ÎCCJ, decizie (scj.ro #158631)

Promisiune de vânzare încheiată de mandatar. Stipularea unei clauze compromisorii. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Despre arbitraj

Index alfabetic: acțiune arbitrală

contract de mandat

clauză compromisorie

C. civ., art. 1309 alin. (1), art. 2016 alin. (2)-(3)

C. proc. civ., art. 551, art. 608 alin. (1) lit. b)

Potrivit art. 2016 alin. (2) C. civ., „pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres”.

Din analiza acestui text de lege rezultă că este necesar un mandat expres pentru încheierea de către mandatar a unui act de dispoziție, inclusiv pentru încheierea unei convenții arbitrale, sub forma unei clauze compromisorii sau a unui compromis, având în vedere faptul că și acestea au natura unor acte de dispoziție.

Așadar, în cazul în care nu există un astfel de mandat expres, iar mandatarul stipulează în cuprinsul promisiunii de vânzare,

încheiată în numele și pe seama mandantului, o clauză compromisorie, sunt încălcate dispozițiile art. 2016 alin. (2) C. civ., fiind incident motivul de anulare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2205 din 26 noiembrie 2019

Prin cererea de arbitrare înaintată arbitrului unic A. la 7 octombrie 2016 și precizată la 10 octombrie 2016, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei 1.500 euro, cu titlu de avans, a sumei de 4.340 euro, cu titlu de penalități, precum și a cheltuielilor de arbitraj și a onorariului de avocat.

În drept, acțiunea arbitrală a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1516 C. civ.

Prin hotărârea arbitrală din 14 iulie 2017, Tribunalul Arbitral format din arbitrul unic A. a admis cererea de arbitrare formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta C. și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, reprezentând avans de preț, a sumei de 4.340 euro, reprezentând penalități și a sumei de 350 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă la 20 octombrie 2017, sub nr. x/2/2017, C. a solicitat anularea hotărârii arbitrale din 14 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Arbitral format din arbitrul unic A.

În drept, acțiunea în anularea hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 și art. 613 alin. 3 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 56F/2018 din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis acțiunea în anulare formulată de petenta C., în contradictoriu cu intimatul B.; a anulat hotărârea arbitrală din 14 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Arbitral format din arbitrul unic A., și a trimis cauza spre judecată Judecătoriei Slatina.

Împotriva acestei sentințe B. a declarat recurs, prin care a solicitat anularea sentinței atacate și respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurentul a susținut, în sinteză, că în antecontractul de vânzare-cumpărare dedus judecății părțile au stipulat o clauză care vizează modul de soluționare a eventualelor litigii, născute ca urmare a nerespectării antecontractului.

Aceeași parte a învederat că respectiva clauză compromisorie nu a fost anulată, fiind astfel valabilă la momentul soluționării acțiunii arbitrale.

În continuare, recurentul a susținut că procura primită de mandatarul promitentei-vânzătoare C. a fost dată pentru toate actele premergătoare și ulterioare, necesare a fi încheiate în vederea înstrăinării terenului, fără nicio limitare, într-un mod discreționar și de natură să conducă la îndeplinirea obiectului mandatului, conform art. 2016 alin. 3 C. civ.

Caracterul expres al mandatului rezultă din faptul că acesta a fost dat pentru efectuarea unei anumite operațiuni, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului, celelalte clauze stipulate în contract subsumându-se acestei operațiuni juridice.

Recurentul a arătat că antecontractul a fost încheiat de mandatarul cu puteri depline al intimatei C., în baza procurii autentice date acestuia, care îi permitea încheierea antecontractului sau contractului de vânzare-cumpărare, în forma și condițiile pe care le considera oportune.

În acest context, autorul recursului a subliniat că instanța de judecată a apreciat în mod nelegal că este necesar un mandat separat pentru stipularea clauzei compromisorii, în condițiile în care mandatarul putea efectua orice act de dispoziție și operațiune, fără nicio limitare, ignorând astfel dispozițiile art. 2016 alin. 3 C. civ.

Aceeași parte a mai arătat că nu a fost depășit mandatul ca urmare a stipulării clauzei compromisorii în antecontractul de vânzare-cumpărare, obiectul mandatului rămânând același, respectiv înstrăinarea terenului.

