ÎCCJ, decizie (scj.ro #114076)

Scrisoare de garanție bancară. Acțiune oblică formulată împotriva garantului. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-contract de închiriere

-scrisoare de garanție bancară

-acțiune oblică

C. civ. din 1864, art. 969, art. 974, art. 1073

Consecința emiterii unei scrisori de garanție bancară constă în asumarea unei obligații noi de plată în condițiile expres stipulate, obligație distinctă și autonomă de obligația principală, care obligă garantul strict în limita obiectului indicat în cuprinsul său.

În cazul în care garantul nu și-a asumat obligația de a suporta obligațiile debitoarei locatar din contractul de închiriere, ci numai obligația de a emite o scrisoare de garanție bancară în limita unei anumite sume de bani - pe care a și îndeplinit-o – nu se poate reține că locatorul creditor are față de acesta un drept privind toate obligațiile debitoarei care să poată fi valorificat prin exercitarea unei acțiuni oblice.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3969 din 11 decembrie 2014

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanta S.D.C.S. SRL a chemat în judecată pârâtele SC R.B. SRL și SC M.H. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei R.B. și a pârâtei M.H. la plata sumei de 6.451.500,67 Ron reprezentând debit principal datorate către reclamantă; obligarea pârâtei R.B. și a pârâtei M.H. la plata sumei de 5.907.986,71 RON reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin cerere precizatoare, formulată la 22.02.2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor R.B. și a M.H. la plata sumei de 6.454.373,75 lei reprezentând debit principal; obligarea pârâtelor la plata sumei de 11.362.033,09 lei penalități de întârziere datorate până la data de 22.02.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulate la 11.12.2012, SC R.B. SRL a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată; obligarea reclamantei de a permite accesul R.B. în spațiul comercial închiriat în vederea efectuării inventarului anual prevăzut de Legea nr. 82/1991, cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3528 din 26.04.2013, Tribunalul București a admis în parte cererea de chemare în judecată; a admis cererea reconvențională; a obligat pârâta-reclamantă și pârâta SC M.H. la plata în solidar a sumei de 1.099.784,64 lei debit restant; a obligat pârâta-reclamantă SC R.B. la plata sumei de 5.354.589,11 lei debit restant; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de  6.454.373,75 lei penalități de întârziere aferente debitului principal datorat; a obligat reclamanta-pârâtă să permită accesul în spațiul în suprafață de 10.225 mp în vederea efectuării inventarului anual.

A obligat părțile la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel părțile.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a apreciat apelurile nefondate pentru următoarele considerente, ce vor fi redate în rezumat

:

Cu privire la apelul formulat de către reclamanta S.D.C.S. în limitele învestirii, sintetizând motivele de apel invocate, s-a apreciat că prima instanță a procedat la o corectă interpretare a actului dedus judecății stabilind natura raporturilor juridice stabilite între M.H. (R.I.&M.), pe de o parte, și debitoarea R.B. și creditoarea SDCS, pe de altă parte, urmare a semnării Actului adițional nr. 1 la contractul de închiriere din 09. 08.2006.

Astfel, prin Actul adițional nr. 1 la contractul de închiriere din data de 09.08.2006 s-a convenit, pe lângă preluarea drepturilor și obligațiilor asumate de M. Pipera de către M. Berceni, în considerarea calității de asociat majoritar a SC M.H. la M. Berceni cu scopul sprijinirii dezvoltării afacerilor societății, garantarea executării obligațiilor ce ar reveni acestei societăți din contractul de închiriere.

Obligația asumată a fost circumstanțiată prin art. 3 al actului adițional:

„În vederea garantării executării obligațiilor asumate de SC M. Berceni SRL prin semnarea actului adițional, SC M.H. SRL pune la dispoziția proprietarului scrisoarea de garanție bancară emisă în termen de 5 zile de la semnarea actului”.

