ÎCCJ, decizie (scj.ro #82866)

Autoritatea de lucru judecat. Manifestări procesuale și efecte juridice Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata Index alfabetic: acțiune în pretenții - contract de concesiune - autoritate de lucru judecat - putere de lucru judecat C.civ., art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 alin. (2) C.proc.civ., art. 166 Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală - care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată - autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ., de părți, obiect și cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relația dintre părți, prezumția puterii de lucru judecat are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3845 din 8 noiembrie 2013 Notă : În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil și din vechiul Cod de procedură civilă. Judecata în fața primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 2791/18.09.2012, Tribunalul Constanța, Secția II-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta F.C.G.R.

Spa Italia, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 120.624,79 USD, în echivalent în lei, conform cursului valutar de la data executării plății, a respins, ca prescrise, pretențiile anterioare datei de 31.01.2008, a respins ca inadmisibilă acțiunea în constatare ce face obiectul celui de-al doilea capăt de cerere și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.488,48 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, 5 lei - timbru judiciar și 3.500 euro, cu titlu de onorariu de avocat, în echivalent în lei la data plății.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că a fost sesizată cu judecata unei cereri prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 456.718,59 USD (1.305.434,37 lei), reprezentând contravaloarea redevenței achitate în temeiul contractelor de concesiune nr. 38133/2000 și nr. 38134/2000, dar și să se constate împrejurarea că nu datorează nicio redevență aferentă celor două contracte de concesiune menționate până la îndeplinirea integrală de către Municipiul Constanța a obligațiilor asumate, în ceea ce privește corecta predare către reclamantă a terenurilor concesionate și emiterea tuturor autorizațiilor de construire necesare realizării obiectului celor două contracte, cu cheltuieli de judecată.

A notat că ulterior sesizării reclamanta a formulat precizări privind temeiul juridic al acțiunii, solicitând, în principal, obligarea pârâtului la plata de daune ca urmare a executării necorespunzătoare a obligației contractuale de predare a terenurilor concesionate; în subsidiar, a apreciat că sunt îndeplinite și condițiile plății nedatorate ca fapt licit generator de obligații, în situația în care se reține faptul că obligația de plată a redevenței nu a luat naștere până la momentul corectei predări a terenurilor, iar reclamanta a achitat redevența din eroare și fără cauză. Dosarul a fost inițial înregistrat pe rolul instanței de contencios administrativ, care prin încheierea din data de 08.03.2011 a admis excepția de necompetență funcțională, a constatat natura comercială a cauzei și a înaintat dosarul instanțelor specializate în această materie.

Excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material, pentru pretențiile anterioare datei de 31.01.2008 a fost admisă de tribunal la termenul de la 18.10.2011. Pentru a dispune astfel, prima instanță a evocat dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1858 și a constatat că pri n raportare atât la temeiul juridic invocat în principal, și anume răspunderea contractuală, cât și la cel subsidiar – plata nedatorată, termenul de prescripție a început să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acțiune, adică la data plății fiecărei redevențe. În aceste condiții, cum acțiunea a fost formulată la data de 31.01.2011, instanța de fond a admis excepția prescripției pretențiilor deduse judecății anterioare datei de 31.01.2008.

Ca o consecință a admiterii excepției, a respins aceste pretenții, al căror cuantum se ridică la suma de 630.966,32 lei. Pe fond, tribunalul a reținut că părțile au încheiat contractele de concesiune nr. 38133/2000 și nr. 38134/2000, care au ca obiect concesionarea terenurilor menționate în art. 1 al celor două contracte, pentru realizarea obiectivelor expres menționate în același articol. Principalele obligații asumate, care sunt de esența contractului de concesiune, au constat în predarea terenurilor de către concedent, respectiv în plata redevenței în sarcina concedentului. A mai notat că nu s-a contestat împrejurarea că redevența aferentă celor două contracte a fost plătită începând cu data de 28.04.2005.

În ce privește momentul la care concedentul și-a îndeplinit obligația de predare a terenurilor, instanța de fond a reținut că prin Hotărârile Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 252/23.04.2009 și nr. 253/23.04.2009 s-a decis translatarea unor suprafețe de teren proprietatea privată a Municipiului Constanța, situate în zona Faleză Nord și Faleză – str. M.E., care fac obiectul celor două contracte de concesiune. Din documentația ce a stat la baza emiterii acestor hotărâri a rezultat, însă, că translatarea a fost determinată de faptul că Municipiul Constanța a fost obligat prin hotărâre judecătorească la predarea terenurilor și că în cadrul executării silite a sentinței civile nr. 4853/com/2004 s-a constatat că există suprapuneri ale terenurilor cu proprietăți particulare, de natură să împiedice executarea obligațiilor asumate prin contracte.

