ÎCCJ, decizie (scj.ro #133721)

Scrisoare

de

garanție

corporativă. Invocarea clauzei compromisorii. Condiții de admisibilitate din perspectiva principiului

accesorium

sequitur

principale

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acțiune în pretenții

-clauză compromisorie

-scrisoare de garanție corporativă

-principiul

accesorium sequitur principale

C. proc. civ. din 1865, art. 343

4

alin. (2), art. 377 alin. (2) pct. 4

C. civ. din 1864, art. 969

Principiul accesorium sequitur principale reprezintă regula de drept potrivit căreia contractul accesoriu urmează soarta juridică a contractului principal, în sensul că dacă acesta din urmă este desființat, aceeași soartă o are și actul juridic accesoriu.

În cazul în care părțile litigante nu au încheiat o convenție arbitrală prin care să fi agreat ca litigiile legate de executarea unei scrisori de garanție corporativă să fie soluționate pe calea arbitrajului, acestora nu le este aplicabilă clauza compromisorie inserată în cuprinsul unor contracte de închiriere și de management încheiate de către una dintre părți cu o terță persoană, deoarece nu există nicio regulă de drept potrivit căreia contractului accesoriu i se aplică clauzele prevăzute în contractul principal.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1876 din 9 noiembrie 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială sub nr. x/3/2009 reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. NV, ca instanța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 366.708,89 lei reprezentând contravaloarea sumei de 87.104,25 Euro, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta SC B. NV a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor românești, excepția nulității procedurii concilierii prealabile, excepția lipsei calității de reprezentant a avocaților care au semnat acțiunea, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Referitor la excepția necompetenței generale a instanțelor române, s-a argumentat că pârâta este o persoană juridică de naționalitate belgiană și, întrucât în speță nu se verifică niciuna dintre ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 149-151 din Legea nr.105/1992, competența aparține instanțelor belgiene.

Prin încheierea de ședință din data de 23.03.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 a fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor române, reținându-se că în speță sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului CE nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Conform dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. a din Regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru, în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată.

În speță, obligația asumată prin scrisoarea de garanție corporativă urmează a fi executată în România, prin urmare, competența aparține instanței române.

Prin încheierea de ședință din data de 18.05.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 a fost respinsă excepția prematurității ca neîntemeiată, reținându-se că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865.

Prin sentința civilă nr. 983 din 13.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. xx/3/2009 s-a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu SC B. SA/NV, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 87.104,25 Euro în echivalentul în lei la data plății reprezentând debit conform scrisorii de garanție încheiate la data de 12.02.2007 și a fost obligată pârâta la 6.858 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că între reclamantă, în calitate de proprietar, și SC C. SRL, în calitate de chiriaș, s-a încheiat la data de 10.10.2006 contractul de închiriere având ca obiect spațiul comercial situat în București, str. N. nr. 97, et. 1, sector 5.

Concomitent cu semnarea contractului de închiriere între reclamantă, în calitate de administrator, și C. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat și contractul de management având ca obiect administrarea spațiului comercial închiriat în N.

Pârâta SC B. SA/NV a semnat la data de 12.02.2007 Scrisoarea de garanție corporativă prin care s-a obligat ca „în cazul în care, în timpul executării contractelor menționate (contractul de închiriere și contractul de management n.n.) chiriașul /beneficiarul C. SRL nu își îndeplinește obligațiile stipulate în contracte, să îl substituie pe acesta din urmă și să plătească, în baza unei notificări scrise trimisă de proprietar/societatea de management în termen de 5 zile, toate obligațiile contractuale de plată ale chiriașului/beneficiarului”.

Se stipulează în continuare că garanția corporativă va fi valabilă pe toată durata contractelor menționate, inclusiv pe perioada pe care se vor prelungi contractele și va acoperi chiria pe trei luni și onorariul de management în sumă de 87.104,25 euro, în concordanță cu prevederile contractuale.

