ÎCCJ, decizie (scj.ro #82866)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82866) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Autoritatea de lucru judecat. Manifestări procesuale și
efecte juridice
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic: acțiune în pretenții
- contract de concesiune
- autoritate de lucru judecat
- putere de lucru judecat
C.civ.,
art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 alin. (2)
C.proc.civ.,
art. 166
Dacă în manifestarea sa de
excepție procesuală - care corespunde unui efect negativ, extinctiv,
de natură să oprească a doua judecată - autoritatea de
lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de
art. 1201 C.civ., de părți, obiect și cauză, nu tot astfel
se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă
pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite
aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără
posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea
proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată
anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4
cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relația dintre
părți, prezumția puterii de lucru judecat are caracter absolut,
înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul
căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a
statuat judecătorește anterior.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3845 din 8 noiembrie
2013
Notă
:
În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil
și din vechiul Cod de procedură civilă.
Judecata
în fața primei instanțe.
Prin
sentința civilă nr. 2791/18.09.2012, Tribunalul Constanța,
Secția II-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de
către reclamanta F.C.G.R. Spa Italia, în contradictoriu cu pârâtul
Municipiul Constanța, prin Primar, a obligat pârâtul la plata către
reclamantă a sumei de 120.624,79 USD, în echivalent în lei, conform
cursului valutar de la data executării plății, a respins, ca
prescrise, pretențiile anterioare datei de 31.01.2008, a respins ca
inadmisibilă acțiunea în constatare ce face obiectul celui de-al
doilea capăt de cerere și a obligat pârâtul la plata către
reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.488,48 lei,
reprezentând taxă judiciară de timbru, 5 lei - timbru judiciar
și 3.500 euro, cu titlu de onorariu de avocat, în echivalent în lei la
data plății.
Pentru
a pronunța această sentință, prima instanță a
reținut că a fost sesizată cu judecata unei cereri prin care
reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 456.718,59 USD
(1.305.434,37 lei), reprezentând contravaloarea redevenței achitate în
temeiul contractelor de concesiune nr. 38133/2000 și nr. 38134/2000, dar
și să se constate împrejurarea că nu datorează nicio
redevență aferentă celor două contracte de concesiune
menționate până la îndeplinirea integrală de către
Municipiul Constanța a obligațiilor asumate, în ceea ce privește
corecta predare către reclamantă a terenurilor concesionate și
emiterea tuturor autorizațiilor de construire necesare realizării
obiectului celor două contracte, cu cheltuieli de judecată.
A notat
că ulterior sesizării reclamanta a formulat precizări privind
temeiul juridic al acțiunii, solicitând, în principal, obligarea pârâtului
la plata de daune ca urmare a executării necorespunzătoare a
obligației contractuale de predare a terenurilor concesionate; în
subsidiar, a apreciat că sunt îndeplinite și condițiile
plății nedatorate ca fapt licit generator de obligații, în
situația în care se reține faptul că obligația de
plată a redevenței nu a luat naștere până la momentul
corectei predări a terenurilor, iar reclamanta a achitat redevența
din eroare și fără cauză.
Dosarul a
fost inițial înregistrat pe rolul instanței de contencios
administrativ, care prin încheierea din data de 08.03.2011 a admis
excepția de necompetență funcțională, a constatat
natura comercială a cauzei și a înaintat dosarul instanțelor
specializate în această materie.
Excepția
prescripției dreptului la acțiune, în sens material, pentru
pretențiile anterioare datei de 31.01.2008 a fost admisă de tribunal
la termenul de la 18.10.2011.
Pentru a
dispune astfel, prima instanță a evocat dispozițiile art. 1, 3
și 7 din Decretul nr. 167/1858 și a constatat că pri
n raportare atât la temeiul juridic
invocat în principal, și anume răspunderea contractuală, cât
și la cel subsidiar – plata nedatorată, termenul de prescripție
a început să curgă de la data la care s-a născut dreptul la
acțiune, adică la data plății fiecărei redevențe.
În aceste condiții, cum acțiunea a fost formulată
la data de 31.01.2011, instanța de fond a admis excepția
prescripției pretențiilor deduse judecății anterioare datei
de 31.01.2008.
Ca o consecință a admiterii excepției, a respins
aceste pretenții, al căror cuantum se ridică la suma de
630.966,32 lei.
Pe
fond, tribunalul a reținut că părțile au încheiat
contractele de concesiune nr. 38133/2000 și nr. 38134/2000, care au ca
obiect concesionarea terenurilor menționate în art. 1 al celor două
contracte, pentru realizarea obiectivelor expres menționate în
același articol.
Principalele obligații asumate, care sunt de esența
contractului de concesiune, au constat în predarea terenurilor de către
concedent, respectiv în plata redevenței în sarcina concedentului.
A mai notat că nu s-a contestat împrejurarea că
redevența aferentă celor două contracte a fost plătită
începând cu data de 28.04.2005.