Pârâtul a susținut că predarea-primirea terenurilor a avut loc în 28.04.2005, conform proceselor-verbale nr. 56636 și nr. 54637, iar translatările ulterioare de teren dispuse prin cele două hotărâri de Consiliu Local au vizat suprafețe nesemnificative ce nu pot conduce la concluzia că nu și-ar fi îndeplinit obligația de predare încă din anul 2005. Examinând această apărare, prima instanță a apreciat că momentul predării terenurilor a făcut obiectul dezbaterilor și în cadrul litigiului ce a vizat anularea actului administrativ fiscal de stabilire în sarcina reclamantei din prezentul dosar a obligației de achitare a taxei de teren ce face obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000 , soluționat în dosarul nr. xx691/118/2009 al Tribunalului Constanța, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1702/21.12.2010 irevocabilă, prin care instanța a constatat că, deși contractul de concesiune a fost încheiat în anul 2000 și că în anul 2005 s-a realizat o punere în posesie, constatându-se inadvertențe cu privire la unele suprafețe de teren concesionate, s-a aprobat translatarea și a fost realizată astfel o nouă punere în posesie la data de 28.05.2009.

În raport cu această nouă punere în posesie, instanța a reținut ca moment determinant pentru reclamantă în exercitarea dreptului de folosință asupra terenului în vederea realizării obiectivului imobiliar, data de 28.05.2009. Or, prima instanță a apreciat că aceste considerente ale instanței vizând data predării terenurilor beneficiază de prezumția puterii de lucru judecat, deoarece au fost decisive în justificarea soluției pronunțate. În consecință, având în vedere efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare, instanța de fond a constatat că data predării terenului ce face obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000 este 28.04.2009.

În ce privește terenul ce face obiectul contractului nr. 38134/2000 situat în Zona Faleză, str. M.E., prima instanță a apreciat că deși hotărârea judecătorească menționată mai sus a reținut aceeași dată a predării, prezumția de lucru judecat nu operează în cauză, deoarece ulterior sesizării instanței de contencios administrativ și fiscal, a intervenit o situație de fapt nouă în ce privește terenul concesionat reclamantei prin contractul nr. 38134/2000, pe care instanța de contencios administrativ nu a avut-o în vedere, întrucât nu i-a fost invocată.

Este vorba de emiterea unei noi Hotărâri a Consiliului Local Constanța, care poartă nr. 453/30.09.2009, prin care s-a aprobat translatarea unei suprafețe de teren proprietatea privată a Municipiului Constanța, suprafață ce constituie o parte a obiectului contractului de concesiune nr. 38134/2000, care a fost justificată, așa cum rezultă din analiza expunerii de motive, de refacerea proiectelor pentru clădiri și infrastructură și repoziționarea acestora, cu consecințe economice la partea de infrastructură ce cădea în sarcina Primăriei.

De aceea, tribunalul a considerat că, în mod logic, concluzia care se desprinde din această succesiune a faptelor este aceea că atât timp cât după încheierea procesului-verbal de 28.04.2009 s-a mai încheiat un proces-verbal de predare-primire la 28.05.2009 și s-a procedat la emiterea unei noi hotărâri de translatare, reclamanta nu și-a putut exercita drepturile izvorâte din contractul de concesiune nr. 38134/2000 începând cu data de 28.04.2009. În ceea ce privește cuantificarea daunelor pretinse la nivelul redevențelor plătite de reclamantă, pârâtul a recunoscut încasarea cu titlu de redevență aferentă celor două contracte, pentru perioada ulterioară datei de 31.01.2008, a sumei de 121.772,82 USD.

În raport de argumentele prezentate, prima instanță a apreciat ca îndeplinite condițiile antrenării răspunderii contractuale; astfel, a subliniat că părțile au încheiat cele două contracte sinalagmatice de concesiune, în temeiul cărora și-au asumat obligații reciproce și interdependente, ceea ce conferă fiecăreia dintre părți față de cealaltă dubla calitate de debitor și de creditor, iar din reciprocitatea și interdependența obligațiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, rezultă efecte specifice între care acela că partea care și-a executat obligația va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desființarea sau încetarea contractului, în toate cazurile putând cere și despăgubiri.