În alineatul ultim se prevede că „în cazul în care până la încheierea perioadei de valabilitate a prezentei garanții corporative, proprietarul/societatea de management nu va transmite nicio notificare de neîndeplinire de către chiriaș/beneficiar a obligațiilor sale contractuale de plată, atunci prezenta garanție corporativă devine în mod automat nulă, indiferent dacă este returnată sau nu”.

Tribunalul a reținut că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile legii române, deoarece în speță există legături mai strânse ale contractului cu legea română. Astfel, obligația debitoarei chiriaș/beneficiar C. de a prezenta o scrisoare de garanție este stipulată expres în contractul de închiriere (art. 13 și urm.) având ca obiect folosința unui spațiu comercial situat în București, N., precum și în contractul de administrare privind același spațiu comercial (art. 9 și urm. contract).

Scrisoarea de garanție poate fi considerată un act juridic accesoriu celor două contracte încheiate între două persoane juridice de naționalitate română, ipoteză în care tribunalul a apreciat că raportul juridic dedus judecății este guvernat de legea română (art. 70, art. 77, art. 78 alin. ultim din Legea nr. 105/1992).

Beneficiul de discuțiune invocat de pârâtă în raport de dispozițiile art. 1662 C. civ. nu a fost primit, deoarece în scrisoarea de garanție nu este inserată o clauză care să înlăture în mod explicit și expres prezumția de solidaritate instituită de dispozițiile art. 42 C. com.

În consecință, tribunalul a constatat că în speță sunt întrunite condițiile prevăzute în scrisoarea de garanție corporativă asumată de pârâtă, respectiv, debitoarea C. nu și-a îndeplinit obligațiile de plată care îi incumbă în temeiul contractelor de închiriere și de management; aceste contracte își produc efectele juridice, nefiind reziliate ori desființate în orice alt mod; fidejusorul a fost notificat cu privire la faptul neîndeplinirii de către debitoare a obligațiilor sale contractuale.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință din datele de 23.03.2010 și 18.05.2010 a declarat apel pârâta SC B. NV.

Prin decizia comercială nr.245 din 02.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 s-a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă SC B. SA împotriva încheierilor de ședință din 23.03.2010 și din 18.05.2010, precum și împotriva sentinței comerciale nr. 13067/14.12.2010 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor românești, respingându-se cererea reclamantei.

Prin decizia nr. 526 din 08.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, s-a casat decizia comercială nr. 245/02.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009 și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă sub nr. x/3/2009*.

Prin decizia civilă nr. 370 din 03.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009* s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - pârâtă SC B. SA împotriva încheierilor de ședință din 23.03.2010 și din 18.05.2010, precum și împotriva sentinței comerciale nr. 13067/14.12.2010 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială.

Prin decizia nr. 646 din 26.02.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009* s-a admis cererea de repunere în termenul de recurs, s-a admis recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 370/03.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială în dosarul nr. x/3/2009*, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă sub nr. x/3/2009**.

La data de 05.06.2015, prin Serviciul Registratură, apelanta - pârâtă SC B. NV a depus o cerere prin care a invocat excepția necompetenței generale a Curții de apel de a judeca prezentul litigiu.

În motivare s-a arătat că în cuprinsul contractului de închiriere și a contractului de management părțile au convenit că soluționarea oricărui litigiu se va realiza, în cazul în care nu se reușește rezolvarea pe cale amiabilă, prin arbitraj.

S-a menționat că în toate hotărârile pronunțate în cauză s-a reținut că scrisoarea de garanție reprezintă o formă de garantare a obligațiilor asumate prin cele două contracte, fiind accesorie acestora și urmând aceeași cale cu acestea. S-a precizat că, fiind în prezența unei clauze arbitrale, cauza urmează a fi soluționată pe calea arbitrajului.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 343

4

, art. 159

1

alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, art. 1047 și art. 1681 C. civ. de la 1864.

La data de 08.06.2015, prin Serviciul Registratură, apelanta - pârâtă SC B. NV a depus o cerere prin care a precizat că invocă excepția necompetenței instanțelor de judecată.

În motivare s-a arătat că, în prezența unei clauze arbitrale, cauza trebuie soluționată pe calea arbitrajului.

