Decizia nr. 2554/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, la data de 14.04.2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea Contractului de antrepriză de lucrări din data de 21.05.2015, din culpa exclusivă a pârâtei B.; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.946.968,4 RON din care: 133.407 RON reprezentând suma corespunzătoare lucrărilor realizate de A. în fabrică, astfel cum s-a convenit în cuprinsul art. 13 din Contractul de antrepriza încheiat de părți; 1.813.561,4 RON (respectiv contravaloarea a 406.000 EUR), echivalentul a 20% din valoarea totală a Contractului, procent convențional stabilit în cuprinsul art. 13 din Contractul de antrepriză, reprezentând o compensație pentru costurile globale și profiturile pierdute; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., cu consecința obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat să se respingă, ca neîntemeiate, apărările formulate de pârâtă. B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 1218/12.12.2016 Tribunalul Dâmbovița a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus rezoluțiunea contractului de antrepriză de lucrări din data de 21.05.2015 încheiat între pârâtă și reclamantă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.946.968,4 RON din care: 133.407 RON reprezentând lucrări realizate și 1.813.561,4 RON, procent convenit conform art. 13 din Contract, precum și la plata către reclamantă a sumei de 25.481 RON reprezentând taxă de timbru achitată și 21.487 RON reprezentând onorariu avocat. C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând, în principal, admiterea apelului, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în acord cu dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a III a C. proc. civ.,. cu consecința obligării intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru și onorariu de avocat achitat pentru etapa procesuală a apelului.

În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în tot, a hotărârii pronunțate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată, cu consecința obligării intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru achitată în apel și onorariu de avocat achitat pentru faza apelului și pentru etapa judecării în primă instanță.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de apel ca neîntemeiata, cu consecința menținerii în totalitate a sentinței atacate, ca fiind temeinica și legala.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta-pârâtă B. S.A., reiterând susținerile din cererea de apel, solicită respingerea susținerilor intimatei-reclamante formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 407 din 22 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A., cu sediul în Târgoviște, str. x nr. 16, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. x/2000, având Codul fiscal RO x, împotriva sentinței civile nr. 1218 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-reclamanta A. S.R.L., reprezentată legal de C. - director general, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. x/2006, Codul fiscal RO x, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la D., în București, și, în consecință: A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admis, în parte, capătul 2 de cerere și s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 16.616 RON reprezentând suma corespunzătoare lucrărilor realizate și a sumei de 1.811.496,8 RON reprezentând echivalentul a 20% din valoarea lucrărilor nefinalizate. A fost menținută în rest sentința. A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 17.506,23 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel. E.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., aducându-i următoarele critici:

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Această critică are în vedere măsura instanței de apel de a reține cauza spre rejudecare, în condițiile unei incomplete cercetări a fondului de către prima instanță, derivată din lipsa motivării soluției de admitere, în condițiile în care instanța de apel și-a însușit critica de nemotivare, astfel încât instanța de apel trebuia să dispună anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 480 alin. (3) teza III C. proc. civ.

S-a mai arătat că prima instanță a încălcat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru motivarea hotărârii, în ceea ce privește soluția de obligare la plata lucrărilor realizate în fabrică și că însăși instanța de apel a ajuns la concluzia unei insuficiente motivări în ce privește soluția de admitere a pretențiilor, împrejurare care a constituit motivul determinat al admiterii apelului cu reținere spre rejudecare.

În sensul celor susținute de recurenta-pârâtă, a fost invocată practica instanței supreme.

Critica privind necercetarea fondului, derivată din lipsa motivării, a reprezentat un motiv principal de apel, pentru acest motiv solicitându-se anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Procedând la reținerea cu rejudecare, instanța de apel a vătămat interesele procesuale ale pârâtei, aceasta fiind pusă în situația ca o parte a apărărilor sale să fie analizate, pentru prima dată, în calea de atac a apelului, fără ca hotărârea din apel să mai poată fi supusă cenzurii de netemeinicie.

În aceste condiții, potrivit art. 497 teza II C. proc. civ., se impune constatarea nulității hotărârii recurate cât și a sentinței primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

A fost criticată reținerea instanței de apel potrivit căreia motivarea soluției primei instanțe asupra unora dintre pretenții, ar fi suficientă pentru a se ajunge la concluzia cercetării fondului și cu privire la celelalte pretenții deduse judecății, deoarece exigențele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au în vedere motivele pe care se sprijină soluția asupra fiecărei pretenții.