În ce privește momentul la care concedentul și-a
îndeplinit obligația de predare a terenurilor, instanța de fond a
reținut că prin Hotărârile Consiliului Local al Municipiului
Constanța nr. 252/23.04.2009 și nr. 253/23.04.2009 s-a decis
translatarea unor suprafețe de teren proprietatea privată a
Municipiului Constanța, situate în zona Faleză Nord și
Faleză – str.
M.E.,
care fac obiectul celor două contracte de concesiune. Din
documentația ce a stat la baza emiterii acestor hotărâri a rezultat,
însă, că translatarea a fost determinată de faptul că
Municipiul Constanța a fost obligat prin hotărâre
judecătorească la predarea terenurilor și că în cadrul
executării silite a sentinței civile nr. 4853/com/2004 s-a constatat
că există suprapuneri ale terenurilor cu proprietăți
particulare, de natură să împiedice executarea obligațiilor
asumate prin contracte.
Pârâtul a susținut că predarea-primirea terenurilor a
avut loc în 28.04.2005, conform proceselor-verbale nr. 56636 și nr. 54637,
iar translatările ulterioare de teren dispuse prin cele două
hotărâri de Consiliu Local au vizat suprafețe nesemnificative ce nu
pot conduce la concluzia că nu și-ar fi îndeplinit obligația de
predare încă din anul 2005.
Examinând această apărare, prima instanță a
apreciat că momentul predării terenurilor a făcut obiectul
dezbaterilor și în cadrul litigiului ce a vizat anularea actului
administrativ fiscal de stabilire în sarcina reclamantei din prezentul dosar a
obligației de achitare a taxei de teren
ce face
obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000
, soluționat în dosarul nr. xx691/118/2009 al
Tribunalului Constanța, Secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1702/21.12.2010
irevocabilă, prin care instanța a constatat că, deși
contractul de concesiune a fost încheiat în anul 2000 și că în anul
2005 s-a realizat o punere în posesie, constatându-se inadvertențe cu
privire la unele suprafețe de teren concesionate, s-a aprobat translatarea
și a fost realizată astfel o nouă punere în posesie la data de
28.05.2009. În raport cu această nouă punere în posesie,
instanța a reținut ca moment determinant pentru reclamantă în
exercitarea dreptului de folosință asupra terenului în vederea
realizării obiectivului imobiliar, data de 28.05.2009.
Or, prima instanță a apreciat că aceste
considerente ale instanței vizând data predării terenurilor
beneficiază de prezumția puterii de lucru judecat, deoarece au fost
decisive în justificarea soluției pronunțate.
În
consecință, având în vedere efectul pozitiv al hotărârii
irevocabile anterioare, instanța de fond a constatat că data
predării terenului ce face obiectul contractului de concesiune nr.
38133/2000 este 28.04.2009.
În
ce privește terenul ce face obiectul contractului nr. 38134/2000 situat în
Zona Faleză, str. M.E., prima instanță a apreciat că
deși hotărârea judecătorească menționată mai sus
a reținut aceeași dată a predării, prezumția de lucru
judecat nu operează în cauză, deoarece ulterior sesizării
instanței de contencios administrativ și fiscal, a intervenit o
situație de fapt nouă în ce privește terenul concesionat
reclamantei prin contractul nr. 38134/2000, pe care instanța de contencios
administrativ nu a avut-o în vedere, întrucât nu i-a fost invocată. Este
vorba de emiterea unei noi Hotărâri a Consiliului Local Constanța,
care poartă nr. 453/30.09.2009, prin care s-a aprobat translatarea unei
suprafețe de teren proprietatea privată a Municipiului
Constanța, suprafață ce constituie o parte a obiectului
contractului de concesiune nr. 38134/2000, care a fost justificată,
așa cum rezultă din analiza expunerii de motive, de refacerea
proiectelor pentru clădiri și infrastructură și
repoziționarea acestora, cu consecințe economice la partea de
infrastructură ce cădea în sarcina Primăriei. De aceea,
tribunalul a considerat că, în mod logic, concluzia care se desprinde din
această succesiune a faptelor este aceea că atât timp cât după
încheierea procesului-verbal de 28.04.2009 s-a mai încheiat un proces-verbal de
predare-primire la 28.05.2009 și s-a procedat la emiterea unei noi
hotărâri de translatare, reclamanta nu și-a putut exercita drepturile
izvorâte din contractul de concesiune nr. 38134/2000 începând cu data de
28.04.2009.
În
ceea ce privește cuantificarea daunelor pretinse la nivelul
redevențelor plătite de reclamantă, pârâtul a recunoscut
încasarea cu titlu de redevență aferentă celor două
contracte, pentru perioada ulterioară datei de 31.01.2008, a sumei de
121.772,82 USD.
În
raport de argumentele prezentate, prima instanță a apreciat ca
îndeplinite condițiile antrenării răspunderii contractuale;
astfel, a subliniat că părțile au încheiat cele două
contracte sinalagmatice de concesiune, în temeiul cărora și-au asumat
obligații reciproce și interdependente, ceea ce conferă
fiecăreia dintre părți față de cealaltă dubla
calitate de debitor și de creditor, iar din reciprocitatea și
interdependența obligațiilor, caracteristice pentru contractele
sinalagmatice, rezultă efecte specifice între care acela că partea
care și-a executat obligația va avea de ales între a pretinde
executarea silită a contractului ori a cere desființarea sau
încetarea contractului, în toate cazurile putând cere și despăgubiri.
