ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1199/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14.11.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 430.778,61 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor construcții-montaj executate, precum și a echipamentelor livrate pentru obiectivul de investiții "înființare fabrică de produse din carne în județul Ilfov".

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 6.04.2016 reclamanta și-a majorat câtimea obiectului cererii și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.247.500,85 RON, reprezentând 908.558,85 RON contravaloarea lucrărilor de construcții-montaj executate, 102.728,67 RON, (inclusiv TVA) diferență preț echipamente frigorifice, 5.620,42 RON, inclusiv TVA, echipamente livrate recunoscute la recepție și neachitate și 230.592,91 RON garanție de bună execuție.

Prin sentința civilă nr. 2499 din 20 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A - prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., și s-a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A prin administrator judiciar D. București a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2025 din 7 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A prin administrator judiciar D. București.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A prin administrator judiciar D. București a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei ca nelegală și în consecință, desființarea în totalitate a sentinței primei instanțe, iar pe fond admiterea acțiunii cu obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin cererea precizatoare de mărire a câtimei obiectului cererii, în totalitatea lor însumând 1.247.500,85 RON cu TVA, raportat la concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta arată că autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2083/10.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, nu a fost reținută, în mod legal, de către instanța de apel prin confirmarea soluției Tribunalului București, textele de lege fiind încălcate în litera și spiritul lor.

În acest sens, se arată că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul că intimata - pârâtă S.C C. S.R.L. are o creanță certă, neafectată de condiție în cuantum de 586.465,26 RON asupra reclamantei, cum ar reieși după înscrierea primeia în tabelul definitiv al recurentei-debitoare.

Creanța în sumă de 586.465,26 RON o reprezintă contravaloarea avansului rămas de recuperat, potrivit Actului Adițional nr. 5/2012 la Contractul de Antrepriză nr. x/2011, iar obiectul prezentei acțiuni îl constituie recuperarea creanței privind lucrările realizate în baza dispozițiilor art. 2.2 din Contractul de antrepriză.

Chiar dacă prin decizia civilă nr. 2083/10.12.2015 a Curții de Apel București s-a trasat o creanță care decurge din același contract, aceasta nu coincide cu pretențiile solicitate prin prezenta acțiune.

Astfel, neexistând o identitate asupra obiectului cererii, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat ca efect pozitiv, întrucât se încalcă una dintre condițiile imperative ale acestui text de lege, sens în care se apreciază că instanța de apel a confirmat greșit reținerea autorității de lucru judecat a instanței de fond.

Mai susține recurenta că instanța de apel, în mod greșit, a reținut ca legală motivarea instanței de fond, potrivit căreia în prezenta speță nu este aplicabilă răspunderea contractuală, întrucât în speță este aplicabilă răspunderea contractuală, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în vederea recuperării prejudiciului.

În acest sens, se arată că lucrările efectuate de către recurenta-reclamantă și care au fost solicitate în prezentul dosar sunt lucrări care decurg din contractul asumat de părți, fiind lucrări necesare, astfel încât, temeiul de drept al răspunderii contractuale este justificat pe deplin.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut că intimata beneficiază de excepția de neexecutare a contractului prin aceea că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a finaliza lucrarea în termenul asumat, întrucât pentru a fi legal reținută o astfel de apărare, este necesar a se face dovada respectării obligațiilor contractuale în totalitate ale intimatei pârâte, obligație care nu a fost dovedită, iar culpa în nefinalizarea la termen a lucrării aparține în mod real intimatei, prin aceea că nu și-a respectat obligațiile asumate prin contract.

Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 24 aprilie 2017, intimata-pârâta C. S.R.L. a solicitat în principal anularea recursului, având în vedere faptul că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la data de 18 mai 2017, recurenta A. S.A prin administrator judiciar D. a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 20 septembrie 2017, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 14 februarie 2018, au fost respinse excepția tardivității recursului și excepția nulității acestuia și, constatându-se că recursul reclamantului este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului declarat de S.C. A. S.A. prin administrator judiciar D., la data de 18 aprilie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Se constată că soluția instanței de apel este legală.