Prin decizia civilă nr. 1052 din 18 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 23.03.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009, acesta a fost respins, Curtea constatând că problema competenței generale a instanțelor române a fost dezlegată cu caracter irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată în dosarul nr. x/3/2009, în considerentele acestei decizii reținându-se că sunt incidente prevederile art. 5 pct. 1 lit. a din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, conform cu care o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un stat membru, în materie contractuală, în fața instanței de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată, iar cum obligația de garantare asumată prin scrisoare urmează a fi executată în România, competența generală de soluționare a cauzei aparține instanțelor române.

Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 18.05.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009, Curtea a reținut că apelanta-pârâtă a invocat neîndeplinirea dispozițiilor prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865 prin raportare strictă doar la prevederile acestui text legal coroborate cu cele ale Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, însă nu a susținut și dovedit o vătămare concretă a drepturilor procedurale și nu și-a manifestat voința de a rezolva litigiul pe cale amiabilă.

Curtea a apreciat că apelantei - pârâte nu i s-a produs nicio vătămare prin faptul că invitația la conciliere nu a fost tradusă în limba sa oficială conform Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, nu a fost semnată de către intimata - reclamantă/de către reprezentanții acesteia și nu a fost atașată dovada calității de reprezentant.

Prin urmare, Curtea a constatat că este neîntemeiată excepția nulității procedurii prealabile, astfel că a respins ca nefondat apelul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 18.05.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009.

Referitor la apelul formulat împotriva sentinței comerciale nr. 13067/14.12.2010 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/3/2009, Curtea a reținut ca neîntemeiat motivul de apel referitor la excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată invocat prin cererea depusă în dosarul nr. x/3/2099** al Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Apelanta - pârâtă SC B. NV a susținut că în cuprinsul contractului de închiriere și a contractului de management părțile au convenit că soluționarea oricărui litigiu se va realiza, în cazul în care nu se reușește rezolvarea pe cale amiabilă, prin arbitraj, iar scrisoarea de garanție este accesorie acestor contracte, urmând aceeași cale cu acestea.

Problema de drept a naturii juridice a scrisorii de garanție corporativă emisă de apelanta - pârâtă SC B. NV a fost dezlegată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată în dosarul nr. x/3/2009 care a reținut în considerentele acestei decizii că scrisoarea de garanție corporativă: este o formă de garantare a obligațiilor asumate prin contractele de închiriere și management, fiind accesorie acestora; se aseamănă cu fidejusiunea, fiind totuși o garanție atipică, fără o reglementare de sine stătătoare; are natura juridică a unui contract unilateral.

În aceste condiții, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ de la 1865, dezlegarea dată de instanța de recurs acestei probleme de drept este obligatorie și trebuie respectată în soluționarea prezentului apel.

Instanță judecătorească se declară necompetentă doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală și nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 343

4

alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.

Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite aceste condiții cumulative pentru a se admite excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Prima condiție nu este îndeplinită întrucât părțile nu au încheiat o convenție arbitrală, aceasta neexistând în cuprinsul scrisorii de garanție corporativă.

Nu a fost reținută susținerea apelantei - pârâte SC B. NV potrivit căreia litigiilor legate de executarea scrisorii de garanție corporativă li se aplică convenția arbitrală (clauza compromisorie) inserată în cuprinsul contractului de închiriere și a contractului de management.

Din interpretarea dispozițiilor art. 340, art. 343 și art. 343

1

C. proc. civ. de la 1865, rezultă că o convenție arbitrală se aplică doar părților care au încheiat-o și litigiilor stabilite de aceste părți.

Or, la încheierea contractelor de închiriere și de management nu a participat și apelanta - pârâtă SC B. NV, astfel că acesteia din urmă nu îi este aplicabilă clauza compromisorie inserată în cuprinsul acestor contracte.

Împrejurarea că scrisoarea de garanție corporativă este accesorie acestor două contracte nu poate conduce la altă concluzie întrucât dispozițiile art. 340, art. 343 și art. 343

1

C. proc. civ. de la 1865 nu prevăd nicio excepție de la regula potrivit căreia orice convenție arbitrală se aplică doar părților care au încheiat-o.

