potrivit cărora recursurile sunt admisibile în principiu.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea soluționării căii de atac la data de 26 ianuarie 2016.

Analizând recursurile, Înalta Curte le-a admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele care succed.

Recursul reclamantei a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv lipsa motivării hotărârii referitoare la modalitatea de soluționare a capătului de cerere accesoriu.

În analiza recursurilor, Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății este una în răspundere contractuală, fundamentată pe art. 7 din Contractul de locațiune a bunurilor aflate în patrimoniul A. Iași SA nr. 86009/10.12.2011, în drept fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și 1796 C. civ.

Greșita aplicare a legii de către curtea de apel se referă, în esență, la aprecierile potrivit cărora această instanță a considerat încetat contractul de locațiune nr. 86009/10.12.2011 la data de 12 noiembrie 2012 urmare notificării transmise de către pârâtă prin adresa nr. 115626/14.12.2012.

Criticile recurentei-reclamante deduc instanței, pe de-o parte, împrejurarea că notificarea de încetare a contractului nu putea să își producă efectele sub auspiciile art. 10 din contractul părților, dar și împrejurarea că această notificare, ca act unilateral al pârâtei, a fost revocată prin adresa nr. 11486/05.02.2013 prin care Municipiul Iași și-a reconsiderat intenția de încetare a contractului, comunicând reclamantei că intenționează să utilizeze și pe viitor bunurile care au făcut obiectul contractului de locațiune nr. 86009/10.12.2011, dincolo de orice corespondență anterioară cu privire la subiectul încetării relațiilor contractuale, confirmând executarea continuă a contractului.

Criticile astfel formulate sunt fondate. Instanța de apel a reținut teza încetării contractului la 12.11.2012, fără o motivare care să aibă în vedere limitele devoluțiunii în apel, așa cum acestea sunt stabilite în art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Deși prin notificarea emisă prin adresa nr. 115626/14.12.2012, Municipiul Iași a solicitat încetarea de drept a contractului nr. 86009/10.12.2011 în condițiile stabilite în art. 10 ale convenției bilaterale, iar în acțiune reclamanta a argumentat teza continuării contractului susținând tocmai că nu a putut opera încetarea de drept, instanța de apel nu a luat în analiză aceste argumente. Astfel, nu s-a stabilit dacă notificarea încetării contractului a survenit ca urmare a încetării calității de operator al serviciului public de producere, transport furnizare și distribuție a energiei termice în municipiul Iași și dacă în aceste condiții noul operator a solicitat continuarea contractului sau dacă notificarea a avut semnificația unui act de denunțare unilaterală a locatarului, emanată de la reprezentantul legal.

Prin această omisiune, decizia instanței de apel nu permite evaluarea modului de aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitor la puterea obligatorie a contractului, a modului în care acesta devine efectiv în convenția sinalagmatică.

Prin neidentificarea mijlocului prin care contractul a încetat să își producă efectele la 12.11.2012 - mai exact dacă acest contract a încetat ca urmare a faptului că municipiul nu mai deține calitatea de operator al serviciului public sau prin denunțare unilaterală - decizia curții de apel nu a permis nici verificarea modului de aplicare a dispozițiilor art. 1277 C. civ., adică dacă eventuala denunțare unilaterală a fost emisă cu respectarea unui termen rezonabil pentru cocontractant sau dacă putea să-și producă efectele la o dată anterioară celei la care a fost emisă ori comunicată locatorului. În acest context, Înalta Curte subliniază că notificarea încetării a fost emisă de Municipiul Iași la 14.12.2012 cu adresa nr. 115626, a fost transmisă A. Iași la 17.12.2012 și menționează ca dată a încetării contractului 12.11.2012, dată căreia instanța de apel i-a dat relevanță în stabilirea duratei contractului.

În fine, recurenta critică decizia instanței de apel și cu privire la considerarea înseși a încetării contractului, critică fundamentată pe caracterul retractabil al actului juridic unilateral. Astfel, a susținut că în intervalul 12.11.2012 și 05.02.2013 - dată la care Municipiul Iași a emis adresa nr. 11486 prin care a solicitat A. să considere că a folosit și folosește și în prezent bunurile în condițiile prevăzute în contractul de locațiune nr. 86009/10.12.2011 - nu au existat acte de lichidare a contractului și că, oricum, actul unilateral al încetării a fost revocat prin actul succesiv de confirmare a executării continue a locațiunii.

Nici acest argument nu a făcut obiectul analizei în apel. Înalta Curte notează că actul evaluat de instanța de apel pentru apreciarea datei încetării contractului de locațiune a fost adresa nr. 115626/14.12.2012.