Deși întreaga argumentare a soluției adoptate s-a fundamentat pe răspunderea contractuală, recurenta se prevalează de faptul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit ca fiind legală motivarea primei instanțe, potrivit căreia, în speță, nu este aplicabilă răspunderea contractuală.

Este știut că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului de drept pacta sunt sevanda, consfințit de prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 (aplicabil în cauză potrivit art. 5 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), iar din moment ce contractul are forța unei legi în raporturile dintre părți, fiecare dintre acestea trebuie să răspundă pentru nerespectarea acestei legi, respectiv de încălcarea normei private pe care o generează respectivul contract.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat și instanța de apel.

Este de necontestat că pretențiile deduse judecății (1.247.500,85 RON, reprezentând 908.558,85 RON contravaloarea lucrărilor de construcții-montaj executate; 102.728,67 RON (inclusiv TVA) diferență preț echipamente frigorifice; 5.620,42 RON (inclusiv TVA) echipamente livrate recunoscute la recepție și neachitate și 230.592,91 RON garanție de bună execuție) derivă din contractul de antrepriză de lucrări de construcții nr. x/28.04.2011, reclamanta având calitatea de Antreprenor General, iar pârâta având calitatea de Beneficiar, contract la care părțile litigante au încheiate șapte acte adiționale.

În speță, nu se poate face abstracție de principiul esențial în dreptul civil al libertății de voință, astfel că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor contractuale, dând eficiență regulilor de interpretare a contractelor.

Așa fiind, pornind de la regulile de interpretare a contractelor prevăzute în dispozițiile art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului (conform art. 6 alin. (2) din Noul C. civ.) instanța de apel a reținut că intenția comună a părților a fost aceea că pentru orice lucrări necesare (inclusiv suplimentare) să se obțină acordul (inclusiv la plată) Beneficiarului lucrării, valoarea totală a contractului neputându-se modifica.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar a constatat că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor contractuale prin raportare la condițiile necesare angajării răspunderii contractuale (art. 969 și art. 1073 C. civ. de la 1864), precum și al efectelor acordului de reziliere, reținându-se nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor, prevăzut în contract și în actele adiționale, în sarcina reclamantei, căreia îi aparține culpa contractuală.

În același context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a analizat prevederile art. 2.1., 2.2, 5.2.,6.1.,6.2., 7.1., 7.2 și 7.3. din contract.

Prin urmare, în mod greșit recurenta-reclamantă se prevalează de împrejurarea că instanța de apel ar fi reținut ca nefiind aplicabilă răspunderea contractuală, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, soluția adoptată s-a fundamentat exclusiv pe îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, raportat la clauzele contractului și la actele adiționale încheiate.

În mod greșit recurenta aduce în discuție o presupusă eroare a instanței de control judiciar în reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește decizia civilă nr. 2083/10.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014.a1.

Se impune precizarea că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ. de la 1864 și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, art. 1200 C. civ. C. civ. de la 1864.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Instanța de apel nu a reținut excepția autorității de lucru judecat, pentru a se impune verificarea triplei identități de părți, obiect și cauză, astfel cum pretinde recurenta, ci efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care presupune că o constatare jurisdicțională (în sensul de soluție a raportului juridic litigios dedus judecății), făcută printr-o hotărâre judecătorească, este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă, întrucât nu poate fi ignorată nici consecința insecurității raporturilor juridice.

Așa fiind, în mod legal instanța de apel a reținut corecta aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de către instanța de fond, în sensul că, prin considerentele deciziei nr. 2083/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care vin în sprijinul soluției adoptate, s-a reținut culpa exclusivă a reclamantei în nerespectarea obligațiilor contractuale (nefinalizarea lucrărilor în termenele prevăzute în contract și în actele adiționale prin care s-a prelungit acest termen).

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către reclamantă sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în concret care sunt aceste norme și în ce ar consta interpretarea sau aplicarea greșită a acestora.

Totodată, din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție și chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Este de menționat că stabilirea culpei în ceea ce privește nefinalizarea lucrărilor este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt excedează competenței instanței de recurs, se impune înlăturarea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 2025 din 7 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar D. împotriva deciziei civile nr. 2025 din 7 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18.04.2018.