A rezultat că, în considerarea art. 6.2 din contractul de închiriere, M.H. a emis două SGB nr. S115155/20.12.2007 pentru suma de 245.400 Euro cu termen de valabilitate 20.12.2007 – 01.07.2008 și nr. BBDIGT 08 – 4610/19.12.2008 cu termen de valabilitate 19.12.2008 – 18.12.2009, prelungit până la 18.12.2010 și, ulterior la  18.12.2011.

Curtea de apel a reținut că S.D.C.S. nu a formulat cerere de plată în cadrul termenului de valabilitate precizat în scrisoarea de garanție bancară, așa cum acesta a fost prelungit, respectiv până la data de 18.12.2011.

S-a mai reținut că M.H. a garantat în temeiul art. 6.2 din contract pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor cuprinse între data semnării contractului și data predării spațiului comercial, predare care a avut loc la 18.11.2009, însă ca urmare a prelungirii ulterior, cu acceptul tacit al proprietarului, în condițiile în care nu s-a probat emiterea SGB conform art. 6.1 din contract, rezultă că pârâta a înțeles să garanteze plata contravalorii a trei chirii lunare în cuantum de 245.400 EURO până la data de 18.12.2011.

Referitor la calitatea de fidejusor pentru obligațiile asumate prin contract de către R.B. în integralitatea lor, s-a stabilit că discuția în litigiu poartă cu prioritate asupra caracterului autonom al scrisorii de garanție, în ce măsură acesta se subsumează fidejusiunii.

S-a reținut că scrisoarea de garanție reprezintă o modalitate de garantare în sine, cu trăsături specifice, deosebite de cele ale fidejusiunii, printre cele mai semnificative fiind lipsa efectelor accesorialității față de obligația raportului primar.

Consecința emiterii SGB constă în asumarea unei obligații noi de plată în condițiile expres stipulate, obligație distinctă și autonomă de obligația principală.

În timp ce fidejusiunea implică garantarea de către fidejusor a obligațiilor asumate de debitorul garantat cu toate bunurile prezente și viitoare, aflate în patrimoniul său, emiterea scrisorii de garanție obligă garantul strict în limita obiectului indicat în cuprinsul său, suma menționată și în limita perioadei de valabilitate.

Astfel, din termenii Actului adițional nr. 1 la contractul de închiriere de la 09.08.2006 coroborat cu prevederile SGB mai sus menționate nu rezultă faptul că M.H. a consimțit constituirea unei garanții personale supusă dispozițiilor art. 1652 și art. 1654 C. civ., de esența contractului de fidejusiune fiind manifestarea expresă a voinței, în termeni clari care să excludă echivocul.

Dimpotrivă, a rezultat, față de conținutul art. 6.2 din contractul de închiriere, că s-a garantat inițial îndeplinirea obligațiilor asumate până la predarea spațiului comercial, și ulterior acestei date, în condițiile prelungirii valabilității scrisorii de garanție, plata contravalorii a trei chirii lunare, în cuantum de 245.400 Euro, până la data de 18.12.2011 exclusiv prin emiterea unei scrisori de garanție bancară.

Cu privire la caracterul scrisorii de garanție de tip Revolving sau de tip non revolving, s-a reținut prin analiza art. 6, art. 6.1 și art. 6.2 din contract că de esența SGB tip revolving este reîntregirea cu valoarea corespunzătoare la scadență, diminuare sau anulare, în cauză rezultând că părțile au optat pentru SGB revolving numai pentru situația diminuării valorii.

Din probatoriul administrat a rezultat că pe tot parcursul termenului de valabilitate proprietarul nu a formulat cerere de plată, astfel că nu a operat o diminuare a valorii constituite garanție.

Chiar și așa fiind, acceptarea unei SGB revolving nu are drept consecință modificarea limitelor garanției astfel cum acesta a fost constituită inițial și nici nu poate fi interpretată în sensul garantării nelimitate a obligațiilor izvorâte din contractul de închiriere, limita de sumă fiind aceeași de 245.400 euro, cu același termen de valabilitate 18.12.2011.