Nu există nicio regulă de drept potrivit căreia contractului accesoriu i se aplică clauzele prevăzute în contractul principal. Principiul

accesorium

sequitur

principale

reprezintă regula de drept potrivit căreia contractul accesoriu urmează soarta juridică a contractului principal, în sensul că dacă acesta din urmă este desființat, aceeași soartă o are și actul juridic accesoriu.

S-a reținut ca neîntemeiată susținerea apelantei - pârâte SC B. NV potrivit căreia ar exista vreo hotărâre pronunțată în prezenta speță prin care să se fi stabilit că scrisoarea de garanție corporativă urmează „aceeași cale” cu contractele de închiriere și management.

În decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 nu există nicio mențiune prin care să se fi stabilit că scrisoarea de garanție corporativă urmează „aceeași cale” cu contractele de închiriere și management.

Neîntemeiată a fost găsită și susținerea apelantei - pârâte SC B. NV potrivit căreia ar fi aplicabilă clauza compromisorie din contractele de închiriere și management ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 1047 alin. (1) și art. 1681 C. civ. de la 1864. Aceste dispoziții se referă la excepțiile de drept material, și nu la excepțiile procesuale, iar dispozițiile art. 340, art. 343 și art. 343

1

C. proc. civ. de la 1865 nu prevăd nicio excepție de la regula potrivit căreia orice convenție arbitrală se aplică doar părților care au încheiat-o. Or, aceste norme juridice au caracter special și se aplică cu prioritate în materie de arbitraj.

În concluzie, Curtea a constatat că apelanta - pârâtă SC B. NV și intimata - reclamantă SC A. SRL nu au încheiat o convenție arbitrală prin care să fi agreat ca litigiile legate de executarea scrisorii de garanție corporativă să fie soluționate pe calea arbitrajului.

Chiar dacă s-ar considera că este aplicabilă și litigiilor legate de executarea scrisorii de garanție corporativă clauza compromisorie din contractele de închiriere și management, Curtea a apreciat că instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze prezenta cauză întrucât este incident unul dintre cazurile prevăzute la art. 343

4

alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, potrivit cu care instanța va reține spre soluționare procesul dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Or, apelanta - pârâtă SC B. NV a invocat pentru prima dată posibilitatea aplicării convenției arbitrale din contractele de închiriere și management în al treilea ciclu procesual, cu ocazia judecării apelului.

În fața primei instanțe, apelanta - pârâtă nu a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, ci excepția necompetenței instanțelor românești, ca atare, întrucât și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze prezenta cauză, conform art. 343

4

alin. (2) lit. a) C. proc. civ. de la 1865.

Nu a fost găsit întemeiat nici motivul de apel referitor la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. de la 1865.

Referitor la legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, în mod corect a stabilit prima instanță că este aplicabilă legea română condițiilor de fond ale scrisorii de garanție corporativă.

Potrivit art. 77 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 105/1992, în lipsa unei legi alese, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse, considerându-se că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reședința, ori fondul de comerț sau sediul statutar.

Conform art. 78 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 105/1992, prin prestație caracteristică se înțelege prestația garantului în contractele de garanție, de cauțiune sau altele similare. Totodată, art. 78 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 prevede că prezumțiile stabilite în alineatul precedent pot fi înlăturate dacă partea interesată face dovada că din circumstanțe rezultă că există legături mai strânse ale contractului cu legea unui stat.

Curtea a apreciat că este justă reținerea primei instanțe potrivit căreia scrisoarea de garanție corporativă prezintă legăturile cele mai strânse cu legea română.

Potrivit art. 78 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 105/1992, prestația caracteristică în cadrul scrisorii de garanție corporativă este prestația garantului, respectiv obligația de garanție asumată de apelanta - pârâtă.

Prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a stabilit că obligația de garanție asumată prin scrisoarea de garanție corporativă urmează a fi executată în România. Aceste statuări ale instanței de recurs sunt obligatorii și trebuie respectate, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit art. 77 alin. (1), art. 78 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 105/1992, legea aplicabilă condițiilor de fond ale scrisorii de garanție corporativă este legea română întrucât prestația principală a acestei scrisori urmează a fi executată în România.

Nu a fost reținută susținerea apelantei - pârâte potrivit căreia scrisoarea de garanție corporativă nu este un contract unilateral întrucât această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

S-a reținut ca neîntemeiată susținerea apelantei - pârâte potrivit căreia prima instanță a încălcat principiul relativității contractelor atunci când a susținut că obligația debitoarei chiriaș C. de a prezenta o scrisoare de garanție este stipulată expres în contractul de închiriere, precum și în contractul de administrare privind același spațiu comercial.

Nu există nicio nerespectare a principiului relativității contractelor, prima instanță nefăcând referire la vreo obligație asumată de apelanta - pârâtă, ci la o obligație stabilită în sarcina SC C. prin contractele de închiriere și de administrare.

Nu a fost reținut motivul de apel potrivit căruia prima instanță a interpretat greșit clauzele scrisorii de garanție corporativă.

Prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a stabilit că scrisoarea de garanție corporativă se aseamănă cu fidejusiunea, fiind totuși o garanție atipică, fără o reglementare de sine stătătoare.

Fiind vorba de o instituție juridică care nu se bucură de o reglementare legală se aplică interpretarea prin analogie pentru a determina dispozițiile legale aplicabile scrisorii de garanție corporativă.

Întrucât în Codul civil de la 1864 nu există o reglementare cu caracter general a garanțiilor personale și având în vedere că scrisoarea de garanție corporativă se aseamănă din punct de vedere juridic cu fidejusiunea, au fost aplicate prin analogie dispozițiile legale care reglementează această instituție juridică.

Raportat la prevederile legale incidente în materia fidejusiunii, în mod corect a apreciat prima instanță că părțile nu au înlăturat prin scrisoarea de garanție corporativă prezumția de solidaritate prevăzută de art. 42 alin. (2) C. com., apelanta - pârâtă neputând invoca beneficiul de discuțiune.

Nu poate conduce la altă concluzie mențiunea  că B. NV se angajează ca în cazul în care, pe durata executării contractelor de mai sus, chiriașul/beneficiarul C. SRL nu își îndeplinește obligația de plată stipulată conform contractelor, să îl substituie pe acesta și să plătească, în baza unei notificări scrise.

Așa cum rezultă din această clauză, apelanta - pârâtă s-a obligat să plătească datoriile pe care le înregistrează C. SRL, la simpla notificare scrisă a intimatei - reclamante.

În consecință, intimata - reclamantă nu este ținută, ca în cazul beneficiului de discuțiune, să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal și numai după aceea, dacă nu s-a îndestulat, să o urmărească pe apelanta - pârâtă, ci se poate îndrepta direct împotriva acesteia după o simplă notificare scrisă.

Mai mult, problema solidarității și a beneficiului de discuțiune este irelevantă pentru că intimata - reclamantă nu mai are nicio posibilitate legală de a se îndestula de la SC C. SRL (debitorul principal), această societate fiind radiată ca urmare a închiderii procedurii insolvenței în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006.

Curtea a constatat că și în situația în care s-ar considera că nu sunt aplicabile dispozițiile legale din materia fidejusiunii, fiind incidente dispozițiile generale în materie de obligații, în lipsa unei reglementări cu caracter general a garanțiilor personale în Codul civil de la 1864, apelanta - pârâtă tot nu s-ar putea apăra invocând beneficiul de discuțiune sau lipsa de solidaritate.

În aceste condiții, devine perfect operabilă obligația de garanție asumată de către apelanta - pârâtă întrucât SC C. SRL nu și-a executat obligațiile de plată stabilite prin contractele de închiriere și management.

