ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2339/2019

Ședința publică din data de 10 decembrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 4.374.536,11 RON, reprezentând debit principal restant din contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x din 9 martie 2016 și a facturii fiscale seria x nr. x din 9 martie 2016, emise în baza prevederilor Contractului nr. x, încheiat de părți la 14 iulie 2015, precum și la plata sumei de 765.543,82 RON cu titlu de penalități de întârziere, calculate până la 22 septembrie 2016 și în continuare până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

S.C. D. S.R.L. a formulat o cerere de intervenție în interesul pârâtei, care a fost admisă în principiu în ședința publică din 12 aprilie 2017.

La 17 ianuarie 2017 judecătorul-sindic a dispus, în procedura insolvenței reclamantei, înlocuirea administratorului judiciar B.. cu administratorul judiciar E..

Prin sentința civilă nr. 1290 din 12 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar E.., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 765/A din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei instanței de apel, spre o nouă judecată.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că se impune casarea deciziei atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind nefondat motivul de apel vizând nemotivarea sentinței primei instanțe.

În opinia recurentei, hotărârea curții de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la acest aspect.

Aceasta, întrucât, fără niciun argument, curtea de apel a apreciat că nu au relevanță în cauză o parte dintre înscrisurile depuse la dosar, din al căror conținut rezulta o altă concluzie decât cea reținută de instanță, respectiv adresa din 24 martie 2016, comunicată intimatei și procesele-verbale de recepție a sistemelor; în schimb, a reținut ca fiind relevantă cesiunea de creanță intervenită între S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., care o prejudiciază, fără a justifica de ce actul de cesiune prezintă o relevanță mai mare decât celelalte înscrisuri, care îi susțin pretențiile.

Totodată, a susținut că în mod contradictoriu a reținut curtea de apel că hotărârea primei instanțe este motivată, întrucât administratorul judiciar B.. a achiesat la punctul de vedere al pârâtei, în sensul că datoriile reciproce trebuie compensate.

În acest sens, a arătat că cele arătate de administratorul judiciar, care de altfel a și fost înlocuit de judecătorul-sindic, reprezintă un simplu punct de vedere al acestuia, ce nu poate avea semnificația renunțării la cererea de chemare în judecată.

A subliniat recurenta că instanța de apel nu a adus argumente în susținerea necesității formulării unui răspuns la întâmpinare, a cărui nedepunere nu este sancționată de lege, în condițiile în care a continuat să își susțină cererea de chemare în judecată și a făcut demersuri în vederea recuperării sumei datorate de pârâtă.

În acest context, a arătat că societății A. S.R.L. nu i se ridicase dreptul de administrare, iar administratorul special era cel care îi reprezenta cu adevărat interesele în fața instanței.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că, deși acțiunea a fost promovată prin administratorul special și administratorul judiciar, curtea de apel a acordat o importanță deosebită punctului de vedere exprimat de B.., în calitate de administrator judiciar, procedând astfel la extinderea dincolo la ipotezele la care se aplică a art. 58 din Legea nr. 85/2014 și la restrângerea nejustificată a art. 56 din același act normativ, texte de lege care reglementează atribuțiile administratorului special și ale administratorului judiciar.

În opinia recurentei, instanța de apel a restrâns în mod nejustificat atribuțiile administratorului special și a dat o interpretare total eronată rolului administratorului special si administratorului judiciar, ajungând astfel să conchidă că un punct de vedere exprimat de administratorul judiciar poate suplini voința societății în insolvență, căreia nu i se ridicase dreptul de administrare, lipsind în același timp de orice valoare juridică demersurile făcute de administratorul special, care sunt în concordanță cu interesele societății.

Or, la data la care B.. a depus punctul de vedere la care se raportează în mod hotărâtor instanța de apel și care reprezintă un motiv de bază care a dus la respingerea apelului, administratorul judiciar nu putea reprezenta singur reclamanta, ci doar administratorul special avea această calitate.

Mai mult, a arătat că, reținând că, întrucât nu a formulat răspuns la întâmpinare, reclamanta a acceptat apărările pârâtei, în sensul compensării, dar și că actul de cesiune i-a conferit pârâtei calitatea de creditor al reclamantei, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 1617 alin. (3) și art. 1618 C. civ.