S-a mai susținut că este lipsită de relevanță reținerea instanței de apel potrivit căreia nemotivarea hotărârii asupra unui capăt de cerere accesoriu nu poate conduce la concluzia necercetării fondului, mai ales că pretenția referitoare la plata lucrărilor realizate în fabrică are caracter principal, soarta acesteia nedepinzând de soarta celorlalte capete de cerere.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În acest sens s-a arătat că instanța de apel a omis să se aplece în mod concret asupra aspectelor ce reprezentau obiectul divergenței de opinii, reținând în motivare aspecte cu caracter general, fără ca apărările sau criticile sale să fi fost analizate.

Astfel, nu au fost analizate apărările referitoare la: excepția de neexecutare; imposibilitatea cumulului dintre clauza penală și executarea în natură a obligațiilor cu referire la solicitarea de plată a lucrărilor realizate în fabrică; gravele inconsecvențe în ce privește situația rezultată din înscrisurile depuse de către reclamantă; caracterul vădit disproporționat al clauzei penale.

De asemenea, a fost invocată lipsa motivării concrete în ce privește aprecierea valabilității convenției invocate de reclamantă ca fiind contract de antrepriză.

Recurenta-pârâtă a arătat că esența criticii ei a constat în aceea că actul juridic invocat nu putea avea o existență valabilă în lipsa determinării unor criterii minimale pe baza cărora prestația completă a reclamantei să fi putut fi stabilită. Astfel, lipsa amplasamentului, a suprafeței, a regimului tehnico juridic stabilit prin certificatul de urbanism, a elementelor constructive, a elementelor arhitectonice sau a oricăror alte elemente tehnice, imobilul ce reprezenta obiect al obligației nu era determinat și nici determinabil, așa după cum cer dispozițiile art. 1225 și art. 1226 C. civ.. Aceste caracteristici urmau a fi indicate în Anexele I - IV din convenție, însă acestea nu au mai fost încheiate ulterior semnării contractului.

Cu privire la aceste critici, instanța de apel a reținut că nu se pun probleme de legalitate sub aspectul obiectului contractului, după care a trecut la analiza obiectului obligației, ajungând la concluzia îndeplinirii acestei condiții de validitate. Procedând astfel, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra caracterului esențial al criticii, și anume lipsa obiectului obligației generată de neindicarea unor caracteristici minimale a construcției ce urma a fi edificate.

Instanța de apel nu a răspuns în niciun fel criticilor referitoare la incidența excepției de neexecutare. În apel, pârâta a susținut că neexecutarea obligațiilor sale este consecința nerespectării obligațiilor asumate de reclamantă. Astfel, în mod greșit, a reținut instanța de apel faptul că apelanta nu ar fi respectat obligațiile de aprobare a proiectării generale, a predării amplasamentului sau de obținere a autorizației de construire, câtă vreme aceste obligații erau subsecvente obligațiilor de întocmire și predare a proiectării generale, obligații care aparțineau reclamantei.

În altă ordine de ideii, recurenta-pârâtă a mai susținut că dovada neîndeplinirii obligației de către reclamantă, respectiv a întocmirii proiectelor rezultă chiar din probele existente la dosarul cauzei cum ar fi mențiunea de la pct. 3 din Protocolul încheiat cu E..

S-a arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la această critică, mulțumindu-se să reia precizările generale ale primei instanțe, fără a arăta dacă susținerile pârâtei au fost înlăturate și nici motivul de înlăturare a acestora.

Instanța de apel nu a analizat critica cu privire la imposibilitatea cumulului dintre clauza penală și executarea în natură a obligațiilor și nici critica ce vizează caracterul vădit disproporționat al clauzei penale.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1225 și art. 1226 C. civ., în operațiunea de apreciere a valabilității contractului de antrepriză. În opinia recurentei-pârâte, C. civ. distinge între obiectul contractului și obiectul obligației, în sensul că pentru stabilirea valabilității unui act juridic trebuie să ne raportăm nu atât la denumirea generică a operațiunii, cât mai cu seamă la conduita concretă de care părțile sunt ținute în temeiul actului juridic încheiat.

În speța de față, deși instanța de apel și-a însușit această distincție, a analizat valabilitatea contractului din perspectiva obligației, dar nu prin raportare la prestația caracteristică esențială, adică imobilul de edificat, ci prin raportare la împrejurări accesorii care nu pot avea o existență de sine stătătoare.

S-a mai arătat de către recurenta-pârâtă că obiectul obligației contractate, nu este nici determinat, nici determinant. Astfel, dincolo de prevederea generală conținută de art. 1 din contract, "executarea lucrărilor de construcției a unei clădiri industriale pentru producția de țevi metalice" actul juridic nu conține nicio prevedere referitoare la identificarea sau posibilitatea identificării ulterioare a unor caracteristici precum: amplasament, suprafață, regim de înălțime, materiale folosite, etc., pe baza cărora imobilul ce ar fi trebui realizat să fie măcar determinabil.

