ÎCCJ, decizie (scj.ro #86953)

Acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Invocarea autorității de lucru judecat a celor statuate prin încheierea pronunțată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 cu privire la competența de atribuțiune. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic: acțiune în anulare

-          cererea de emitere a ordonanței de plată

-          autoritate de lucru judecat

O.U.G. nr. 119/2007, art. 5, art. 9 alin. (3), art. 10

C. proc. civ., art. 365

C. civ., art. 1201

Hotărârea irevocabilă (încheierea) pronunțată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 nu are autoritate de lucru judecat deoarece legiuitorul a prevăzut, în art. 9 alin. (3) teza finală din această ordonanță, posibilitatea creditorului de a solicita o nouă judecată potrivit dreptului comun.

Astfel, faptul că în considerentele încheierii pronunțate în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 - prin care s-a respins cererea de emitere a ordonanței de plată - s-a apreciat că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului arbitral nu constituie autoritate de lucru judecat, în această situație nefiind incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. referitoare la lucrul judecat.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 378 din 5 februarie 2014

Notă

: * În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil și din vechiul Cod de procedură civilă.

** Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

Prin acțiunea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta SC R.L.C. SA Târgoviște, în contradictoriu cu pârâta SC E.U.I. SRL București, a solicitat anularea hotărârii nr. 2 din 14 ianuarie 2010 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița, precum și suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentința nr. 217 din 14 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a executării silite, ca inadmisibilă, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, curtea a respins cererea, având în vedere nedepunerea cauțiunii stabilită de către instanță.

Referitor la acțiunea în anulare s-a apreciat că motivele invocate de către reclamantă se circumscriu motivelor de desființare a hotărârii arbitrale, prevăzute de art. 364 lit. b) și c) C. proc. civ.

Cu privire la inexistența unei convenții arbitrale, s-a apreciat că prin art. 13.1 teza II din contractul de achiziție a fost prevăzută o clauză care nu îndeplinește condițiile unei clauze compromisorii, în condițiile art. 343 alin. (1) C. proc. civ., însă, împrejurarea de a nu indica numele arbitrilor și modalitatea de numire a lor nu reprezintă o clauză de nulitate, fiind incidente dispozițiile art. 345 și 347 C. proc. civ.

S-a mai reținut că însăși reclamanta a invocat competența instanței arbitrale, cu prilejul litigiului înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. xx88/120/2009, având ca obiect pronunțarea unei ordonanțe de plată.

În ceea ce privește motivul de desființare a hotărârii arbitrale, prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 969 și 970 C. civ., curtea a constatat că potrivit contractului de achiziție încheiat cu pârâta, reclamanta s-a obligat să comercializeze produsele fabricate de pârâtă, precum și cele provenite de la alți producători, iar în condițiile în care reclamanta a primit bunurile livrate de pârâtă, invocarea ulterioară a unor nereguli este tardivă.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, reclamanta SC R.L.C. SA Târgoviște a declarat recurs care, prin decizia nr. 982 din 24 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis, a fost casată sentința recurată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a constatat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub  sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv prevăzut și de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât la termenul din data de 14.07.2011, când s-a soluționat acțiunea în anulare pe fond, procedura de citare a fost îndeplinită, prin citarea părții la sediul Societății de Avocați T.N.A., din București, sectorul 3, deși reclamanta învederase instanței schimbarea sediului ales anterior menționat, conform art. 98 C. proc. civ.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub număr de dosar xx7/42/2012.

Prin sentința nr. 284 din 13 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 2 din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița, formulată de reclamanta SC R.L.C. SA Târgoviște și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea în anulare a Hotărârii nr. 2 din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița, formulată de reclamanta SC  R.L.C. SA Târgoviște.

În motivare, Curtea de Apel Ploiești a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat să se dispună anularea hotărârii arbitrale nr. 2/14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Dâmbovița, rejudecarea cauzei și pe fond respingerea cererii de arbitrare ca nefondată, invocând incidența în cauză a dispozițiilor art. 364 lit. a) C. proc. civ. în sensul că litigiul de față nu era susceptibil de soluționare pe cale arbitrală, deoarece contractual încheiat între părți nr. 1032/26.06.2007 nu conține o clauză în acest sens, precum și incidența art. 364 lit. i) C. proc. civ. în sensul că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii, respectiv ale art. 969, 970 C. civ.

A fost apreciată ca fiind nefondată critica vizând lipsa unei clauze compromisorii care să atragă competența de soluționare a cauzei pe cale arbitrală.