În acest sens, a arătat că în mod nelegal a apreciat curtea de apel că cererea sa de chemare în judecată nu are valoarea unei renunțări la beneficiul compensației, în conformitate cu dispozițiile art. 1617 alin. (3) C. civ., reținând că acest text de lege nu are în vedere refuzul unei părți de a recunoaște operarea compensației legale prin negarea creanței creditorului, ci ipoteza în care una dintre părți înțelege să-și execute obligațiile față de cealaltă parte, deși putea invoca compensația, executare ce echivalează cu o renunțare Ia compensație.

Aceasta întrucât dispozițiile art. 1617 alin. (3) C. civ. reglementează posibilitatea oricăreia dintre părți de a renunța tacit sau expres la compensație, fără a distinge sau reglementa în vreun fel condițiile în care o parte ar putea uza de acest drept.

Or, în speță, faptul că a susținut că respectiva creanță nu este exigibilă, iar pârâta a înțeles să se înscrie la masa credală cu privire la aceasta, reprezintă o renunțare tacită la compensație, în sensul dispozițiilor art. 1617 alin. (3) C. civ.

Instanța de apel le-a refuzat însă dreptul de a renunța la compensație, reținând, fără a da o explicație logică din punct de vedere juridic, că nu li se aplică acest text de lege.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a ignorat și principiul bunei-credințe în negocieri, reglementat de art. 1183 alin. (2) C. civ. și a apreciat, nejustificat, că sunt nefondate susținerile reclamantei vizând aplicarea dispozițiilor art. 1618 lit. a) C. civ., potrivit cărora compensația nu are loc atunci când creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi.

În acest context, a arătat că reaua-credință a intimatei rezultă cu evidență din împrejurarea că, deși încheiase cu S.C. A. S.R.L. un act prin care confirma faptul că îi datorează o sumă de bani, pe care se angaja să o achite integral în termen de două zile, în ziua imediat următoare a încheiat contractul de cesiune de creanță cu intervenienta; astfel, nu a mai achitat suma de bani, așa cum se angajase, ci a notificat-o că a preluat o creanță de laS.C. D. S.R.L. și a somat-o să achite sumele datorate, deși avea cunoștință că aceasta din urmă nu își respectase integral obligațiile asumate, motiv pentru care creanța sa nu devenise exigibilă.

În opinia recurentei, intimata a încheiat contractul de cesiune de creanță cu scopul de a nu-i mai achita suma datorată, fapt ce a condus în final la intrarea S.C. A. S.R.L. în procedura insolvenței.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 12 septembrie 2018, intimata S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că recurenta a invocat incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., normă care se referă la situația "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei." Acest motiv vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

În susținea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă arată că, printr-o motivare contradictorie, instanța a apreciat eronat criticile privind probele administrate în cauză și s-a raportat în cuprinsul considerentelor doar la un punct de vedere exprimat de fostul administrator judiciar, ignorând toate cererile formulate și actele depuse de recurentă.

În condițiile în care legiuitorul, prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., lasă la libera apreciere a judecătorului evaluarea probelor și stabilirea, pe baza lor, a situației de fapt deduse judecății, nu se poate reține că modalitatea în care, prin decizia recurată, au fost interpretate înscrisurile administrate ca mijloace de probă, ar fi de natură a evidenția o motivare contradictorie, în sensul prevederilor art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, demersul de interpretare a probelor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondului cauzei (în primă instanță, și în apel), excepție de la această regulă făcând situațiile în care legea însăși stabilește puterea doveditoare a unor mijloace de probă. Or, în speță, recurenta nu a indicat vreo dispoziție legală care să atribuie înscrisurilor invocate (adresa nr. x/24.03.2016 și procesele-verbale de recepție a sistemelor livrate către pârâtă) o forța probantă în sensul susținut de ea.