În cauză, a notat că reclamanta a optat pentru executarea silită a contractului solicitând instanței să oblige pe pârâtul cocontractant la îndeplinirea obligației esențiale de predare a terenurilor, cauza fiind soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 4853/2004 a Tribunalului Constanța, Secția comercială . Cum executarea efectivă a obligației a avut loc la momentele reținute mai sus, tribunalul a apreciat că reclamanta, care a făcut dovada îndeplinirii propriei obligații de plată a redevențelor, era îndreptățită conform art. 1073 C.civ. la îndeplinirea de către pârâtă a obligației corelative constând în predarea terenurilor conform contractului, iar în cazul – probat, în speță – de neîndeplinire a acestei obligații, este îndrituită la despăgubiri conform prejudiciului suferit.

Prejudiciul suferit a fost apreciat ca fiind corect evaluat de pârâtă la nivelul redevențelor plătite și anume 89.670,33 USD conform contractului nr. 38133/2000 și 30.954,46 USD, aferent contractului de concesiune nr. 38134/2000, sume pe care pârâtul a recunoscut că le-a încasat cu acest titlu. De aceea, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 120.624,79 USD în echivalentul în lei conform cursului valutar la data executării obligației de plată, în temeiul art. 969, 970 și 1073 C.civ., coroborate cu prevederile contractelor nr. 38133/2000 și nr. 38134/2000.

Cel de-al doilea capăt de cerere, privind constatarea împrejurării potrivit căreia reclamanta nu datorează nicio redevență aferentă celor două contracte de concesiune până la îndeplinirea de către Municipiul Constanța a obligației de predare a terenurilor concesionate și în ceea ce privește emiterea tuturor autorizațiilor de construire necesare realizării obiectului celor două contracte, întemeiat pe art. 111 C.proc.civ., a fost respins ca inadmisibil, apreciindu-se că reclamanta a solicitat să se constate o situație de fapt. În temeiul prevederilor art. 274 C.proc.civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei cheltuielile de judecată avansate. Apelul. Împotriva acestei sentințe, Municipiul Constanța, prin Primar, a declarat apel, care a fost respins, prin decizia civilă nr. 32/14.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile pârâtului care vizează schimbarea temeiului legal al acțiunii sau neîndeplinirea condițiilor ce se cer a fi întrunite pentru acțiunile în îmbogățire fără justă cauză sau în repetițiunea plății nedatorate. Astfel, instanța de prim control judiciar a notat că în mod legal prima instanță a avut în vedere precizările reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune, ca urmare a neexecutării de către aceasta din urmă a obligației contractuale de predare a terenurilor care îi fuseseră concesionate. Pe de altă parte, Curtea de apel a apreciat că nefondate sunt și criticile care se referă la „riscul contractual”, aspectul neavând relevanță decât în cazul în care se pune problema unei imposibilități fortuite de executare.

Într-o altă ordine de idei, a considerat ca fiind neîntemeiate criticile care vizează neîndeplinirea elementelor răspunderii contractuale. În cauză, instanța de apel a notat că obligația de predare a terenurilor ce făceau obiectul concesiunii a fost îndeplinită de către concedent, ca urmare a predării parțiale și translatărilor, la data de 28.05.2009, în vederea realizării obiectivelor prevăzute de părți la încheierea contractelor, în anul 2000. De aceea, a considerat că elementele antrenării răspunderii contractuale sunt îndeplinite, partea care și-a îndeplinit obligația având dreptul de a solicita despăgubirile pentru neîndeplinirea obligației contractuale esențiale de predare a terenurilor, în temeiul art. 1073 C.civ., prejudiciul suferit fiind corect evaluat la nivelul redevențelor plătite, pe care apelantul le-a recunoscut ca fiind încasate cu acest titlu.

Totodată, instanța de apel a mai notat că nici criticile referitoare la sentința civilă nr. 1702/21.12.2010 pronunțată într-o altă cauză, nu sunt fondate, corect stabilindu-se împrejurările și condițiile pentru care a fost avută în vedere; iar susținerile conform cărora „translatarea” ori „reconfigurarea” terenurilor nu ar reprezenta decât o „reconturare” a acestora, dând expresie bunei credințe a concedentului, au fost înlăturate ca fiind în contradicție cu situația de fapt ce rezultă din dosar: aceea că, evident, concedentul, în timp, nu și-a îndeplinit la timp obligația ce și-o asumase prin cele două contracte de concesiune din anul 2000, de predare a două porțiuni de teren de pe raza Municipiului Constanța în vederea construirii unor obiective.