În consecință, din cuprinsul Actului adițional nr. 1 la Contractul de închiriere de la 09.08.2006, din cele consemnate în Preambul referitor la asumarea obligației de garantare a contractului, obligația circumstanțiată prin art. 3 nu rezultă constituirea unei garanții personale conform  art. 1654 C. civ., ci exclusiv obligația de remitere a unei scrisori de garanție bancară  cu respectarea art. 6 din contract, obligație îndeplinită de către M.H.

Cu privire la criticile purtând asupra omisiunii de analizare a cererii de atragere a răspunderii mediate a M.H. față de R.B., cerere întemeiată pe dispozițiile art. 974 C. civ., potrivit cărora creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor pentru valorificarea unui drept care aparține debitorului, s-a reținut că fidejusiunea nu poate lua naștere decât prin convenția încheiată între fidejusor și creditor, fie și fără știrea debitorului principal, convenție prin care obligația de garantare cu întreg patrimoniul să rezulte cu claritate, fără echivoc.

Rezultă că prin contractul de fidejusiune nu se nasc drepturi în patrimoniul debitorului R.B., ci exclusiv în patrimoniul creditorului SDCS, astfel că acesta nu are deschisă calea acțiunii subrogatorii întemeiate pe dispozițiile art. 974 C. civ., ci doar calea acțiunii directe.

Cu privire la cel de al doilea motiv al apelului formulat de reclamantă s-a stabilit că dreptul de retenție, recunoscut de lege și de cocontractant, însă, nu este în contradicție cu dreptul și obligația proprietarului bunurilor sechestrate de a inventaria bunurile cu respectarea legislației contabile în vigoare.

În consecință, a fost respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanta S.D.C.S.

Examinând apelul formulat de către R.B. SRL s-a constatat că întemeiat instanța a înlăturat argumentele pârâtei. Chiar și în situația în care existența inconvenientelor în folosirea spațiului rezultă fără tăgadă din materialul probator administrat și nu a fost contestată de reclamantă, s-a apreciat că nu sunt suficient de importante pentru a determina refuzul plății chiriei pentru un spațiu de 10225 mp nici pentru perioada noiembrie 2011 – ianuarie 2012, cu atât mai puțin timp de 11 luni.

În consecință, instanța de apel a  respins apelul formulat de R.B. SRL ca nefondat.

Cu privire la apelul formulat de către M.H. (R.I.&M.) s-a reținut că rezultă cu evidență atât din cuprinsul Actului adițional, preambul coroborat cu art. 3, că SC M.H. și-a exprimat intenția de a garanta exclusiv prin emiterea unei scrisori de garanție, faptul că aceasta a fost emisă și acceptată de proprietar în considerarea art. 6.2 inițial, pentru ca apoi, după  predarea spațiului comercial locatarului, în condițiile art. 6.1 în limita a trei chirii.

Întrucât prin art. 4 alin. 1 și 3 s-au stipulat în termeni fără echivoc condițiile plății în termenul de valabilitate al scrisorii bancare, precum și consecințele neintroducerii cererii de plată înăuntrul acestuia, ”scrisoarea de garanție devine în mod automat nulă și neavenită după expirarea termenului de valabilitate, indiferent dacă documentul este sau nu restituit”, s-a apreciat că ulterior datei de 18.12.2011 reclamanta nu mai poate solicita obligarea M.H. (R.I.&M.) la plata sumei de 245.400 Euro.

În consecință, a fost admis apelul SC M.H. (R.I.&M.), schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de S.D.C.S. împotriva M.H. ca nefondată; s-a înlăturat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina acestei părți ; au fost respinse apelurile formulate de S.D.C.S. SRL și SC R.B. SRL.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 112 din 24.02.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în termen legal, a formulat recurs recurenta S.D.C.S. SRL care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de R.H. și admiterii apelului formulat de S.D.C.S.