Reclamanta a susținut că din clauza prevăzută la art. 13.1 din contract conform căruia: “orice diferende apărute în legătura cu interpretarea, executarea sau încetarea prezentului contract vor fi rezolvate de părți pe cale amiabilă în cazul în care rezolvarea litigiului pe cale amiabilă nu va fi posibilă, acesta va fi dedus spre soluționare instanței judecătorești arbitrare”, nu rezultă intenția părților de a încredința litigiul spre soluționare arbitrajului.

Curtea a reținut că această situație a fost stabilită irevocabil în cadrul dosarului nr. xx88/120/2009 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, când chiar reclamanta din prezenta cauză a invocat necompetența instanței de drept comun în ceea ce privește soluționarea cauzei, arătând că între părți în cadrul contractului există o clauză compromisorie care atrage competența de soluționare de către arbitraj, fiind stabilit, cu autoritate de lucru judecat că litigiul este de competența materială a arbitrajului, chiar dacă hotărârile enunțate mai înainte au fost pronunțate în cadrul unei cereri întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 119/2007.

Analizând probele administrate în cauză, Curtea de Apel Ploiești a respins și al doilea motiv de anulare a hotărârii arbitrale care a vizat încălcarea dispozițiilor art. 969 și 970 C. civ.

S-a constatat că executarea contractului legal încheiat între părți creează față de acestea drepturi și obligații reciproce.

Atâta timp cât pârâta în calitate de vânzător și-a executat obligațiile cu bună-credință, s-a arătat că în același fel este obligată și reclamanta, astfel că, obligarea reclamantei la plată prin hotărârea arbitrală fiind o soluție legală, nu se impune anularea hotărârii.

Așa fiind, în raport cu dispozițiile art. 366 C. proc. civ. a fost respinsă acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 2/14.01.2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț,  Industrie și Agricultura Dâmbovița.

A fost respinsă și cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale, deoarece suspendarea potrivit art. 365 alin. (3) cu aplicarea art. 403 alin. (3) și (4) la care se face trimitere se putea acorda până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare, iar acțiunea în anularea hotărârii arbitrale a fost soluționată la termenul când s-a formulat și cererea de suspendarea, astfel că aceasta din urmă a rămas fără obiect.

În termen legal, împotriva sentinței nr. 284 din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta R.L.C. SA Brăila a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În opinia recurentei, sentința atacată a fost dată cu încălcarea legii și cu interpretarea greșită a actului dedus judecății.

Apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 340, art. 343 alin. (1), art. 343

1

C. proc. civ. și cele ale art. 942 și urm. și art. 982 C. civ. în raport de prevederile art. 13.1 din contractul dintre părți, precum și dispozițiile art. 1201 C. civ. și pe cele ale art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 119/2007.

Sub aspectul încălcării prevederilor art. 1201 C. civ., consideră că niciuna dintre condițiile privind tripla identitate reglementată de lege nu se regăsește în litigiul supus arbitrajului pentru a se putea invoca și reține o eventuală autoritate de lucru judecat a sentinței pronunțate în cererea de ordonanță de plată.

Hotărârea prin care cererea de emitere a ordonanței de plată a fost respinsă nu are autoritate de lucru judecat (nici măcar) pe fondul raporturilor dintre părți, în acest sens fiind dispozițiile art. 9 alin. (3) teza finală din O.U.G. nr. 119/2007 care reglementează dreptul creditorului de a promova acțiune pe fondul dreptului în cazul respingerii cererii de emitere a ordonanței de plată.

În sensul celor susținute sunt și dispozițiile art. 13 alin. (4) teza finală din O.U.G. nr. 119/2007. De altfel, un alt act normativ similar în materie, arată recurenta, este O.G. nr. 5/2001, care are o reglementare expresă a lipsei autorității de lucru judecat a somației de plată cu privire la fondul raporturilor dintre părți - art. II

1

alin. (1).

Referitor la încălcarea dispozițiilor legale în materia convenției arbitrale, susține, în esență, că potrivit art. 343

1

C. proc. civ. raportat la art. 340 coroborat cu art. 343 alin. (1) din același cod, clauza compromisorie este o convenție, un act juridic civil, care se încheie, sub sancțiunea nulității absolute, în scris. Așa fiind, clauzei compromisorii îi sunt aplicabile prevederile Codului civil privind validitatea convenției, cele privind regulile de interpretare a acesteia, precum și cele speciale de validitate din Codul de procedură civilă.

Față de dispozițiile art. 942 C. civ. și art. 340 C. proc. civ., pentru a se fi format, în mod valabil, convenția arbitrală sub forma clauzei compromisorii era necesar, la data încheierii contractului, un acord de voință al părților asupra arbitrabilității litigiilor născute între ele în temeiul contractului, exprimat într-un act scris.

Or, în contractul încheiat, susține recurenta, nu există nicio mențiune care să conducă neîndoielnic la intenția comună a părților de arbitrabilitate a litigiilor.

Nici faptul că în dosarul nr. xx88/120/2009 apărătorul R. a invocat excepția necompetentei generale a instanțelor de judecată în temeiul clauzei 13.1 teza a doua a contractului, nu poate semnifica încheierea unui compromis care să determine astfel competența instanței arbitrale.

Din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 969 și art. 970 C. civ. susține, în esență, reținerea greșită în ceea ce privește împrejurarea că pârâta a primit produsele fără obiecțiuni, situație care o obligă la plată potrivit art. 5.1 din contract, în condițiile în care intimata nu a făcut în față instanței arbitrale dovada livrării produselor obiect al contractului și al căror preț îl pretinde pentru a fi îndreptățită să primească suma pretinsă cu titlu de preț în acțiunea arbitrală.

Intimata-pârâtă SC E.U.I. SRL București nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Primul motiv de recurs privește competența soluționării cauzei în fond, la arbitraj, în temeiul clauzei compromisorii, înscrisă în art.13.1 din contractul de achiziție nr.1099/26  iunie 2007, care stipulează că „în cazul care rezolvarea litigiului pe cale amiabilă nu va fi posibilă, acesta va fi dedus spre soluționare instanței judecătorești arbitrale”.

Deși redactarea acestei dispoziții contractuale este aparent ambiguă, în realitate părțile au înțeles să convină că în caz de nerezolvare a litigiului pe cale amiabilă, competența de soluționare revine instanței judecătorești, denumită greșit și „arbitrală”.

Faptul că în România există instanțe judecătorești și separat tribunale arbitrale este de notorietate, astfel încât este evident că părțile au considerat că instanța judecătorească este competentă să soluționeze un eventual litigiu, în caz contrar ar fi precizat competența tribunalului arbitral.

Creditoarea SC E.U.I. SRL a formulat inițial o cerere, în temeiul art. 5 și art. 10 din O.U.G. nr. 119/24 octombrie 2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte între profesioniști, solicitând emiterea unei ordonanțe de plată, în contradictoriu cu debitoarea SC R.L.C. SA, pentru suma de 326.107 lei reprezentând contravaloare produse livrate conform contractului nr. 1032/26 iunie 2007 și penalități de întârziere, care a constituit obiectul dosarului nr. xx88/120/2009 al Tribunalului Dâmbovița, Secția comercială și de contencios administrativ, soluționat prin încheierea pronunțată la data de 12 mai 2009, în sensul respingerii cererii.

Faptul că în considerentele acestei încheieri s-a apreciat că în speță competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului arbitral, în temeiul art. 13 din contract nu constituie autoritate de lucru judecat, cum în mod nelegal a reținut curtea de apel, deoarece potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 119/2007 în cazul în care cererea creditorului va fi respinsă, prin încheiere irevocabilă, acesta poate introduce cerere de chemare în judecată, potrivit dreptului comun.

Astfel fiind, este evident că în cazul cererilor întemeiate de dispozițiile O.U.G. nr.119/2007, legiuitorul a prevăzut expres că hotărârile irevocabile (încheierile) prin care s-a respins cererea nu au autoritate de lucru judecat deoarece a prevăzut posibilitatea creditorului de a solicita o nouă judecată potrivit dreptului comun, și în consecință nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. referitoare la lucru judecat.

Faptul că în dosarul nr. xx88/120/2009. având ca obiect ordonanța de plată, reclamanta – recurentă a susținut că în speță competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului arbitral, cum se reține în considerentele sentinței nr. 284/2012 nu este de natură să determine stabilirea competenței la tribunalul arbitral, deoarece competența se analizează potrivit dispoziției contractuale precitate (art. 13), convenită de părți în contract, și nu conform susținerii uneia sau alteia dintre părți, după formularea unei cereri pentru soluționarea litigiului.

În concluzie, potrivit art. 13 din contract competența de soluționare a cauzei revine instanței judecătorești, iar încheierea pronunțată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007 nu conferă autoritate de lucru judecat și, în consecință, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs referitor la competență este fondat astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 365 C. proc. civ., a admis recursul, a modificat sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii în anulare și trimiterii cauzei, pentru soluționare pe fond, la Curtea de Apel Ploiești.

În raport de soluția adoptată, celelalte motive de recurs nu mai necesită a fi analizate, urmând să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării dosarului.