În cauză, a notat că reclamanta a optat pentru
executarea silită a contractului solicitând instanței să oblige
pe pârâtul cocontractant la îndeplinirea obligației esențiale de
predare a terenurilor, cauza fiind soluționată irevocabil prin
sentința civilă nr. 4853/2004
a
Tribunalului Constanța, Secția comercială
. Cum executarea efectivă a obligației a avut
loc la momentele reținute mai sus, tribunalul a apreciat că
reclamanta, care a făcut dovada îndeplinirii propriei obligații de
plată a redevențelor, era îndreptățită conform art. 1073 C.civ. la îndeplinirea de către pârâtă a obligației corelative constând în
predarea terenurilor conform contractului, iar în cazul – probat, în
speță – de neîndeplinire a acestei obligații, este
îndrituită la despăgubiri conform prejudiciului suferit.
Prejudiciul suferit a fost apreciat ca fiind corect evaluat de
pârâtă la nivelul redevențelor plătite și anume 89.670,33
USD conform contractului nr. 38133/2000 și 30.954,46 USD, aferent
contractului de concesiune nr. 38134/2000, sume pe care pârâtul a recunoscut
că le-a încasat cu acest titlu.
De
aceea, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a obligat pe
pârât să plătească reclamantei suma de 120.624,79 USD în
echivalentul în lei conform cursului valutar la data executării
obligației de plată, în temeiul art. 969, 970 și 1073 C.civ., coroborate cu prevederile contractelor nr. 38133/2000 și nr. 38134/2000.
Cel
de-al doilea capăt de cerere, privind constatarea împrejurării
potrivit căreia reclamanta nu datorează nicio redevență
aferentă celor două contracte de concesiune până la îndeplinirea
de către Municipiul Constanța a obligației de predare a
terenurilor concesionate și în ceea ce privește emiterea tuturor
autorizațiilor de construire necesare realizării obiectului celor
două contracte, întemeiat pe art. 111 C.proc.civ., a fost respins ca inadmisibil, apreciindu-se că reclamanta a solicitat să se constate o
situație de fapt.
În
temeiul prevederilor art. 274 C.proc.civ., pârâtul a fost obligat să
plătească reclamantei cheltuielile de judecată avansate.
Apelul.
Împotriva
acestei sentințe, Municipiul Constanța, prin Primar, a declarat apel,
care a fost respins, prin decizia civilă nr. 32/14.03.2013
pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Pentru
a decide astfel, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile pârâtului
care vizează schimbarea temeiului legal al acțiunii sau
neîndeplinirea condițiilor ce se cer a fi întrunite pentru acțiunile
în îmbogățire fără justă cauză sau în repetițiunea
plății nedatorate.
Astfel,
instanța de prim control judiciar a notat că în mod legal prima
instanță a avut în vedere precizările reclamantei prin care a
solicitat obligarea pârâtului la plata de daune, ca urmare a neexecutării
de către aceasta din urmă a obligației contractuale de predare a
terenurilor care îi fuseseră concesionate.
Pe de altă parte, Curtea de apel a apreciat că
nefondate sunt și criticile care se referă la „riscul contractual”,
aspectul neavând relevanță decât în cazul în care se pune problema
unei imposibilități fortuite de executare.
Într-o altă ordine de idei, a considerat ca fiind
neîntemeiate criticile care vizează neîndeplinirea elementelor
răspunderii contractuale.
În
cauză, instanța de apel a notat că obligația de predare a
terenurilor ce făceau obiectul concesiunii a fost îndeplinită de
către concedent, ca urmare a predării parțiale și
translatărilor, la data de 28.05.2009, în vederea realizării
obiectivelor prevăzute de părți la încheierea contractelor, în
anul 2000.
De
aceea, a considerat că elementele antrenării răspunderii
contractuale sunt îndeplinite, partea care și-a îndeplinit obligația
având dreptul de a solicita despăgubirile pentru neîndeplinirea
obligației contractuale esențiale de predare a terenurilor, în
temeiul art. 1073 C.civ., prejudiciul suferit fiind corect evaluat la nivelul
redevențelor plătite, pe care apelantul le-a recunoscut ca fiind
încasate cu acest titlu.
Totodată,
instanța de apel a mai notat că nici criticile referitoare la
sentința civilă nr. 1702/21.12.2010 pronunțată într-o
altă cauză, nu sunt fondate, corect stabilindu-se împrejurările
și condițiile pentru care a fost avută în vedere; iar
susținerile conform cărora „translatarea” ori „reconfigurarea”
terenurilor nu ar reprezenta decât o „reconturare” a acestora, dând expresie
bunei credințe a concedentului, au fost înlăturate ca fiind în
contradicție cu situația de fapt ce rezultă din dosar: aceea
că, evident, concedentul, în timp, nu și-a îndeplinit la timp
obligația ce și-o asumase prin cele două contracte de concesiune
din anul 2000, de predare a două porțiuni de teren de pe raza
Municipiului Constanța în vederea construirii unor obiective.