Recurentul a conchis că respectiva clauză nu prejudiciază părțile, rațiunea acesteia constând în soluționarea rapidă și eficientă a litigiilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata C. a depus întâmpinare la 31 august 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimata a susținut, în esență, că în cuprinsul procurii autentificate sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D. nu este menționat dreptul mandatarului de a încheia o convenție arbitrală, deși art. 2016 alin. 2 C. civ. impune un mandat expres pentru încheierea de compromisuri.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 17 septembrie 2018, recurentul a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată și admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 noiembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, deși recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin cererea de recurs se încadrează numai în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din același act normativ. Așadar, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Recurentul susține, în esență, că nu era necesar un mandat separat pentru stipularea clauzei compromisorii, în condițiile în care mandatarul putea efectua orice act de dispoziție și operațiune, fără nicio limitare, conform art. 2016 alin. 3 C. civ., în baza procurii primite de la intimată.

Pe de altă parte, intimata susține, în esență, că în cuprinsul procurii autentificate sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D. nu este menționat dreptul mandatarului de a încheia o convenție arbitrală, deși art. 2016 alin. 2 C. civ. impune un mandat expres pentru încheierea de compromisuri.

Așadar, chestiunea de drept aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs presupune a se stabili dacă este necesar un mandat expres pentru stipularea de către mandatar a unei clauze compromisorii.

În legătură cu această chestiune, instanța supremă constată că izvorul pretențiilor deduse spre soluționare tribunalului arbitral îl constituie promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 104 din 27 ianuarie 2015 de B.N.P. E., încheiată între C., prin mandatar F. și B.

În cuprinsul acestei promisiuni este stipulată clauza conform căreia, „părțile convin ca toate litigiile în legătură cu imobilul care face obiectul prezentului contract să fie soluționate prin arbitraj ad-hoc în condițiile codului de procedură civilă, arbitrul unic fiind desemnat în persoana d-nei avocat G., avocat în cadrul Baroului București”.

Așadar, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 104 din 27 ianuarie 2015 de B.N.P. E. cuprinde o clauză compromisorie, în sensul art. 550 alin. 1 C. proc. civ.

Promisiunea anterior evocată a fost încheiată de intimata C., prin mandatar F., în temeiul procurii autentificate sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D.

Potrivit art. 2016 alin. 2 C. civ., „pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres”.

Din analiza acestui text de lege rezultă că este necesar un mandat expres pentru încheierea de către mandatar a unui act de dispoziție, inclusiv pentru încheierea unei convenții arbitrale, sub forma unei clauze compromisorii sau a unui compromis.

Aserțiunea recurentului, în sensul că acest text de lege nu se aplică decât compromisului reglementat de art. 551 C. proc. civ., nu poate fi primită, din moment ce atât compromisul, cât și clauza compromisorie au natura unor acte de dispoziție.

Or, necesitatea unui mandat expres prevăzută de art. 2016 alin. 2 C. civ. este impusă chiar de natura actului (de dispoziție) pe care urmează să-l încheie mandatarul, în numele și pe seama mandantului.

De asemenea, critica prin care s-a arătat că procura a fost dată pentru toate actele premergătoare și ulterioare, necesare a fi încheiate în vederea înstrăinării terenului, fără nicio limitare și de natură să conducă la îndeplinirea obiectului mandatului, conform art. 2016 alin. 3 C. civ., este nefondată, întrucât clauza compromisorie nu reprezintă un act necesar îndeplinirii obiectului mandatului.

În acest context, instanța supremă constată că procura autentificată sub nr. 523 din 18 martie 2013 de B.N.P. D. nu cuprinde un mandat expres pentru stipularea unei clauze compromisorii de către mandatarul F., în numele și pe seama mandantului C.

Așadar, stipularea clauzei compromisorii în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare, încheiată de intimată, prin mandatar, s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 2016 alin. 2 C. civ.

Fiind stipulată cu nerespectarea acestor dispoziții, clauza compromisorie anterior evocată nu produce efecte față de intimata C., fiind aplicabil art. 1309 alin. 1 C. civ., conform căruia nu produce efecte între reprezentat și terț convenția încheiată de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite.

Hotărârea depusă la termenul de dezbateri, cu titlu de practică judiciară favorabilă recurentului, nu este susceptibilă de a conduce la concluzia contrară din moment ce hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în cauze similare nu constituie izvor de drept, astfel cum rezultă din conținutul art. 1 C. civ.

Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că este incident motivul de anulare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinței civile nr. 56F/2018 din 12 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Referitor la cererea intimatei C. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte a reținut următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanța supremă constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea la recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte a respins cererea formulată de intimata C. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.