Argumentele astfel invocate de recurenta-reclamantă sunt unele care în mod evident tind a determina o reevaluare a probelor și la restabilirea situației de fapt, o astfel de apreciere a relevanței sau nerelevanței probelor fiind incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

Nu poate fi reținută nici critica cu privire faptul că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind nemotivarea hotărârii instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, toate motivele invocate în apel au făcut obiectul examinării de către instanță, aceasta prezentând argumentele pentru care a apreciat că motivarea hotărârii pronunțate de prima instanță este clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele și probele administrate în speță, fiind respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ., având în vedere că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia instanța de apel nu a indicat motivele pentru care era nevoie de formularea răspunsului la întâmpinare, având în vedere că instanța nu a apreciat în niciun moment că reclamanta are obligația de a depune răspuns la întâmpinare și nici că nedepunerea acesteia ar echivala cu o renunțare la cererea de chemare în judecată, așa cum pretinde recurenta.

Ca urmare, față de argumentele anterior prezentate nu se poate reține o contradicție între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situație care exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat incidența în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 56 și 58 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, deoarece administratorul judiciar nu deținea calitatea de reprezentant legal și nu putea să depună un punct de vedere în cadrul litigiului.

Critica nu este fondată.

Atribuțiile administratorului special sunt prevăzute în mod expres la art. 56 din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

În speță, societatea recurentă A. S.R.L. se află în perioada de observație, care este definită de același act normativ la art. 5 pct. 42 ca fiind "perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii insolventei și data confirmării planului de reorganizare sau, după caz, a intrării în faliment."

Astfel, legiuitorul a prevăzut în mod expres că în perioada de observație, administratorul special poate efectua numai activități curente, asa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 87 din Legea 85/2014.

Așadar, prin activități curente se poate înțelege și operațiunile de recuperare a creanțelor rezultate din activitatea debitoarei desfășurată anterior deschiderii procedurii, deci dintr-o activitate anterioară, operațiuni care cad atât în sarcina administratorului special, cât și în sarcina administratorului judiciar, asa cum rezultă și din dispozițiile art. 58 alin. (1) lit. l) din Legea 85/2014, care prevăd că administratorul judiciar are ca principală atribuție formularea de acțiuni în pretenții pentru recuperarea creanțelor.

Din coroborarea textelor evocate, reiese faptul că atât administratorul judiciar, cât și administratorul special au calitate procesuală activă pentru promovarea acțiunilor în pretenții împotriva debitorilor societății aflate în perioada de observație, motiv pentru care și administratorul judiciar este persoana care reprezintă în mod legal societatea aflată în perioada de observație în acțiunile promovate de aceasta, indiferent dacă în cadrul dosarului de insolvență s-a dispus sau nu ridicarea dreptului de administrare a administratorului special.

Prin urmare, nu numai administratorul special, ci și administratorul judiciar are dreptul de a invoca compensarea creanței unui creditor cu cea a debitorului asupra sa.

Dreptul de a constata compensarea este acordat în mod explicit administratorului judiciar de prevederile art. 90 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014.

În aceste condiții, susținerea recurentei potrivit căreia numai administratorul special deținea calitatea de reprezentant legal al A. S.R.L. și că administratorul judiciar nu putea să formuleze nicio adresă în dosar cu valoare probatorie, este neîntemeiată.

Critica privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității prevăzut de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., întrucât instanța ar fi apreciat că nedepunerea unui răspuns la întâmpinare ar fi constituit o achiesare a recurentei la pretențiile intimatei-pârâte, este nefondată.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel a reținut în mod corect că recurenta-reclamantă nu a combătut apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, fără a aprecia în niciun moment că prin neformularea unui răspuns la întâmpinare, aceasta ar fi acceptat apărările pârâtei, în sensul compensării și că actul de cesiune i-ar fi conferit pârâtei calitatea de creditor al reclamantei.

Aceste aspecte au rezultat din analiza întregului probatoriu depus la dosar, curtea de apel apreciind că în mod legal prima instanță nu a expus întreaga relație contractuală dintre reclamantă și intervenienta S.C. D. S.R.L., întrucât a fost suficient să indice ultimul act prin care intervenienta a cesionat creanța deținută împotriva reclamantei A. către pârâta C., având în vedere că la dosar exista o recunoaștere a reclamantei, prin administratorul său judiciar, a respectivei creanțe, recunoaștere ce a avut loc în timpul procesului, deci ulterior oricăror înscrisuri existente la dosar.