Or,
Curtea de apel a subliniat că esențial în cele două contracte
era respectarea obligației de predare a terenurilor respective, în
cauză rezultând că, indiferent cum s-ar denumi operațiile
respective – „translatare”, „reconfigurare”, „reconturare” –, apelantul, numai
după numeroase demersuri, determinate de propria atitudine față
de aceste contracte și în nici un caz de vreo faptă a
concesionarului, și-a respectat obligația. A mai notat că
afirmația conform căreia operațiunile sus enumerate au
intervenit la solicitarea concesionarului este lipsită de suport probator,
de vreme ce o solicitare în acest sens ar fi presupus o argumentare
susținută de o motivare a necesității acesteia, cererea în
acest sens fiind făcută într-adevăr de concesionar, dar
datorată exclusiv împrejurării că porțiuni de teren
concesionate erau ocupate în fapt de terți, ceea ce a condus la
translatări, reconfigurări și reconturări ale terenului,
iar o asemenea situație nu putea fi imputată intimatului.
În
final, instanța de control judiciar devolutiv a considerat că, în
contextul în care obligația de predare ce rezultă din contracte a
fost îndeplinită la data de 28.05.2009 de către apelant, referirile
acestuia la autorizațiile de construcție sunt lipsite de
relevanță.
De
aceea, în baza art. 296 C.proc.civ., apelul a fost respins ca nefondat.
Recursul.
Motivele de nelegalitate.
Împotriva
acestei decizii, Municipiul Constanța, prin Primar, a declarat recurs,
solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului și
schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii
cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În
motivare, recurentul a arătat că decizia atacată a fost
pronunțată cu aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel,
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În
dezvoltarea motivului de recurs invocat a susținut, în esență,
după prezentarea amplă a situației de fapt care a generat
litigiul, a cererii de chemare în judecată și a celor două
hotărâri pronunțate, că instanța de apel nu a cenzurat
raționamentul primei instanțe care a schimbat temeiul juridic al
acțiunii, raportându-se la principiile răspunderii civile
contractuale, iar nu la cele ale plății nedatorate și
îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum fusese
indicat în cererea introductivă, încălcând astfel principiul
disponibilității procesului civil, așa cum acesta transpare din
art. 112 pct. 4 C.proc.civ. și depășindu-și rolul activ.
Astfel,
a considerat că greșit cererea de chemare în judecată a fost
soluționată prin raportare la elementele răspunderii civile
contractuale, instanța trebuind să o analizeze strict prin prisma
plății nedatorate și a îmbogățirii fără
justă cauză, acestea fiind temeiurile pe care reclamanta le indicase.
Din
această perspectivă, recurentul a mai susținut că cererea
de chemare în judecată nu îndeplinește condițiile
îmbogățirii fără justă cauză și nici pe cele
ale plății nedatorate, dat fiind că obligația de plată
a redevenței există între cele două părți, iar plata
nu a fost făcută din eroare, ci în temeiul unor clauze contractuale
valabile. Pentru aceste considerente, a apreciat că se impune modificarea
deciziei, în sensul schimbării sentinței și respingerii cererii
de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea cerințelor
plății nedatorate ori ale îmbogățirii fără
justă cauză.
Recurentul
a susținut că, necenzurând acest raționament al primei
instanțe, cea de prim control judiciar și-a depășit și
rolul activ, întrucât chiar dacă reclamanta-intimată a întemeiat
greșit cererea sa de chemare în judecată, ar fi trebuit să
rămână culpa sa procesuală, sancționată ca atare (prin
respingerea acțiunii).
În al
doilea rând, a arătat că decizia recurată a fost dată cu
interpretarea și aplicarea greșită a art. 969, 1072 și urm.
C.civ., deoarece elementele răspunderii civile contractuale nu sunt
îndeplinite.
Astfel,
a susținut că dacă totuși se va considera că în mod
corect prima instanță s-a raportat la răspunderea civilă contractuală,
în mod nelegal a reținut instanța de apel că ar fi întrunite
elementele răspunderii civile contractuale.
Având
în vedere trăsăturile contractelor de concesiune, recurentul a
susținut că instanța de apel a nesocotit elementul esențial
care a stat la baza valabilității acestora, respectiv riscul asumat
de concesionar, care rezultă din însăși definiția
oferită de doctrină contractului de concesiune; în acest context, a
apreciat că referirile Curții de apel la aspectul evocat, făcute
prin prisma analizei riscului contractual, sunt lipsite de sens.
Recurentul
a mai arătat că însăși plata de către intimată a
redevenței a dat expresie riscului pe care aceasta și-l asumase la
data încheierii contractelor de concesiune, așa încât instanța de
apel a eludat această cerință imperativă de valabilitate a
unor asemenea convenții, de esența lor și care le distinge de
alte contracte speciale.