Curtea a reținut că nu intimata-reclamantă este cea care trebuie să facă dovada îndeplinirii obligațiilor de plată asumate contractual de către SC C. SRL (debitorul principal), ci apelanta-pârâtă avea sarcina unei astfel de probe, conform art. 1082 C. civ. de la 1864, întrucât în materie contractuală sarcina dovedirii executării obligației revine debitorului, creditorul trebuind doar să probeze existența obligației.

Nici motivul de apel potrivit căruia prima instanță și-a întemeiat greșit soluția pe dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864 nu a fost găsit întemeiat.

Nu a fost reținută susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia scrisoarea de garanție corporativă nu este un contract unilateral, întrucât această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009.

Împotriva deciziei civile nr. 1052 din 18 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a formulat recurs D. (fostă B. NV) solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 9, art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar, pe cale de consecință, anularea sentinței Tribunalului București nr. 13067/14.12.2010.

În dezvoltarea criticilor se arată că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată recurenta că motivul de apel împotriva încheierii de ședință din 23.03.2010, pronunțate de Tribunalul București referitoare la necompetența generală a instanțelor românești, cel referitor la împrejurarea că prima instanță a interpretat greșit clauzele scrisorii de garanție corporativă, precum și cel referitor la împrejurarea că prima instanță și-a întemeiat greșit soluția pe dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, au fost respinse cu motivarea că, prin decizia nr. 526/08.02.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia primei judecări a unui recurs în prezenta cauză, respectivele chestiuni de drept au fost dezlegate, iar dezlegarea dată de instanța de recurs acestor probleme de drept este obligatorie și trebuie respectată în soluționarea apelului.

Susține recurenta că respingerea motivelor de apel sus-menționate s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, întrucât decizia nr. 526/08.02.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/3/2009 nu îi este opozabilă, fiind pronunțată fără legala citare a acesteia, împrejurările fiind constatate și prin decizia nr. 646/26.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/3/2009*. În caz contrar, mai arată recurenta s-ar da eficiență juridică unei hotărâri pronunțate în condițiile neîndeplinirii procedurii de citare a B. pentru ziua când s-a judecat pricina, încălcându-se grav dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil.

Instanța de apel a aplicat greșit legea și în cazul respingerii motivului de apel legat de necompetența instanțelor de judecată în soluționarea prezentei cauze, în condițiile în care atât contractul de închiriere, cât și de management, încheiate între SC C. SRL și A., conțin clauze de arbitraj. Solicită recurenta să se constatate că în ambele contracte, cel de închiriere, respectiv, cel de management, părțile, SC C. SRL și A. au convenit în mod clar că soluționarea oricărui litigiu se va realiza, în cazul în care nu se reușește rezolvarea pe cale amiabilă, prin arbitraj.

Se arată că în toate hotărârile pronunțate până la acest moment în prezenta cauză s-a reținut faptul că scrisoarea de garanție, semnată de B., reprezintă o formă de garantare a obligațiilor asumate prin cele două contracte, fiind accesorie acestora și „urmând aceeași cale” cu aceste contracte.

Respingând susținerea referitoare la posibilitatea invocării existenței clauzei de arbitraj din contractele principale, instanța de apel nu a analizat apărarea întemeiată pe dispozițiile art. 1681 C. civ. 1864, care prevăd că garantul se poate servi în contra creditorului de toate excepțiile datornicului principal inerente datoriei. În mod similar, conform art. 1047 alin. (1) C. civ. 1864, codebitorul solidar, în contra cărui creditorul a intentat acțiune, poate opune toate excepțiile care îi sunt personale, precum și acelea care sunt comune tuturor debitorilor.