Anexele pe baza cărora urma să se facă determinarea efectivă a caracteristicilor viitoarei construcții nu au fost redactate și semnate. Chiar dacă instanța de apel a considerat că nesemnarea acestora este o împrejurare nesemnificativă, în opinia recurentei-pârâte lipsa acestora echivalează cu imposibilitatea determinării prestației concrete la care ar fi fost ținută reclamanta, aspect ce conduce la nulitatea absolută a contractului.

Obligațiile contractuale la care a făcut trimitere instanța de apel, nu pot conduce la concluzia determinării prestației la care se angajează debitorul, deoarece acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare și nu pot forma prin ele însele, obiectul obligației.

În sprijinul susținerilor sale, sub aceste aspecte, recurenta-pârâtă a invocat practica instanței supreme.

S-a mai susținut că reclamanta a venit în sprijinul acestei teze atunci când a încercat să demonstreze că părțile ar fi stabilit, ulterior semnării înscrisului intitulat "contract de antrepriză", caracteristicile imobilului ce se dorea a fi construit, prin corespondența purtată între părți.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1539 C. civ., în ce privește cumulul penalității cu executarea în natură. Astfel, în opinia recurentei-pârâte, soluția instanței de apel este greșită, devreme ce cumulul dintre executarea în natură a obligației și penalitatea stabilită prin clauza penală este expres prohibită de lege.

Sub acest aspect s-a evidențiat faptul că solicitarea de plată al lucrărilor realizate în fabrică are natura juridică a unei executări silite în natură a obligației de plată, în timp ce clauza prevăzută în art. 13 are natura unei clauze penale compensatorii, iar cele două prestații nu pot fi cumulate.

S-a mai arătat că însăși formularea clauzei penale exclude cumulul dintre plata lucrărilor realizate și suma rezultată din aplicarea procentului de 20% la întreaga valoare a lucrărilor, din redactarea clauzei rezultând că acest procent se referă numai la valoarea lucrărilor nefinalizate, or, instanța de apel, după ce a imputat procentul de 20% la întreaga valoare a lucrărilor, a adăugat la suma obținută și valoarea lucrărilor realizate. F. Apărările formulate de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

A fost invocată, în primul rând, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor de casare în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului, deoarece recurenta-pârâtă tinde la o rejudecare a fondului cauzei. G. Considerentele instanței de recurs.

Recursul este nefondat. Criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu pot fi reținute. În primul rând, pretinsa nemotivare a soluției pronunțate de instanța de apel, nu poate fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci în prevederile pct. 6 ale aceluiași articol.

În al doilea rând, instanța de apel a arătat la pag. 24 și 25 din cuprinsul deciziei recurate, de ce nu a putut fi admisă solicitarea apelantei de a se anula hotărârea pronunțată de prima instanță, statuându-se că a fost motivat, potrivit cerințelor legale, atât capătul de cerere având ca obiect "rezoluțiune contract", cât și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 133.407 RON, reprezentând suma corespunzătoare lucrărilor realizate.

Nu se poate reține nici critica cu privire la vătămarea intereselor procesuale ale recurentei-pârâte pe motiv că o parte a apărărilor sale au fost analizate, pentru prima dată, în calea de atac a apelului, deoarece, nimic nu a împiedicat-o pe aceasta să-și facă apărările pe care le-a dorit în fața primei instanțe, neexistând critici în apel sub acest aspect, pe de o parte, iar pe de altă parte, așa după cum a reținut și instanța de apel, calea de atac a apelului are caracter devolutiv, iar instanța de apel a analizat, sub toate aspectele, de legalitate și temeinicie, sentința apelată, motiv pentru care, în mod legal, aceasta a considerat că nu se impune anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, ci doar reanalizarea cauzei sub toate aspectele. Ca atare, nu sunt îndeplinite nici condițiile cerute de art. 497 teza II C. proc. civ. pentru a se dispune casarea atât a deciziei recurate, cât și a hotărârii primei instanțe.

Nu pot fi reținute nici criticile privind lipsa motivelor pe care se întemeiază decizia recurată, mai ales că aceste critici sunt, în mare parte, aceleași ca cele invocate în legătură cu nerespectarea regulilor de procedură.

Nu se poate reține lipsa motivării concrete în ce privește aprecierea valabilității convenției invocată de reclamantă ca fiind contract de antrepriză, având în vedere faptul că la pag. 25 din decizia recurată, instanța de apel a reținut că, având în vedere dispozițiile art. 1225 C. civ., raportat la prevederile art. 2 din contract, obiectul contractului încheiat între părți este reprezentat de edificarea de către reclamantă a unei clădiri cu destinație industrială, obiectul contractului fiind determinat și licit.