În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate:

1) Incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește respingerea apelului formulat de S.D.C.S.

S-a arătat că instanța de apel, fără temei legal, a constatat că obligația de garanție ar fi limitată la suma aferentă scrisorii de garanție bancară. În opinia recurentei, atât fidejusiunea, cât și scrisoarea de garanție bancară au aceeași funcționalitate practică, aceea de a garanta obligațiile unui terț, SGB fiind o variantă a fidejusiunii.

Atât din preambulul actului adițional, cât și din dispozițiile art. 3 rezultă că există un raport de garanție separat de obligația de furnizare a SGB, această scrisoare fiind numai unul din mijloacele prin care se materializează obligația de garanție, nelimitată, preexistentă.

S-a învederat că și instanța de apel a interpretat eronat mecanismul SGB deoarece tipul Revolving presupunea că, indiferent de suma trasă și de mărimea obligațiilor scadente garantate, SGB trebuia reîntregită astfel încât să permită întotdeauna acoperirea datoriilor scadente.

Întrucât pârâta R.B. nu a solicitat societății mamă, R.H. emiterea unei SGB și garantarea sa în relația cu S.D.C.S. se impunea obligarea R.H. la garantarea obligațiilor R.B. în baza dispozițiilor art. 974 și urm. C. civ.

De asemenea, s-a arătat că, prin permiterea accesului R.B. în spațiul comercial, atât instanța de fond, cât și cea de apel au nesocotit clauzele contractuale care permit reclamantei închiderea spațiului comercial și interzicerea accesului R.B. în acesta.

2) Incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în ceea ce privește admiterea apelului formulat de R.H.

Deși s-a reținut de către instanța de apel că, în mod corect, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a R.H., s-a apreciat în mod greșit că nu s-a introdus cerere de plată în interiorul termenului de valabilitate a SGB întrucât la 23.11.2011 reclamanta a formulat cererea de plată nr. 53 către A.B. România, iar refuzul de plată al băncii a fost comunicat la data de 19.12.2011. Aceste aspecte fac obiectul dosarului xx94/3/2012 aflat pe rolul instanței supreme.

Obligația de garanție a R.H., așa cum a fost constatată prin actul adițional la contractul de închiriere, nu prevede vreo limitare a răspunderii R.H. față de reclamantă, iar limitarea garanției la suma prevăzută în SGB nu este implicită și nu poate fi dedusă ca atare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 969, 970, 1073 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată de R.I. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurentă, instanța supremă constată că acestea se circumscriu, de fapt, susținerii că instanța de apel a interpretat greșit scrisoarea de garanție bancară, a stabilit în mod greșit că nu există obligația R.I. de a plăti suma de 245.000 Euro și a apreciat în mod greșit că nu sunt întrunite condițiile pentru formularea acțiunii oblice, prevăzute de art. 974 C. civ., motive ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ de la 1865.

În analiza primului motiv de recurs, instanța supremă constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă.

Pornind de la analiza art. 3 din Actul adițional nr.1 la contractul de închiriere din 9.08.2006, se reține că SC M.H. SRL s-a obligat să pună la dispoziția reclamantei Scrisoarea de Garanție Bancară emisă de A.B., în vederea garantării obligațiilor asumate de SC M.B. SRL prin semnarea actului adițional. Această scrisoare este cea prevăzută de art. 6.2 din contractul de închiriere, în valoare de 245.000 Euro, reprezentând valoarea a trei luni de chirie, fiind emisă pentru garantarea tuturor obligațiilor din perioada cuprinsă între data semnării contractului și data predării spațiului către locatar.

Prin punerea la dispoziția proprietarului a scrisorii de garanție bancară, R.I. nu a devenit parte în contractul de închiriere din 9.08.2006, rămânând un terț față de acesta și nu și-a asumat obligația de a plăti în numele SC R.I. debitul datorat de debitorul reclamantei.