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia societatea pârâtă B. nu a exprimat rezerve întemeiate pe convenția arbitrală în cursul judecării fondului cauzei în fața Tribunalului București, se arătă că B. a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor din România, apreciind că, la acel moment, acea excepție prevala față de excepția necompetenței instanțelor de judecată, cauzată de existența unei clauze de arbitraj. De altfel, excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată din România a fost admisă de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, care prin nr. 245/02.06.2011, a admis apelul formulat de B., schimbând în tot sentința de la fond, pronunțată de Tribunalul București, în sensul că a admis excepția necompetenței generale a instanțelor românești, respingând acțiunea. Ulterior, au fost pronunțate încă două decizii în ciclul procesual, decizii care însă au fost pronunțate în condiții de nelegală îndeplinire a procedurilor de comunicare și de citare față de recurentă.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta susține că statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție date prin decizia nr. 526/08.02.2012 cu privire la competența generală a instanțelor române, calificarea naturii juridice a scrisorii de garanție corporativă, precum și reținerea aplicabilității dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864 nu îi sunt opozabile întrucât la momentul pronunțării acestei decizii procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., decizia susmenționată este irevocabilă și produce efecte depline, împotriva acesteia nefiind exercitate căile extraordinare de atac prin care recurenta să conteste nelegala îndeplinire a procedurii de citare, ca atare această critică este nefondată.

În aceste condiții, rezultă că motivul de apel împotriva încheierii de ședință din 23.03.2010, pronunțate de Tribunalul București, referitoare la necompetența generală a instanțelor românești, cel referitor la împrejurarea că prima instanță a interpretat greșit clauzele scrisorii de garanție corporativă, precum și cel referitor la împrejurarea că prima instanță și-a întemeiat greșit soluția pe dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, au fost respinse în mod corect pe considerentul că acestea au fost dezlegate și trebuie respectate în soluționarea apelului.

Nu este fondată nici critica potrivit căreia instanța de apel a aplicat greșit legea în cazul respingerii motivului de apel legat de necompetența instanțelor de judecată în soluționarea prezentei cauze, recurenta susținând că atât contractul de închiriere, cât și de management, încheiate între SC C. SRL și A., conțin clauze de arbitraj.

Înalta Curte reține că părțile în litigiu nu au încheiat o convenție arbitrală prin care să fi agreat ca litigiile legate de executarea scrisorii de garanție corporativă să fie soluționate pe calea arbitrajului, la încheierea contractelor de închiriere și de management neparticipând și recurenta SC B. NV, astfel că acesteia din urmă nu îi este aplicabilă clauza compromisorie inserată în cuprinsul acestor contracte.

Referitor la excepția necompetenței instanțelor judecătorești,  se reține că recurenta SC B. NV a invocat pentru prima dată posibilitatea aplicării convenției arbitrale din contractele de închiriere și management în al treilea ciclu procesual, cu ocazia judecării apelului.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel s-a declarat competentă să soluționeze reținând incidența în cauză a art. 343

4

alin. (2) C.proc.civ. de la 1865 potrivit căruia instanța va reține spre soluționare procesul dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Este nefondată susținerea recurentei SC B. NV potrivit căreia prin decizia nr. 526/08.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/3/2009 s-a reținut că scrisoarea de garanție corporativă urmează “aceeași cale” cu contractele de închiriere și management, prin urmare clauza de arbitraj din contractele de închiriere și de management ar fi aplicabilă și scrisorii de garanție corporativă.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, nu există nicio regulă de drept potrivit căreia contractului accesoriu i se aplică clauzele prevăzute în contractul principal. Principiul

accesorium

sequitur

principale

reprezintă regula de drept potrivit căreia contractul accesoriu urmează soarta juridică a contractului principal, în sensul că, dacă acesta din urmă este desființat, aceeași soartă o are și actul juridic accesoriu.

În mod greșit susține recurenta că instanța de apel nu a analizat dispozițiile art. 1681 C. civ. 1864, din considerentele deciziei rezultând că instanța a avut în vedere susținerea  legată de incidența art. 1047 alin. (1) și art. 1681 C. civ. de la 1864, reținând că aceste texte se  referă la excepțiile de drept material, și nu la excepțiile procesuale.

Nu au nicio relevanță argumentele prezentate de recurentă că nu a putut invoca excepția necompetenței instanțelor judecătorești la instanța de fond în condițiile în care textul de lege, respectiv art. 343

4

alin. (2) C. proc. civ. nu prevede situațiile derogatorii cum sunt cele invocate de recurentă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ, a respins recursul ca nefondat.