ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 914/2018

Ședința publică din data de 15 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, secția Civilă la data de 24.07.2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 143.870,28 RON reprezentând contravaloarea penalităților aferente debitelor restante în perioada februarie 2013-15.07.2014, penalități calculate în baza art. 8.1 lit. a) din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.07.2012, respectiv 1% pentru fiecare zi de întârziere, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9655 din 25 septembrie 2015, Judecătoria Buzău, secția Civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 219.102,92 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate conform art. 4 din contractul nr. x/30.03.2012, aferente debitului ce rezultă din facturile fiscale nr. x/22.01.2013, nr. y/22.03.2013 și nr. 2848/25.03.2013, precum și la plata către reclamantă a sumei de 7482,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând casarea sentinței nr. 9655/25.09.2015 și, pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia nr. 1 din 3 ianuarie 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 9655 din 25 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2014, pe care a anulat-o, stabilind termen pentru rejudecarea fondului.

Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1146/2017 din 25 octombrie 2017, rejudecând cauza în fond, după admiterea apelului, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 85.803,07 RON reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere calculate în raport cu facturile fiscale x/22.01.2013 și y/22.03.2013, aferente contractelor x/30.03.2012 și y/20.08.2012 pentru perioada cuprinsă între 02.2013 și 25.05.2016, precum și la plata în continuare până la plata soldului rămas neachitat. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2813 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în urma compensării parțiale a acestora.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin adresa emisă la 31 ianuarie 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1146/2017 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 februarie 2018.

La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Ploiești.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploiești, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Dâmbovița, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1146/2017 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.