Or, Curtea de apel a subliniat că esențial în cele două contracte era respectarea obligației de predare a terenurilor respective, în cauză rezultând că, indiferent cum s-ar denumi operațiile respective – „translatare”, „reconfigurare”, „reconturare” –, apelantul, numai după numeroase demersuri, determinate de propria atitudine față de aceste contracte și în nici un caz de vreo faptă a concesionarului, și-a respectat obligația.

A mai notat că afirmația conform căreia operațiunile sus enumerate au intervenit la solicitarea concesionarului este lipsită de suport probator, de vreme ce o solicitare în acest sens ar fi presupus o argumentare susținută de o motivare a necesității acesteia, cererea în acest sens fiind făcută într-adevăr de concesionar, dar datorată exclusiv împrejurării că porțiuni de teren concesionate erau ocupate în fapt de terți, ceea ce a condus la translatări, reconfigurări și reconturări ale terenului, iar o asemenea situație nu putea fi imputată intimatului. În final, instanța de control judiciar devolutiv a considerat că, în contextul în care obligația de predare ce rezultă din contracte a fost îndeplinită la data de 28.05.2009 de către apelant, referirile acestuia la autorizațiile de construcție sunt lipsite de relevanță.

De aceea, în baza art. 296 C.proc.civ., apelul a fost respins ca nefondat. Recursul. Motivele de nelegalitate. Împotriva acestei decizii, Municipiul Constanța, prin Primar, a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivare, recurentul a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat a susținut, în esență, după prezentarea amplă a situației de fapt care a generat litigiul, a cererii de chemare în judecată și a celor două hotărâri pronunțate, că instanța de apel nu a cenzurat raționamentul primei instanțe care a schimbat temeiul juridic al acțiunii, raportându-se la principiile răspunderii civile contractuale, iar nu la cele ale plății nedatorate și îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum fusese indicat în cererea introductivă, încălcând astfel principiul disponibilității procesului civil, așa cum acesta transpare din art. 112 pct. 4 C.proc.civ. și depășindu-și rolul activ. Astfel, a considerat că greșit cererea de chemare în judecată a fost soluționată prin raportare la elementele răspunderii civile contractuale, instanța trebuind să o analizeze strict prin prisma plății nedatorate și a îmbogățirii fără justă cauză, acestea fiind temeiurile pe care reclamanta le indicase.

Din această perspectivă, recurentul a mai susținut că cererea de chemare în judecată nu îndeplinește condițiile îmbogățirii fără justă cauză și nici pe cele ale plății nedatorate, dat fiind că obligația de plată a redevenței există între cele două părți, iar plata nu a fost făcută din eroare, ci în temeiul unor clauze contractuale valabile. Pentru aceste considerente, a apreciat că se impune modificarea deciziei, în sensul schimbării sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea cerințelor plății nedatorate ori ale îmbogățirii fără justă cauză. Recurentul a susținut că, necenzurând acest raționament al primei instanțe, cea de prim control judiciar și-a depășit și rolul activ, întrucât chiar dacă reclamanta-intimată a întemeiat greșit cererea sa de chemare în judecată, ar fi trebuit să rămână culpa sa procesuală, sancționată ca atare (prin respingerea acțiunii).

În al doilea rând, a arătat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 969, 1072 și urm. C.civ., deoarece elementele răspunderii civile contractuale nu sunt îndeplinite. Astfel, a susținut că dacă totuși se va considera că în mod corect prima instanță s-a raportat la răspunderea civilă contractuală, în mod nelegal a reținut instanța de apel că ar fi întrunite elementele răspunderii civile contractuale. Având în vedere trăsăturile contractelor de concesiune, recurentul a susținut că instanța de apel a nesocotit elementul esențial care a stat la baza valabilității acestora, respectiv riscul asumat de concesionar, care rezultă din însăși definiția oferită de doctrină contractului de concesiune; în acest context, a apreciat că referirile Curții de apel la aspectul evocat, făcute prin prisma analizei riscului contractual, sunt lipsite de sens.

Recurentul a mai arătat că însăși plata de către intimată a redevenței a dat expresie riscului pe care aceasta și-l asumase la data încheierii contractelor de concesiune, așa încât instanța de apel a eludat această cerință imperativă de valabilitate a unor asemenea convenții, de esența lor și care le distinge de alte contracte speciale. A mai afirmat că prin sentința primei instanțe, păstrată în apel, s-a dispus obligarea sa la plata întregii sume reprezentând redevența plătită de intimată în temeiul contractelor de concesiune (ca și când cea din urmă nu și-ar fi asumat niciun risc al contractului și ca și când Municipiul Constanța nu ar fi predat niciun metru pătrat de teren), în acest fel, dispărând ipso facto chiar riscul asumat de către concesionar la momentul perfectării contractelor.