A mai
afirmat că prin sentința primei instanțe, păstrată în
apel, s-a dispus obligarea sa la plata întregii sume reprezentând
redevența plătită de intimată în temeiul contractelor de
concesiune (ca și când cea din urmă nu și-ar fi asumat niciun
risc al contractului și ca și când Municipiul Constanța nu ar fi
predat niciun metru pătrat de teren), în acest fel, dispărând
ipso
facto
chiar riscul asumat de către concesionar la momentul
perfectării contractelor. Astfel, acreditând ideea că, ulterior
plății voluntare timp de mai mulți ani, intimata-reclamantă
este îndreptățită la întoarcerea întregii redevențe,
înseamnă că instanțele au privat contractele de concesionare de
o condiție
ad validitatem
.
În
continuare, recurentul a susținut că în mod greșit a
reținut instanța că sunt întrunite condițiile
răspunderii civile contractuale.
Aceasta,
deoarece prin raportare la condiția existenței faptei ilicite,
Municipiul Constanța și-a executat obligația de predare a
terenurilor la data de 28.04.2005, când părțile au semnat
procesele-verbale de predare-primire, moment de la care obligația
intimatei de achitare a redevenței a devenit exigibilă. A mai
arătat că după încheierea proceselor-verbale de predare-primire,
intimata-reclamantă a demarat procedura de emitere a autorizațiilor
de construire și apoi executarea însăși a lucrărilor, fiind
deja aproape finalizate 89 de vile.
În
considerarea caracterului sinalagmatic al contractelor încheiate între
părți, recurentul a afirmat că executarea obligațiilor
reciproce semnifică faptul că, urmare a predării terenurilor,
concesionarul are obligația de a plăti redevența, dar și
că nu a pretins nicio sumă cu titlu de redevență anterior
datei de 28.04.2005, deși o parte dintre terenuri fuseseră predate
încă din anul 2002, în anul 2005 modificându-se doar în parte conturul
suprafeței concesionate.
Mai
mult, a precizat că și în ipoteza în care se va da prevalență
hotărârilor prin care s-a dispus translatarea, prin efectul acestei
operațiuni, s-a modificat o suprafață mai mică de 10% din
suprafața inițială, fapt care nu poate echivala cu o neexecutare
a obligației de predare.
De
aceea, recurentul a arătat că intimata deține folosința
terenurilor concesionate încă din anul 2005, limitele contururilor
acestora fiind doar parțial modificate, fără să afecteze
însă suprafața totală predată.
Și,
în același context, a susținut că nu pot fi reținute
concluziile celor două instanțe potrivit cărora predarea
terenurilor s-a realizat la data de 28.04.2009, întrucât translatarea a avut ca
unic efect continuarea folosinței sub un alt contur.
Recurentul
a mai afirmat că și dacă instanța de recurs ar reține
că terenurile concesionate ar fi fost predate în anul 2009, se impune
admiterea căii de atac, deoarece a fost obligat la plata redevenței
achitate nu până la data de 28.04.2009, ci până la începutul anului
2011.
În
plus, se mai arată că inexistența faptei contractuale „producătoare
de prejudicii” rezultă și din aceea că nu s-a fixat exact fapta
prejudiciabilă. În acest sens, recurentul a arătat că deși
instanța de judecată a fost sesizată cu o cerere vizând o
pretinsă executare necorespunzătoare a contractelor de concesiune
(recunoscând așadar predarea în sine), a fost examinată neexecutarea
lor totală, aspect care încălcă principiul
disponibilității.
Recurentul
a mai arătat că un alt aspect deosebit de important este că
instanța de apel a invalidat criticile referitoare la sentința
civilă nr. 1702/21.12.2010 care a fost pronunțată într-o
altă cauză, respectiv una de contencios fiscal, în baza unei
legislații distincte și unui probatoriu diferit.
Susținând,
așadar, că translatarea terenurilor concesionate nu poate echivala cu
predarea lor efectivă, recurentul a arătat că nu anul 2009 este
anul predării efective, ci anul 2005, după cum în mod implicit
și intimata a recunoscut.
Pe de
altă parte, recurentul a mai arătat că instanța de apel a
ignorat efectele deciziei civile nr. 1498/2012 a Tribunalului Constanța,
prin care s-a reținut în mod irevocabil că translatarea a survenit la
solicitarea părții adverse, aspect care dovedește
buna-credință a municipalității.
În
altă ordine de idei, a afirmat că nici cerința culpei nu este întrunită,
nu doar pentru că din inexistența faptei ilicite decurge
inexistența oricărei forme de vinovăție, ci și pentru
că și în situația în care instanța ar reține
existența unei fapte, ea nu are caracter ilicit.
Astfel,
a precizat că pretinsa faptă se datorează înseși intimatei,
care a efectuat benevol plata redevenței, fără a opune
excepția de neexecutare a contractului, dar și că translatarea
nu reprezintă altceva decât o reconturare a terenurilor concesionate,
solicitată chiar de intimată.
Recurentul
a mai menționat că până la data de 01.07.2008, Primarul
Municipiului Constanța a emis toate cele 125 de autorizații de
construire pentru investiția concesionarului.