Criticile privind imposibilitatea existenței valabile a actului juridic încheiat între părți, legat de lipsa existenței unor criterii minimale pe baza cărora prestația completă a reclamantei să fi putut fi stabilită, prin raportare la faptul că nu există un amplasament, o suprafață de teren, un regim tehnico juridic, elemente arhitectonice, etc., determinate, nu pot fi reținute, cât timp instanța de apel a reținut că lucrările de construcție urmau să se realizeze în conformitate cu specificațiile descrise în Anexele I-IV la contract, iar beneficiarul și-a asumat obligația furnizării unor documente tehnice necesare edificării construcției, stabilindu-se și un program strict în ce privește executarea lucrărilor și serviciilor contractate, aceasta însemnând că instanța de apel a stabilit, pe de o parte, situația de fapt rezultată din probele administrate, iar pe de altă parte, corectitudinea aplicării dispozițiilor legale incidente la starea de fapt stabilită.

În altă ordine de ideii, instanța de apel nu numai că nu a omis să se pronunțe asupra criticii privind lipsa obiectului obligației generată de neindicarea unor caracteristici minimale privind construcția ce urma a fi edificată, deoarece a motivat de ce există obiectul obligației, dar această critică vizează, în realitate netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, or, din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. - 1865, fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Criticile privind nerespectarea obligațiilor asumate de reclamantă cu privire la proiectarea generală, motiv pentru care nici recurenta-pârâtă nu și-ar fi putut îndeplini propriile obligații, au fost analizate de instanța de apel, aceasta reținând că pârâta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, astfel încât critica privind nemotivarea deciziei recurate, sub acest aspect, nu pot fi reținute, mai ales că referirile la probatoriul existent în dosarul cauzei vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei recurate, însă, sub acest aspect, așa după cum s-a arătat mai sus, decizia recurată nu mai poare fi analizată.

Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la neanalizarea imposibilității cumulului dintre cauza penală și executarea în natură a obligațiilor, precum și la caracterul disproporționat al clauzei penale. Din analiza considerentelor deciziei recurate (pg. 25 și 27), rezultă că instanța de apel nu a cumulat suma datorată potrivit clauzei penale cu suma datorată pentru partea de lucrări deja executată, aceasta acordând doar 20% din valoarea lucrărilor nefinalizate, respectiv din valoarea de 9.057.484 RON, această valoarea reprezentând diferența dintre suma de 9.074.100 RON, ce reprezenta valoarea totală a lucrării conform art. 6 din contract, și suma de 16.616 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor recunoscute ca efectuate.

De asemenea, instanța de apel a explicat de ce trebuie aplicată clauza penală, așa după cum a fost stabilită de părți, făcând trimitere la dispozițiile art. 13 din contract și la dispozițiile art. 1538 alin. (1) C. civ.

Nu pot fi reținute nici criticile ce vizează greșita aplicare a unor dispoziții legale. Astfel, după cum s-a arătat mai sus, la analiza criticilor ce vizau nemotivarea deciziei recurate, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1225 și art. 1226 C. civ., arătând de ce obiectul contractului este determinat.

În realitate, criticile concrete ale recurentei-pârâte, nu vizează greșita aplicare a acestor dispoziții legale, ci netemeinicia deciziei recurate, prin aceea că se invocă greșita interpretare a probelor administrate în cauză, cu referire la inexistența vreunei prevederi care să se refere la identificarea sau posibilitatea identificării ulterioare a unor caracteristici precum amplasament, suprafață, regim de înălțime, materiale folosite, et., pe baza cărora imobilul ce ar trebui realizat să fie măcar determinabil, or, așa după cum s-a arătat mai sus, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată.

Criticile ce vizează nesemnarea anexelor pe baza cărora urma să se facă determinarea efectivă a caracteristicilor viitoarei construcții, vizează tot temeinicia decizie recurate, iar nu legalitatea acestora, la fel fiind și situația în ce privește invocarea dovedirii obligațiilor contractuale la care a făcut trimitere instanța de apel pentru a ajunge la concluzia existenței unui obiect determinat al prestației la care s-a angajat pârâta.

Nu poate fi reținută critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1539 C. civ., deoarece, așa după cum s-a arătat mai sus, instanța de apel nu a cumulat despăgubirile cuvenite în baza clauzei penale cu despăgubirile cuvenite conform unei executări în natură a obligației, ci a acordat despăgubiri doar potrivit clauzei penale, respectiv 20% din valoarea lucrărilor nefinalizate, chiar dacă, în mod aparent, din dispozitivul deciziei recurate s-ar putea înțelege acest lucru, deoarece, așa după cum rezultă din considerente, (pg. 27) contravaloarea despăgubirilor potrivit clauzei penale a fost acordată doar la valoarea lucrărilor nefinalizate, suma de 16.616 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor realizate, fiind scăzută din valoarea totală a lucrărilor, ceea ce înseamnă că, în realitate, a fost pusă în practică doar clauza penală.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.