Astfel, acreditând ideea că, ulterior plății voluntare timp de mai mulți ani, intimata-reclamantă este îndreptățită la întoarcerea întregii redevențe, înseamnă că instanțele au privat contractele de concesionare de o condiție ad validitatem . În continuare, recurentul a susținut că în mod greșit a reținut instanța că sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale. Aceasta, deoarece prin raportare la condiția existenței faptei ilicite, Municipiul Constanța și-a executat obligația de predare a terenurilor la data de 28.04.2005, când părțile au semnat procesele-verbale de predare-primire, moment de la care obligația intimatei de achitare a redevenței a devenit exigibilă. A mai arătat că după încheierea proceselor-verbale de predare-primire, intimata-reclamantă a demarat procedura de emitere a autorizațiilor de construire și apoi executarea însăși a lucrărilor, fiind deja aproape finalizate 89 de vile.

În considerarea caracterului sinalagmatic al contractelor încheiate între părți, recurentul a afirmat că executarea obligațiilor reciproce semnifică faptul că, urmare a predării terenurilor, concesionarul are obligația de a plăti redevența, dar și că nu a pretins nicio sumă cu titlu de redevență anterior datei de 28.04.2005, deși o parte dintre terenuri fuseseră predate încă din anul 2002, în anul 2005 modificându-se doar în parte conturul suprafeței concesionate. Mai mult, a precizat că și în ipoteza în care se va da prevalență hotărârilor prin care s-a dispus translatarea, prin efectul acestei operațiuni, s-a modificat o suprafață mai mică de 10% din suprafața inițială, fapt care nu poate echivala cu o neexecutare a obligației de predare.

De aceea, recurentul a arătat că intimata deține folosința terenurilor concesionate încă din anul 2005, limitele contururilor acestora fiind doar parțial modificate, fără să afecteze însă suprafața totală predată. Și, în același context, a susținut că nu pot fi reținute concluziile celor două instanțe potrivit cărora predarea terenurilor s-a realizat la data de 28.04.2009, întrucât translatarea a avut ca unic efect continuarea folosinței sub un alt contur. Recurentul a mai afirmat că și dacă instanța de recurs ar reține că terenurile concesionate ar fi fost predate în anul 2009, se impune admiterea căii de atac, deoarece a fost obligat la plata redevenței achitate nu până la data de 28.04.2009, ci până la începutul anului 2011. În plus, se mai arată că inexistența faptei contractuale „producătoare de prejudicii” rezultă și din aceea că nu s-a fixat exact fapta prejudiciabilă.

În acest sens, recurentul a arătat că deși instanța de judecată a fost sesizată cu o cerere vizând o pretinsă executare necorespunzătoare a contractelor de concesiune (recunoscând așadar predarea în sine), a fost examinată neexecutarea lor totală, aspect care încălcă principiul disponibilității. Recurentul a mai arătat că un alt aspect deosebit de important este că instanța de apel a invalidat criticile referitoare la sentința civilă nr. 1702/21.12.2010 care a fost pronunțată într-o altă cauză, respectiv una de contencios fiscal, în baza unei legislații distincte și unui probatoriu diferit. Susținând, așadar, că translatarea terenurilor concesionate nu poate echivala cu predarea lor efectivă, recurentul a arătat că nu anul 2009 este anul predării efective, ci anul 2005, după cum în mod implicit și intimata a recunoscut.

Pe de altă parte, recurentul a mai arătat că instanța de apel a ignorat efectele deciziei civile nr. 1498/2012 a Tribunalului Constanța, prin care s-a reținut în mod irevocabil că translatarea a survenit la solicitarea părții adverse, aspect care dovedește buna-credință a municipalității. În altă ordine de idei, a afirmat că nici cerința culpei nu este întrunită, nu doar pentru că din inexistența faptei ilicite decurge inexistența oricărei forme de vinovăție, ci și pentru că și în situația în care instanța ar reține existența unei fapte, ea nu are caracter ilicit. Astfel, a precizat că pretinsa faptă se datorează înseși intimatei, care a efectuat benevol plata redevenței, fără a opune excepția de neexecutare a contractului, dar și că translatarea nu reprezintă altceva decât o reconturare a terenurilor concesionate, solicitată chiar de intimată.

Recurentul a mai menționat că până la data de 01.07.2008, Primarul Municipiului Constanța a emis toate cele 125 de autorizații de construire pentru investiția concesionarului. De asemenea, a susținut că suma la plata căreia a fost obligată este excesivă raportat la îndeplinirea obligațiilor contractuale de către municipalitate și predarea terenurilor concesionate încă din anul 2005, dar și că prima instanță s-a raportat greșit la suma totală plătită de intimată, aceasta fiind posibilă numai în caz de neexecutare totală a contractelor de concesiune. La data de 25.10.2013, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte a reținut următoarele: Potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ., hotărârea poate fi modificată atunci când este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Așadar, acest motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., presupune fie lipsa de temei legal a hotărârii atacate, fie pronunțarea sa cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii; în concret, recurenta a invocat doar ipoteza aplicării greșite a legii, afirmând că instanța de apel a aplicat eronat art. 129 alin. (4) și (6) C.proc.civ. și art. 969, 1072 și urm. C.civ., cu referire la condițiile răspunderii contractuale. Sub primul aspect invocat, recurentul a susținut că instanța de apel nu a cenzurat raționamentul primei instanțe care ar fi schimbat temeiul juridic al acțiunii, raportându-se nu la principiile plății nedatorate și la cele ale îmbogățirii fără justă cauză – care au fost indicate în cererea de chemare în judecată –, ci la condițiile răspunderii civile contractuale, fapt de natură să încalce principiul disponibilității procesului civil.

O asemenea susținere nu poate fi însă primită, în considerarea argumentelor ce succed. Inițial, dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Constanța, care la primul termen de judecată a admis excepția necompetenței sale funcționale și a înaintat cauza unui complet specializat în materie comercială din cadrul aceluiași Tribunal. Urmare a înregistrării pricinii pe rolul Secției comerciale, la data de 18.04.2011, reclamanta a formulat la primul termen stabilit, 04.10.2011, o cerere în care a indicat, ca temei al cererii de chemare în judecată, în principal răspunderea civilă contractuală, iar în subsidiar, faptul licit generator de obligații al plății nedatorate.

Rezultă cu prisosință că modificarea temeiului cererii de chemare în judecată a fost formulată în condițiile de procedibilitate și în termenele prevăzute de art. 132 C.proc.civ. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel nu a primit critica autorului căii de atac în sensul că prima instanță ar fi schimbat temeiul juridic al acțiunii. De aceea, raportându-și examinarea la condițiile răspunderii civile contractuale, și nu la cele ale plății nedatorate ori ale îmbogățirii fără justă cauză, instanțele au procedat în conformitate cu regula stabilită de 129 alin. (6) C.proc.civ., hotărând asupra obiectului cauzei și a temeiului său modificat prin voința părții, manifestată astfel ca expresie a principiului disponibilității procesului civil.

În acest context, trebuie subliniat și că devine inutil să se analizeze măsura în care sunt îndeplinite sau nu cerințele plății nedatorate ori ale îmbogățirii fără just temei. Considerentele expuse mai sus conduc la înlăturarea susținerilor recurentului potrivit cărora ar fi fost încălcate principiul disponibilității procesului civil și cel al rolului activ al judecătorului, întrucât premisa pe care autorul căii de atac și-a fondat critica (întemeierea greșită de către reclamanta-intimată a cererii sale de chemare în judecată care ar fi trebuit să fie sancționată prin respingerea acțiunii) este una falsă. Sub cel de-al doilea aspect, recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia cu aplicarea greșită a art. 969, 1072 și urm. C.civ.

Prima critică pe care recurentul a circumscris-o acestei ipoteze pleacă de la trăsăturile contractului de concesiune și vizează nesocotirea de către instanța de apel a riscului asumat de concesionar, care rezultă din însăși definiția oferită de doctrină contractului de concesiune; în acest context, a apreciat că referirile Curții de apel la aspectul evocat, făcute prin prisma analizei riscului contractual, sunt lipsite de sens. Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, definiția nu doar doctrinară, cum susține recurentul, ci și legală, a contractului de concesiune: el este acel contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei alte persoane, numită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, în schimbul unei redevențe.

Examinarea acestei definiții relevă trăsăturile concesiunii, între care însă nu se poate regăsi problema riscului așa cum o prezintă recurentul. După cum se poate observa, autorul căii de atac a arătat că însăși plata de către intimată a redevenței este o expresie a riscului pe care aceasta și l-a asumat la data încheierii contractelor de concesiune, dar Înalta Curte apreciază că o asemenea susținere este complet lipsită de fundament juridic, având în vedere că riscul la care se referă definiția contractului de concesiune este al exploatării , nu al contractului, care nu are aptitudinea de a aduce atingere trăsăturii de esență a concesiunii, aceea de contract sinalagmatic.