De
asemenea, a susținut că suma la plata căreia a fost
obligată este excesivă raportat la îndeplinirea obligațiilor
contractuale de către municipalitate și predarea terenurilor
concesionate încă din anul 2005, dar și că prima
instanță s-a raportat greșit la suma totală
plătită de intimată, aceasta fiind posibilă numai în caz de
neexecutare totală a contractelor de concesiune.
La data
de 25.10.2013, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Analizând
actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de
recurs invocat, Înalta Curte a reținut următoarele:
Potrivit
art. 304 pct. 9 C.proc.civ., hotărârea poate fi modificată atunci
când este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greșită a legii.
Așadar,
acest motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., presupune fie lipsa de temei legal a hotărârii atacate, fie pronunțarea sa
cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii; în concret,
recurenta a invocat doar ipoteza aplicării greșite a legii, afirmând
că instanța de apel a aplicat eronat art. 129
alin. (4)
și (6) C.proc.civ. și art. 969, 1072 și urm. C.civ., cu referire
la condițiile răspunderii contractuale.
Sub
primul aspect invocat, recurentul a susținut că instanța de apel
nu a cenzurat raționamentul primei instanțe care ar fi schimbat
temeiul juridic al acțiunii, raportându-se nu la principiile
plății nedatorate și la cele ale îmbogățirii
fără justă cauză – care au fost indicate în cererea de
chemare în judecată –, ci la condițiile răspunderii civile
contractuale, fapt de natură să încalce principiul
disponibilității procesului civil.
O
asemenea susținere nu poate fi însă primită, în considerarea
argumentelor ce succed.
Inițial,
dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței de contencios administrativ
din cadrul Tribunalului Constanța, care la primul termen de judecată
a admis excepția necompetenței sale funcționale și a
înaintat cauza unui complet specializat în materie comercială din cadrul
aceluiași Tribunal.
Urmare
a înregistrării pricinii pe rolul Secției comerciale, la data de
18.04.2011, reclamanta a formulat la primul termen stabilit, 04.10.2011, o
cerere în care a indicat, ca temei al cererii de chemare în judecată, în
principal răspunderea civilă contractuală, iar în subsidiar,
faptul licit generator de obligații al plății nedatorate.
Rezultă
cu prisosință că modificarea temeiului cererii de chemare în
judecată a fost formulată în condițiile de procedibilitate
și în termenele prevăzute de art. 132 C.proc.civ.
Prin
urmare, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel
nu a primit critica autorului căii de atac în sensul că prima
instanță ar fi schimbat temeiul juridic al acțiunii.
De
aceea, raportându-și examinarea la condițiile răspunderii civile
contractuale, și nu la cele ale plății nedatorate ori ale îmbogățirii
fără justă cauză, instanțele au procedat în
conformitate cu regula stabilită de 129 alin. (6) C.proc.civ.,
hotărând asupra obiectului cauzei și a temeiului său modificat
prin voința părții, manifestată astfel ca expresie a
principiului disponibilității procesului civil.
În
acest context, trebuie subliniat și că devine inutil să se
analizeze măsura în care sunt îndeplinite sau nu cerințele
plății nedatorate ori ale îmbogățirii fără just
temei.
Considerentele
expuse mai sus conduc la înlăturarea susținerilor recurentului
potrivit cărora ar fi fost încălcate principiul
disponibilității procesului civil și cel al rolului activ al
judecătorului, întrucât premisa pe care autorul căii de atac
și-a fondat critica (întemeierea greșită de către
reclamanta-intimată a cererii sale de chemare în judecată care ar fi
trebuit să fie sancționată prin respingerea acțiunii) este
una falsă.
Sub cel
de-al doilea aspect, recurentul a susținut că instanța de apel a
pronunțat decizia cu aplicarea greșită a art. 969, 1072 și urm.
C.civ.
Prima
critică pe care recurentul a circumscris-o acestei ipoteze pleacă de
la trăsăturile contractului de concesiune și vizează
nesocotirea de către instanța de apel a riscului asumat de
concesionar, care rezultă din însăși definiția oferită
de doctrină contractului de concesiune; în acest context, a apreciat
că referirile Curții de apel la aspectul evocat, făcute prin
prisma analizei riscului contractual, sunt lipsite de sens.
Înalta
Curte notează, cu titlu preliminar, definiția nu doar doctrinară,
cum susține recurentul, ci și legală, a contractului de
concesiune: el este acel contract prin care o persoană, numită
concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei alte
persoane, numită concesionar, care acționează pe riscul și
pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui
bun, în schimbul unei redevențe.
Examinarea
acestei definiții relevă trăsăturile concesiunii, între
care însă nu se poate regăsi problema riscului așa cum o
prezintă recurentul.