Această adresă este, fără doar și poate, un act juridic unilateral care, potrivit art. 1326 alin. (1) C. civ., era destinat comunicării în măsura în care afecta drepturi ale destinatarului său. Efectul său tinde la încetarea unui raport juridic, de aceea, este unul extinctiv. În lipsa unei motivări corespunzătoare a deciziei din apel, în măsura în care această instanță a dat efect voinței de încetare a contractului urmare adresei nr. 115626/14.12.2012 începând cu o dată anterioară chiar, rezultă că instanța a ignorat pe de-o parte efectul extinctiv al actului unilateral și s-a oprit și la caracterul obligatoriu și irevocabil al acestuia, prin lipsirea de orice efecte a actului ulterior, adresa nr. 11486/05.02.2013.

Cu toate acestea, forța obligatorie și irevocabilitatea actului juridic unilateral, compatibile cu art. 1270 C. civ., sunt consecințe care privesc pe emitentul actului, și nu pe destinatarul său. Destinatarului, actul juridic unilateral îi este doar opozabil, iar efectele față de acesta se produc după acceptare sau după epuizarea oricărei contestații referitoare la valabilitatea sau eficacitatea actului.

În acest context, curtea de apel nu a realizat aceste analize pentru a putea aprecia efectul notificării de încetare a contractului de locațiune nr. 86009/10.12.2011 și utilitatea acestei notificări, cu atât mai mult cu cât a fost și retractată la 05.02.2013, retractare care viza menținerea contractului inițial.

Astfel, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs analizat este fondat.

Al doilea motiv de casare vizează lipsa motivării deciziei din apel referitoare la al doilea capăt de cerere, privitor la dobânzi. Recurenta-reclamantă a arătat că, în lipsa oricărei justificări regăsite în considerentele deciziei, dobânda a fost acordată pentru debitul apreciat ca restant numai până la 30.11.2012, dată fără semnificație în contextul procesului, iar nu până la achitarea integrală a debitului.

Și această critică este fondată. Considerentele instanței de apel s-au limitat, în privința dobânzilor, la a determina forfetar valoarea accesoriilor, dobândă legală, fără a  justifica temeiul contractual sau legal care a determinat această apreciere, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat plata dobânzii legale, calculate de la scadență și până la data achitării efective a debitului.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care impune prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora.

Și recursul pârâtului este fondat și a fost admis. S-a susținut în dezvoltarea criticilor prezentate că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1556 și pe cele ale art. 1270 C. civ., neanalizând excepția de neexecutare invocată de Municipiul Iași.

Înalta Curte reține că instanța de apel, referindu-se la apărarea intimatei din apel cu acest conținut, a subliniat că în cadrul întâmpinării depuse de pârât în fața primei instanțe de fond nu s-a contestat cuantumul chiriei pretinse, respectiv că suma facturată nu corespunde valorii amortizării lunare a bunurilor care fac obiectul contractului de locațiune și, astfel, că facturarea debitului s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 7 din contractul nr. 86009/10.12.2011 și a folosit un argument legat de faptul că nici în cadrul concilierii nu au fost ridicate asemenea obiecțiuni, iar reclamanta și-a executat obligațiile.

În realitate, excepția de neexecutare a contractului, în raport cu care urma să fie evaluată temeinicia pretențiilor reclamantului potrivit art. 1556 C. civ., a fost invocată de Municipiul Iași prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a apelului și nu a fost analizată, motivat de lipsa acestei apărări în primă instanță.

Or, în apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare. În acest context, excepția de neexecutare apare ca o veritabilă apărare pe fond care a fost invocată conform de către intimat și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere.

Absența acestei examinări a lipsit partea de principalul său mijloc de apărare și a dus la pronunțarea unei decizii care a ignorat normele drept material evocate.

În măsura în care contractul care reprezintă cauza pretențiilor reclamantului este unul sinalagmatic, în rejudecare, instanța de apel va analiza această apărare de fond în mod efectiv, având în vedere mecanismul de executare a contractului prefigurat de părți prin toate clauzele sale, inclusiv cele cuprinse în art. 7.

În fine, examinându-se și recursul declarat de către reclamanta SC A. SA împotriva încheierii pronunțate la 6 octombrie 2006, prin care a fost respinsă solicitarea reclamantei de îndreptare a erorilor de calcul matematic strecurate în decizia nr. 113/19 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, Înalta Curte reține că recurenta a argumentat în principal că această hotărâre nu este motivată și că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea actului contestat.

Înalta Curte arată că în măsura în care criticile din recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei nr. 113/19 mai 2014 sunt considerate fondate, determinând casarea, iar prin dezlegările date se trasează instanței de apel obligația de a reevalua temeinicia cererii de chemare în judecată, chestiunile legate de stabilirea existenței și întinderii pretențiilor vor fi reevaluate în cadrul unei noi cercetări, efectul casării extinzându-se implicit asupra încheierii ulterioare.

De aceea, având în vedere considerentele dezvoltate în această decizie și văzând dispozițiile art. 497  C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, vor fi admise recursurile declarate în cauză, va fi casată decizia și încheierea atacate și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanțe.