ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1535/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 23.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., societate în insolvență, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 885.197,03 RON, din care 807.127,67 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare de construcții - montaj, executare, iar 78.069,36 RON reprezentând diferențe semnificative de curs valutar pentru achiziționarea de echipamente pentru obiectivul de investiții "Înființare fabrică de produse din carne în comuna Chiajna, județul Ilfov", precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a fost invocat art. 158, art. 192 și art. 194 din C. proc. civ., precum și art. 1.345-1.347 din C. civ.

La termenul de judecată din data de 28.09.2018, Tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată și a reținut excepția prescripției dreptului la acțiune spre soluționare.

Prin sentința civilă nr. 2829/28.09.2018, Tribunalul București, secția a VIa Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. S.A. împotriva pârâtei B. S.R.L. ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 2829/28.09.2018, pronunțată de Tribunal, a promovat apel, în termen legal și motivat, A. S.A., prin care a solicitat anularea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1024 din 05 iunie 2019 a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C., împotriva sentinței civile nr. 2829/28.09.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentința civilă atacată și a trimis dosarul aceleiași instanțe în vederea rejudecării.

Împotriva deciziei civile nr. 1024 din 05 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Pârâta a arătat că instanța de apel a ignorat argumentele sale și statuările primei instanțe și a reținut că efectul urmărit prin cele două cereri de chemare în judecată este identic.

Instanța de fond a analizat această chestiune și a reținut că drepturile deduse judecății în dosarul nr. x/2014 și dosarul nr. x/2017 au natură juridică diferită, cauza celor două acțiuni fiind diferită. În concret, instanța de apel a reținut că în prezentul dosar cauza acțiunii este îmbogățirea fără justă cauză, iar în dosarul având ca obiect pretenții s-a invocat răspunderea contractuală. Aceste aspecte reținute prin încheierea de ședință din data de 14 septembrie 2018 au dobândit autoritate de lucru judecat, nefiind apelate.

Recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. civ. și art. 235 C. proc. civ., potrivit cărora încheierile interlocutorii prin care au fost soluționate excepții procesuale sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a urmărit să înlăture argumentele referitoare la neîntrunirea cerinței invocării aceluiași drept în ambele cereri de chemare în judecată, ignorând aspectele deja statuate în cauză în această privință.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., în condițiile în care prima cerere de chemare în judecată s-a respins ca neîntemeiată și nu pentru motive formale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 7 mai 2020 a fost admis în principiu recursul și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul de judecată din 30 iulie 2020, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată se impune casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, în limitele și pentru considerente următoarele:

Prin decizia atacată, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) din același act normativ, conform cărora caracterul întreruptiv al prescripției cererii de chemare în judecată introduse anterior își produce efectele juridice atunci când, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere a acelei cereri de chemare în judecată a rămas definitivă, partea (prin ipoteză, cea care pierde litigiul) introduce o nouă cerere.

Curtea a arătat că aceasta este și premisa în cauza dedusă judecății pe calea prezentului demers judiciar întrucât, după o primă cerere de chemare în judecată respinsă atât în instanțele de fond cât și definitiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, societatea reclamantă A. a promovat prezenta acțiune civilă împotriva aceleiași pârâte B. S.R.L. demarată încă înaintea finalizării definitive a litigiului anterior, pe cale de consecință, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile enunțate de art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Cu privire la acest efect întrerupător de prescripție, Curtea a reținut că textele legale nu conțin circumstanțieri cu privire la sfera lor de aplicabilitate, prin urmare, ori de câte ori o nouă acțiune civilă este promovată pe rolul instanțelor în termen de 6 luni după ce o cerere de chemare în judecată anterioară a fost respinsă prin hotărâre definitivă, efectul întrerupător de prescripție al primei cereri este activat prin această a doua chemare în judecată, cu singura condiție ca aceasta din urmă să fie și admisă.

Cu referire la aceste considerente, recurenta arată că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) reclamantul trebuie să se prevaleze în cea de a doua cerere de chemare în judecată de același drept care a constituit premisa primei cereri însă, în cazul de față, dreptul decus judecății în dosarul nr. x/2014 este diferit față de dreptul dedus judecății în prezenta cauză; în vreme ce în primul dosar A. solicită valorificarea unui drept născut din raporturi contractuale (dintr-un act juridic) iar în acest dosar se solicită valorificarea unor drepturi rezultate din îmbogățirea fără justă cauză (fapt juridic).

În opinia recurentei, drepturile supuse judecății sunt diferite și ca atare nu se poate reține caracterul intreruptiv al prescripției.

Critica este fondată.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotarâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotarârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere sa fie admisă.