După
cum se poate observa, autorul căii de atac a arătat că
însăși plata de către intimată a redevenței este o
expresie a riscului pe care aceasta și l-a asumat la data încheierii
contractelor de concesiune, dar Înalta Curte apreciază că o asemenea
susținere este complet lipsită de fundament juridic, având în vedere
că riscul la care se referă definiția contractului de concesiune
este
al exploatării
, nu al contractului, care nu are aptitudinea de
a aduce atingere trăsăturii de esență a concesiunii, aceea
de contract sinalagmatic.
În această
ordine de idei, considerentele din decizia atacată vizând riscul
contractului sunt doar aparent străine de natura cauzei; o analiză de
substanță ar fi relevat că atât timp cât însuși autorul
căii de atac a pus problema riscului contractului, era firesc ca
examinarea instanței de prim control judiciar să poarte și
asupra acestui aspect, pe care în mod legal l-a considerat ca irelevant, de
vreme ce el nu intervine decât în situația unei imposibilități
fortuite de executare – ceea ce nu este cazul în speță.
În
continuare, recurentul a afirmat că prin sentința primei
instanțe, păstrată în apel, s-a dispus obligarea sa la plata
sumei reprezentând redevența plătită de intimată în temeiul
contractelor de concesiune, în acest fel dispărând chiar riscul asumat de
concesionar la momentul perfectării contractelor, instanțele privând
contractele de concesiune de o condiție
ad validitatem
.
Însă
riscul, așa cum a fost prezentat mai sus, nu reprezintă o
condiție
ad validitatem
a contractelor de concesiune.
Recurentul
a mai susținut că în mod greșit a reținut instanța
că sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.
În
analiza acestei critici, trebuie pornit de la elementele răspunderii
civile contractuale: fapta ilicită constând într-o neexecutare a obligațiilor
asumate de către una din părți, culpa, prejudiciul suferit
și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Examinarea
cerinței existenței unei fapte ilicite presupune, în mod preliminar,
stabilirea naturii juridice a contractului de concesiune.
Rezultă,
din argumentele expuse anterior, că principala trăsătură a
contractului de concesiune o constituie caracterul său sinalagmatic, din
care rezultă interdependența obligațiilor părților.
Cum
obligația principală a recurentului, în calitate de concedent, era
cea de predare
utilă
către concesionar a terenurilor, în
vederea realizării în bune condiții a obiectului concesiunii, iar în
conformitate cu art. 1073 C.civ., creditorul are dreptul să
dobândească îndeplinirea
exactă
a obligației, Înalta
Curte constată că doar o dată cu predarea integrală a
suprafețelor concesionate se naște obligația concesionarului de
plată a redevenței, ea avându-și cauza juridică în
obligația reciprocă a celeilalte părți, concedent.
Recurentul
și-a afirmat buna-credință, susținând – prin referire la
condiția existenței faptei ilicite –, că și-a executat
obligația de predare a terenurilor la data de 28.04.2005, când
părțile au semnat procesele-verbale de predare-primire.
Dar chiar
și faptul, relevat de însăși data indicată de către
recurent, al presupusei predări după aproape 5 ani de la momentul
încheierii contractelor are aptitudinea să înlăture
buna-credință invocată de autorul căii de atac,
conturându-i acestuia, dimpotrivă, reaua-credință; mai mult,
Înalta Curte notează că respectiva predare a urmat unui proces care
s-a derulat între părți, finalizat prin sentința civilă nr.
4853/2004 pronunțată de către Tribunalul Constanța,
Secția comercială, rămasă definitivă și
irevocabilă, prin care Municipiul Constanța a fost obligat să
predea concesionarului terenurile care au format obiect al contractelor de
concesiune.
Dincolo
de aceste aspecte,
momentul
predării terenurilor a făcut obiectul dezbaterilor și în cadrul
litigiului care a format obiect al dosarului nr. xx691/118/2009 al Tribunalului
Constanța, Secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal, soluționat prin sentința civilă nr.
1702/21.12.2010, rămasă irevocabilă, în cadrul căreia s-a
constatat că, deși contractul de concesiune
nr. 38133
a
fost încheiat în anul 2000 și că în anul 2005
s-a realizat o primă punere în posesie, când s-au constatat
inadvertențe cu privire la unele suprafețe de teren concesionate, s-a
aprobat translatarea și a fost realizată astfel o nouă punere în
posesie la data de 28.05.2009. În raport cu această nouă punere în
posesie, instanța a reținut că data de 28.05.2009 este cea de la
care reclamanta-intimată și-a putut exercita dreptul de
folosință asupra terenului în vederea realizării obiectivului
imobiliar.
În aceste condiții, Înalta Curte reține că în mod
legal a apreciat instanța de apel că aceste considerente vizând data
predării terenurilor beneficiază de prezumția puterii de lucru
judecat.
Criticând
acest aspect, recurentul a arătat că sentința civilă nr.
1702/21.12.2010 a fost pronunțată într-o altă cauză,
respectiv una de contencios fiscal, în baza unei legislații distincte
și unui probatoriu diferit.
Aceste
susțineri sunt într-adevăr reale, dar Înalta Curte subliniază
că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări
procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de
natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile
juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202
alin. 2 C.civ.).