Actul adițional nr. 1 la contractul de închiriere a dat naștere unei obligații de sine stătătoare, respectiv aceea de a pune la dispoziția reclamantei a unei scrisori de garanție bancară pentru suma de 245.000 Euro, obligație pe care niciuna dintre părți nu contestă că SC R.I. și-ar fi îndeplinit-o.

R.I., prin semnarea actului adițional la contractul de închiriere, nu a dobândit calitatea de debitor solidar cu debitorul principal sau de fidejusor, iar referirea în preambulul actului adițional nr. 1 la calitatea sa de garant se referă, având în vedere conținutul art. 3, la punerea la dispoziția proprietarului a unei scrisori de garanție bancară emisă de A.B., în termen de 5 zile de la semnarea actului.

Întrucât în cuprinsul actului adițional nu se face nicio referire la obligația intimatei de a emite o nouă scrisoare de garanție bancară, o asemenea obligație fiind prevăzută numai în sarcina locatarului, rezultă că raționamentul recurentei care pretinde că scrisoarea de garanție bancară este de tip revolving, urmând a fi alimentată după fiecare tragere, este nesusținut de conținutul convenției părților.

În plus, se reține și faptul că, și în condițiile în care s-ar admite ideea că intimata R.I. ar răspunde pentru neexecutarea obligațiilor locatarului, această răspundere poate fi angajată, conform scrisorii de garanție emisă de A.B. și acceptată de proprietar, numai pentru suma maximă de 245.000 Euro, plătibilă în lei la cursul oficial al BNR din ziua plății și numai pentru garantarea obligațiilor chiriașului cuprinse între data semnării contractului și data predării spațiului către locatar, iar în prezenta cauză debitul solicitat, constând în chirie neachitată, nu face obiectul garanției.

Întrucât R.I. nu și-a asumat obligația de a suporta obligațiile debitoarei locatar din contractul de închiriere, ci numai obligația de a emite scrisoarea de garanție bancară (pe care, de altfel, a și îndeplinit-o), în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că R.B. nu are față de R.I. un drept care să poată fi valorificat prin exercitarea unei acțiuni oblice.

Prin urmare, susținerile recurentei din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Sub aspectul cererii reconvenționale, criticile din recurs referitoare la permiterea accesului R.B. în spațiul închiriat pentru a efectua inventarul anual al bunurilor, sunt apreciate ca neîntemeiate întrucât o astfel de măsură nu contravine dispozițiilor contractuale care abilitează reclamanta să închidă spațiul comercial și să interzică accesul pârâtei în acesta, în condițiile neîndeplinirii obligațiilor asumate.

Astfel, este necontestată împrejurarea că pârâta a lăsat anumite bunuri în spațiul comercial și că legea contabilității o obligă să efectueze inventarul anual. Accesul în spațiul comercial pentru inventarierea bunurilor nu presupune reinstalarea pârâtei în acesta sau ridicarea bunurilor, ci numai întocmirea unei liste a bunurilor aflate în locație prin inventarierea acestora, societățile comerciale având obligația de a efectua inventarierea generală a activelor cel puțin odată în cursul exercițiului financiar, conform art. 7 din Legea nr. 82/1991.

Criticile recurentei legate de aprecierea greșită a faptului că nu s-a introdus, în termenul legal cererea de plată a sumei care face obiectul scrisorii de garanție bancară nu vor fi analizate întrucât, pe de-o parte, acestea țin de aprecierea materialului probator administrat în cauză, iar, pe de altă parte, recurenta nu a depus la dosar hotărârile aferente cauzei xx94/3/2012 la care se referă în recurs.

Față de considerentele expuse pe larg mai sus, instanța supremă a constatat că recursul nu este fondat, motiv pentru care l-a respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.