Privitor la acest caz de întrerupere, se observă că rațiunea legiuitorului este aceea de a conferi o a doua șansă creditorului pentru realizarea dreptului său, dacă acesta nu a rămas în pasivitate, ci a introdus o acțiune, dar din diferite motive, aceasta i-a fost respinsă. Tocmai pentru că nu a rămas în pasivitate, sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune pentru creditorul lipsit de diligență nu-și mai atinge scopul.

Contrar celor reținute prin decizia atacată, din interpretarea logică a dispozițiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) rezultă că premisa intervenirii cazului special de întrerupere a prescripției este reprezentată de identitatea celor două acțiuni deoarece legiuitorul vorbește de introducerea unei noi cereri, or o cerere este nouă doar în raport cu una veche de același fel.

Referior la petitul acțiunii se observă că prima acțiune invocată de reclamantă drept temei pentru atragerea incidenței dispozițiilor art. 2537 pct. 2 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) a format dosarul nr. x/2014, soluționat în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect răspundere civilă contractuală, în urma judecării pe fond a cererii reținându-se netemeinicia acesteia.

Obiectul dosarului de față are alt temei juridic, respectiv răspundere întemeiată pe îmbogățirea fără just temei, prin urmare cele două acțiuni nu vizează același temei de drept sub aspectul răspunderii, deci între cele două nu există un raport de tipul cerere veche-cerere nouă cu același obiect.

Un argument suplimentar în sprijinul tezei privind necesitatea ca cele două acțiuni să aibă același obiect iar nu unul diferit cum este în cauză, este reprezentat și de efectele autorității de lucru judecat.

Astfel, potrivit art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, ca atare art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu poate fi aplicat în cazul soluțiilor pronunțate pe fond (dosarul nr. x/2014) pentru că în acest mod s-ar încălca autoritatea de lucru judecat. Or, autoritatea de lucru judecat este reglementată prin norme de ordine publică, în timp ce dispozițiile privind prescripția extinctivă au un caracter de ordine privată, aspect ce derivă din art. 2.512 C. civ.

Din concursul de aplicare al celor două norme, este evident că instanța va acorda prioritate celor de ordine publică, datorită interesului general ocrotit: securitatea raporturilor juridice.

În raport de art. 430 C. proc. civ. se reține că situația dintre părți trebuie să fie tranșată definitiv numai în al doilea proces, astfel că hotărârea din primul ciclu procesual nu ar fi definitivă, or nu aceasta este situația în cauză, în dosarul inițial fiind pronunțată o hotărâre definitivă, care chiar dacă nu vizează același obiect, nu poate constitui un element care să atragă cazul special de întrupere a prescripției invocat în cauză.

În ceea ce privește prescripția, conform art. 2.523 din C. civ., aceasta începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

În speță, reclamanta a cunoscut că pârâta refuză să achite contravaloarea lucrărilor suplimentare pretinse la data de 18.01.2013, aceasta recunoscând acest aspect chiar în cuprinsul motivării în fapt a cererii formulate. Totodată, în privința diferențelor de curs valutar pentru achiziționarea echipamentelor frigorifice, reclamanta a depus adresa prin care i se solicită plata contravalorii echipamentelor cel târziu la data de 17.09.2012, fără a face dovada plății și procesul-verbal în care se menționează că s-au predat pârâtei echipamente frigorifice, încheiat la 20.02.2013.

Prin urmare, data la care reclamanta putea și trebuia să cunoască faptul că patrimoniul pârâtei s-a mărit cu valoarea echipamentelor frigorifice și că s-a născut, astfel, dreptul său la acțiunea în restituirea diferențelor de curs valutar pentru achiziționarea echipamentelor frigorifice a fost, cel târziu, 20.02.2013.

Termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 18.01.2013, respectiv la 20.02.2013 și s-a împlinit la 18.01.2017, respectiv la 20.01.2017, fiind calculat conform art. 2.544 raportat la art. 2.552 alin. (1) din C. civ. iar cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 21.11.2017 rezultă că aceasta a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție pentru ambele capete ale cererii.

Întrucât cele două cereri au temei juridic diferit dispozițiile art. 2537 pct. 2, coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) din C. civ. nu au nicio relevanță în cauză, chiar și în condițiile în care prezentul litigiu a fost pornit înaintea finalizării definitive a litigiului anterior, litigiul fiind supus termenului de 3 ani de drept comun prevăzut art. 2.544 raportat la art. 2.552 alin. (1) din C. civ.

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată.

Având în vedere că prin decizia atacată au fost încălcate dispozițiile legale care guvernează instituția prescripției acest lucru atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 C. proc. civ. motiv pentru care Înalta Curte, va admite recursul declarat derecurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1024 din 05 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C., va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1024 din 05 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C..

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iulie 2020.