Dacă în manifestarea sa de
excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv,
de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de
lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de
art. 1201 C.civ., de părți, obiect și cauză (care
într-adevăr, în speță, nu se regăsește), nu tot astfel
se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă
pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite
aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără
posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea
proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată
anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4
cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relația dintre
părți, această prezumție are caracter absolut,
înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul
căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat
judecătorește anterior.
În
consecință, având în vedere efectul pozitiv al hotărârii
irevocabile anterioare, Înalta Curte apreciază că în mod legal
instanța de fond a constatat că data predării terenului ce face
obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000 este 28.04.2009, iar
instanța de apel a confirmat acest raționament.
În
ce privește terenul ce face obiectul contractului nr. 38134/2000 situat în
Zona Faleză, str. M.E., prima instanță a apreciat că
deși hotărârea judecătorească menționată mai sus
a reținut aceeași dată a predării, prezumția de lucru
judecat nu operează în cauză, deoarece ulterior sesizării
instanței de contencios administrativ și fiscal, a intervenit o
situație de fapt nouă care nu a fost avută în vedere, respectiv
emiterea Hotărârii nr. 453/30.09.2009 a Consiliului Local Constanța,
prin care s-a aprobat translatarea unei suprafețe de teren proprietatea
privată a Municipiului Constanța, ce constituie o parte a obiectului
contractului de concesiune nr. 38134/2000. De aceea, a notat că atât timp
cât după data de 28.04.2009 s-a mai încheiat un proces-verbal de
predare-primire la 28.05.2009 și s-a procedat la emiterea unei noi
hotărâri de translatare, reclamanta nu și-a putut exercita drepturile
izvorâte din contractul de concesiune nr. 38134/2000 începând cu data de 28.04.2009.
În legătură
cu aceste considerente însă, recurentul nu a arătat decât că
efectul hotărârilor de translatare a presupus doar o modificare a
limitelor contururilor terenurilor, aptă să modifice o
suprafață mai mică de 10% din cea inițială.
Acest
argument însă nu îmbracă forma unei critici de nelegalitate, ci pune
în discuție modalitatea de interpretare a probelor, care nu poate forma
obiect al cenzurii instanței de recurs.
Mai mult, prin sentința civilă nr. 3934/25.10.2012
pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția de contencios
administrativ și fiscal, s-a constatat că predarea în întregime a
terenurilor concesionate s-a realizat la data de 28.05.2009 (pentru contractul
de concesiune nr. 38133/2000) și la 13.01.2010 (pentru contractul de
concesiune nr. 38134/2000).
În
plus, recurentul a arătat că deși instanțele au fost
sesizate cu o cerere vizând o pretinsă executare necorespunzătoare a
contractelor de concesiune, a fost examinată neexecutarea lor totală,
cu încălcarea principiului disponibilității, dar, în considerarea
argumentelor expuse mai sus pe larg, Înalta Curte apreciază că
raționamentul pe care îl propune recurentul este un veritabil sofism,
întrucât o executare corespunzătoare ar fi presupus o predare utilă,
de natură să asigure concesionarului folosința integrală a
terenurilor în scopul avut în vedere la încheierea convențiilor, iar o
altfel de predare, fie și parțială, nu este una utilă
și echivalează unei neexecutări a obligației concedentului.
Pe de
altă parte, afirmațiile recurentului, potrivit cărora
intimata-reclamantă a demarat procedura de emitere a autorizațiilor
de construire și apoi executarea însăși a lucrărilor,
finalizând deja aproape 89 de vile, ca și faptul că translatarea ar
fi survenit la solicitarea părții adverse, sunt de asemenea critici
de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
De
asemenea, instanța supremă mai constată și că
cerința culpei este îndeplinită, fiind prezumată în materie
contractuală, potrivit art. 1082 C.civ.; de altfel, translatările în
discuție nu au conturat culpa intimatei, doar pentru că ar fi fost
autoarea cererilor de emitere a unor hotărâri de consiliu local în acest
sens, ci chiar a recurentului – culpa sa fiind, de altfel, și
reținută ca atare în decizia nr. 830/12.04.2012 a Curții de Apel
Constanța, cu putere de lucru judecat.
În ce
privește cerința prejudiciului, ca și a legăturii de
cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, Înalta Curte constată
că și acestea au fost pe deplin stabilite, prin neîndeplinirea de
către recurent a obligației de predare, cu efect util, a terenurilor
concesionate, coroborate cu plata de către intimată a
redevenței, în lipsa unei cauze juridice.
De
principiu, trebuie precizat că nicio dispoziție legală nu
împiedică stabilirea nivelului daunelor la cuantumul redevențelor
achitate.
În rest,
criticile vizând întinderea prejudiciului sunt în totalitate unele care
țin de temeinicia deciziei atacate, așa încât ele nu vor forma obiect
al examinării Înaltei Curți, circumscrisă – după cum
indică partea introductivă a art. 304 C.proc.civ. – doar criticilor de nelegalitate.
În
considerarea tuturor argumentelor care preced, motivul invocat de către
recurent nu justifică modificarea deciziei atacate, așa încât, în
temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.