În această ordine de idei, considerentele din decizia atacată vizând riscul contractului sunt doar aparent străine de natura cauzei; o analiză de substanță ar fi relevat că atât timp cât însuși autorul căii de atac a pus problema riscului contractului, era firesc ca examinarea instanței de prim control judiciar să poarte și asupra acestui aspect, pe care în mod legal l-a considerat ca irelevant, de vreme ce el nu intervine decât în situația unei imposibilități fortuite de executare – ceea ce nu este cazul în speță.

În continuare, recurentul a afirmat că prin sentința primei instanțe, păstrată în apel, s-a dispus obligarea sa la plata sumei reprezentând redevența plătită de intimată în temeiul contractelor de concesiune, în acest fel dispărând chiar riscul asumat de concesionar la momentul perfectării contractelor, instanțele privând contractele de concesiune de o condiție ad validitatem . Însă riscul, așa cum a fost prezentat mai sus, nu reprezintă o condiție ad validitatem a contractelor de concesiune. Recurentul a mai susținut că în mod greșit a reținut instanța că sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale. În analiza acestei critici, trebuie pornit de la elementele răspunderii civile contractuale: fapta ilicită constând într-o neexecutare a obligațiilor asumate de către una din părți, culpa, prejudiciul suferit și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Examinarea cerinței existenței unei fapte ilicite presupune, în mod preliminar, stabilirea naturii juridice a contractului de concesiune. Rezultă, din argumentele expuse anterior, că principala trăsătură a contractului de concesiune o constituie caracterul său sinalagmatic, din care rezultă interdependența obligațiilor părților. Cum obligația principală a recurentului, în calitate de concedent, era cea de predare utilă către concesionar a terenurilor, în vederea realizării în bune condiții a obiectului concesiunii, iar în conformitate cu art. 1073 C.civ., creditorul are dreptul să dobândească îndeplinirea exactă a obligației, Înalta Curte constată că doar o dată cu predarea integrală a suprafețelor concesionate se naște obligația concesionarului de plată a redevenței, ea avându-și cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, concedent.

Recurentul și-a afirmat buna-credință, susținând – prin referire la condiția existenței faptei ilicite –, că și-a executat obligația de predare a terenurilor la data de 28.04.2005, când părțile au semnat procesele-verbale de predare-primire. Dar chiar și faptul, relevat de însăși data indicată de către recurent, al presupusei predări după aproape 5 ani de la momentul încheierii contractelor are aptitudinea să înlăture buna-credință invocată de autorul căii de atac, conturându-i acestuia, dimpotrivă, reaua-credință; mai mult, Înalta Curte notează că respectiva predare a urmat unui proces care s-a derulat între părți, finalizat prin sentința civilă nr. 4853/2004 pronunțată de către Tribunalul Constanța, Secția comercială, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care Municipiul Constanța a fost obligat să predea concesionarului terenurile care au format obiect al contractelor de concesiune.

Dincolo de aceste aspecte, momentul predării terenurilor a făcut obiectul dezbaterilor și în cadrul litigiului care a format obiect al dosarului nr. xx691/118/2009 al Tribunalului Constanța, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, soluționat prin sentința civilă nr. 1702/21.12.2010, rămasă irevocabilă, în cadrul căreia s-a constatat că, deși contractul de concesiune nr. 38133 a fost încheiat în anul 2000 și că în anul 2005 s-a realizat o primă punere în posesie, când s-au constatat inadvertențe cu privire la unele suprafețe de teren concesionate, s-a aprobat translatarea și a fost realizată astfel o nouă punere în posesie la data de 28.05.2009. În raport cu această nouă punere în posesie, instanța a reținut că data de 28.05.2009 este cea de la care reclamanta-intimată și-a putut exercita dreptul de folosință asupra terenului în vederea realizării obiectivului imobiliar.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că în mod legal a apreciat instanța de apel că aceste considerente vizând data predării terenurilor beneficiază de prezumția puterii de lucru judecat. Criticând acest aspect, recurentul a arătat că sentința civilă nr. 1702/21.12.2010 a fost pronunțată într-o altă cauză, respectiv una de contencios fiscal, în baza unei legislații distincte și unui probatoriu diferit. Aceste susțineri sunt într-adevăr reale, dar Înalta Curte subliniază că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ., de părți, obiect și cauză (care într-adevăr, în speță, nu se regăsește), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. În consecință, având în vedere efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de fond a constatat că data predării terenului ce face obiectul contractului de concesiune nr. 38133/2000 este 28.04.2009, iar instanța de apel a confirmat acest raționament.