Nu este fondată nici critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1617 alin. (3) și art. 1618 din C. civ.

Potrivit art. 1617 alin. (3) C. civ.:

"Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație".

Compensația legală este un mijloc de stingere a creanței, iar efectul compensării de drept poate fi desființat doar în situația în care acela dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensația legală, care este urmărit, nu opune compensarea, ceea ce nu este cazul în speță.

Dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 stipulează că:

"Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată și de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar."

Această normă legală reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanțelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situația în care creditorul și debitorul au creanțe și datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensația legală fiind un mod de stingere a obligațiilor reciproce de plată poate fi invocată și pe calea dreptului comun, cum a procedat în speță, intimata-pârâtă prin intermediul întâmpinării formulate în apel.

Recurenta-reclamantă susține că a renunțat în mod expres la compensarea creanțelor reciproce prin simplul fapt al promovării cererii de chemare în judecată, dar și ca urmare a notificării adresată pârâtei în sensul că nu acceptă cesiunea de creanță.

Contrar acestor susțineri, în mod corect instanța de apel a constatat că, deși intimata-pârâtă a invocat intervenirea compensației în cuprinsul comunicării cesiunii de creanță, prin notificarea nr. x/13.04.2016 emisă de către recurentă, aceasta nu a înțeles să renunțe la compensația legală, invocând doar chestiuni legate de exigibilitatea creanței cedate.

Prin urmare, acțiunea dedusă judecății nu poate fi încadrată în ipoteza prevăzută de art. 1617 alin. (3) C. civ., cum în mod legal a statuat instanța de apel, având în vedere atât faptul că, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată la circa 6 luni ulterior momentului la care a operat compensarea de drept a creanțelor reciproce, dar și faptul că în fața primei instanțe, administratorul judiciar al reclamantei, ca reprezentant legal al acesteia, a recunoscut îndeplinirea condițiilor legale ale compensației.

Nu pot fi primite nici susținerile potrivit cărora înscrierea intimatei-pârâte la masa credală în procedura insolvenței recurentei-reclamante reprezintă o renunțare tacită la compensație, deoarece în mod corect instanța de apel a reținut că în declarația de creanță aceasta a susținut operarea compensației.

Referitor la susținerile privind lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței cesionate la 30.03.2016 de intervenienta D. către pârâta C., curtea de apel a constatat în mod corect că acest aspect a fost dezlegat cu putere de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă.

Conform dispozițiilor art. 1618 C. civ., nu poate opera compensația în cazul în care creanța celui care dorește să invoce compensația a rezultat dintr-un act îndeplinit cu intenția de a păgubi.

Prin reglementarea acestei excepții, s-a dorit sancționarea unei persoane care a încheiat un act juridic cu rea-credință, având intenția de a păgubi. Intenția părții de a crea un prejudiciu în patrimoniul celeilalte părți poate să fie dovedită prin orice mijloc de probă, având în vedere că buna-credință se prezumă, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) și art. 1170 din C. civ., iar sarcina probei va reveni părții care invocă imposibilitatea operării de plin drept a compensației.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale evocate din perspectiva ignorării de către aceasta a principiului bunei-credințe în negocieri, reglementat de art. 1183 alin. (2) C. civ.

Aceste susțineri ale recurentei nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului, având în vedere că textul legal invocat este străin de cauză, deoarece acesta prevede în mod expres o situație care este contrară exigențelor bunei-credințe, și anume ipoteza în care o parte inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul, ceea ce nu este cazul în speță.

Totodată, față de constatarea intervenirii compensației legale între creanțele reciproce ale reclamantei și pârâtei, orice discuții referitoare buna sau reaua credință a intimatei-pârâte exced analizei instanței de recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. și administrator special F., împotriva deciziei civile nr. 765/A din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. și administrator special F., împotriva deciziei civile nr. 765/A din 3 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,10 decembrie 2019.