În ce privește terenul ce face obiectul contractului nr. 38134/2000 situat în Zona Faleză, str. M.E., prima instanță a apreciat că deși hotărârea judecătorească menționată mai sus a reținut aceeași dată a predării, prezumția de lucru judecat nu operează în cauză, deoarece ulterior sesizării instanței de contencios administrativ și fiscal, a intervenit o situație de fapt nouă care nu a fost avută în vedere, respectiv emiterea Hotărârii nr. 453/30.09.2009 a Consiliului Local Constanța, prin care s-a aprobat translatarea unei suprafețe de teren proprietatea privată a Municipiului Constanța, ce constituie o parte a obiectului contractului de concesiune nr. 38134/2000.

De aceea, a notat că atât timp cât după data de 28.04.2009 s-a mai încheiat un proces-verbal de predare-primire la 28.05.2009 și s-a procedat la emiterea unei noi hotărâri de translatare, reclamanta nu și-a putut exercita drepturile izvorâte din contractul de concesiune nr. 38134/2000 începând cu data de 28.04.2009. În legătură cu aceste considerente însă, recurentul nu a arătat decât că efectul hotărârilor de translatare a presupus doar o modificare a limitelor contururilor terenurilor, aptă să modifice o suprafață mai mică de 10% din cea inițială. Acest argument însă nu îmbracă forma unei critici de nelegalitate, ci pune în discuție modalitatea de interpretare a probelor, care nu poate forma obiect al cenzurii instanței de recurs.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 3934/25.10.2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat că predarea în întregime a terenurilor concesionate s-a realizat la data de 28.05.2009 (pentru contractul de concesiune nr. 38133/2000) și la 13.01.2010 (pentru contractul de concesiune nr. 38134/2000).

În plus, recurentul a arătat că deși instanțele au fost sesizate cu o cerere vizând o pretinsă executare necorespunzătoare a contractelor de concesiune, a fost examinată neexecutarea lor totală, cu încălcarea principiului disponibilității, dar, în considerarea argumentelor expuse mai sus pe larg, Înalta Curte apreciază că raționamentul pe care îl propune recurentul este un veritabil sofism, întrucât o executare corespunzătoare ar fi presupus o predare utilă, de natură să asigure concesionarului folosința integrală a terenurilor în scopul avut în vedere la încheierea convențiilor, iar o altfel de predare, fie și parțială, nu este una utilă și echivalează unei neexecutări a obligației concedentului.

Pe de altă parte, afirmațiile recurentului, potrivit cărora intimata-reclamantă a demarat procedura de emitere a autorizațiilor de construire și apoi executarea însăși a lucrărilor, finalizând deja aproape 89 de vile, ca și faptul că translatarea ar fi survenit la solicitarea părții adverse, sunt de asemenea critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. De asemenea, instanța supremă mai constată și că cerința culpei este îndeplinită, fiind prezumată în materie contractuală, potrivit art. 1082 C.civ.; de altfel, translatările în discuție nu au conturat culpa intimatei, doar pentru că ar fi fost autoarea cererilor de emitere a unor hotărâri de consiliu local în acest sens, ci chiar a recurentului – culpa sa fiind, de altfel, și reținută ca atare în decizia nr. 830/12.04.2012 a Curții de Apel Constanța, cu putere de lucru judecat.

În ce privește cerința prejudiciului, ca și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, Înalta Curte constată că și acestea au fost pe deplin stabilite, prin neîndeplinirea de către recurent a obligației de predare, cu efect util, a terenurilor concesionate, coroborate cu plata de către intimată a redevenței, în lipsa unei cauze juridice. De principiu, trebuie precizat că nicio dispoziție legală nu împiedică stabilirea nivelului daunelor la cuantumul redevențelor achitate. În rest, criticile vizând întinderea prejudiciului sunt în totalitate unele care țin de temeinicia deciziei atacate, așa încât ele nu vor forma obiect al examinării Înaltei Curți, circumscrisă – după cum indică partea introductivă a art. 304 C.proc.civ.

– doar criticilor de nelegalitate. În considerarea tuturor argumentelor care preced, motivul invocat de către recurent nu justifică modificarea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.