ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2176/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10.02.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2017 reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate încetarea, prin reziliere, a raporturilor contractuale născute în baza contractului nr. x din 23.09.2014 conform art. 1.549 si urm. din C. civ., să oblige pârâta la plata sumei de 283.060,33 RON reprezentând contravaloarea materialului semincer livrat si neachitat și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecata.

Prin sentința civilă nr. 2285/08.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., s-a dispus rezoluțiunea contractului nr. x/23.09.2014, încheiat între părți, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 283.060,33 RON reprezentând preț material semincer livrat și neachitat și suma de 6.435,60 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2285/08.06.2017, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul de a fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2231A/2018 din 9 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2285/08.06.2017, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A.; totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei privind cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 2231A/2018 din 9 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a formulat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., indicând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

După expunerea cadrului procesual și a istoricului litigiului, în motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, următoarele:

Instanța de apel a reținut că pârâta datorează reclamantei contravaloarea facturilor fiscale invocate în cererea introductivă, subliniindu-se importanta probatorie a extrasului de cont nr. 98/10.03.2016, prin care s-a confirmat soldul de 283.060,33 RON.

De asemenea, instanța de apel a reținut ca nu poate exista autoritate de lucru judecat, in raport cu decizia civila nr. 131/23.01.2018 a Curții de Apel București, secția a V-a Civila, pronunțata in dosarul nr. x/2017.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat ca reclamanta a solicitat Tribunalului Ialomița deschiderea procedurii insolvenței împotriva sa, invocând faptul ca ar deține împotriva sa o creanța certă, lichidă și exigibilă, în valoare de 1.191.931,45 RON. In susținerea acestei cereri, reclamanta a depus, pe lângă contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2014, și alte două contracte, nr. x/23.02.2015, respectiv nr. 41/10.09.2015, precum și numeroase facturi fiscale. Cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost respinsa de Tribunalul Ialomița, hotărârea fiind definitivă prin decizia Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în considerarea faptului ca pretinsa creanță nu este certă, lichidă și exigibilă.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că în cauza în care s-a cerut insolvența (dosar nr. x/2017), reclamanta a depus un extras de cont, pentru suma de 1.247.917,71 RON, confirmat de pârâtă la data de 10.03.2016, iar acest act nu poate fi privit separat de restul documentelor emise sau încheiate de părți. La data de 10.03.2016, există într-adevăr acest sold, însă potrivit adreselor comunicate reclamantei ulterior acestei date, pârâta a propus, așa cum era prevăzută în contracte, stingerea obligației de plata prin darea în plată (compensație). Faptul că acestor adrese reclamanta nu le-a dat curs, refuzând plata, nu îi poate fi imputabil pârâtei și, de aceea, a susținut că acest extras de cont nu poate avea relevanță.

In legătură cu aceste susțineri ale instanței de apel, recurenta-pârâtă a menționat că nu a contestat nici existența facturilor și nici livrarea mărfurilor, recunoscând soldul din extrasul de cont. Problema pe care a ridicat-o permanent a fost aceea că, în contextul în care între părți au fost încheiate mai multe contracte de vânzare-cumpărare, facturile menționate de reclamantă nu pot fi împerecheate cu contractul ce face obiectul cauzei. De asemenea, a susținut ca este reală valoarea mărfurilor, dar că pârâta s-a liberat de obligația de plată prin darea în plată cu bunuri, mărfuri și servicii, pe care reclamanta le-a refuzat, contrar prevederilor existente în contractele încheiate cu aceasta.

Referitor la autoritatea de lucru judecat, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a comis o eroare de instituții juridice, în contextul în care pârâta a invocat puterea de lucru judecat și nicidecum autoritatea de lucru judecat.

Deși a reținut existenta modalității de stingere a obligației de plată prin darea în plată, instanța de apel a reținut în mod eronat că pârâta nu a făcut dovada că în termenul convenit a livrat reclamantei bunurile propuse pentru stingerea obligației de plată.

Instanța de apel trebuia să observe că pârâta nu avea cum să livreze aceste bunuri în condițiile în care s-a lovit de refuzul clar si fara echivoc al reclamantei. In această situație, instanțele trebuiau să rețină excepția de neexecutare a contractului de către reclamantă, care a refuzat să primească plata contravalorii mărfurilor livrate pârâtei.

Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit contractului nr. x/23.09.2014, reclamanta și-a asumat obligația de a livra material semincer, conform art. 1 din contract și, corelativ, pârâta s-a obligat să achite prețul mărfii livrate, potrivit art. 4 din contract. In contractul pus în executare de către pârâtă și semnat de reclamantă, la art. 4, se prevede că plata prețului mărfii se va realiza prin compensare, cu produse pesticide, îngrășăminte chimice ori cu sămânța destinată însămânțării. In realitate, juridic vorbind, era vorba nu despre compensație, care este o instituție reglementată de art. 1616-1623 C. civ., ci despre o dare în plată, ce reprezintă o modalitate de executare a unei obligații de plată, potrivit disp.art. 1492 C. civ.

Așa cum s-a arătat, contractele de vânzare-cumpărare nr. x/23.02.2015, respectiv nr. 41/10.09.2015, conțin această clauză, la art. 4.

Știind că există această clauză, ca în majoritatea contractelor încheiate cu reclamanta, recurenta-pârâtă a susținut că a oferit reclamantei diverse bunuri pentru executarea întocmai a obligației de plată. In acest sens, a susținut că a comunicat creditoarei adresele cu nr. x/04.08.2016, nr. y/11.08.2016, nr. 12/0.1.02.2017, nr. 91/21.02.2017 si nr. 102/28.02.2017. Toate aceste adrese au rămas fără niciun ecou, deși ele corespundeau clauzei înscrise la art. 4.

Reclamanta, în cererea introductivă, a invocat faptul că pârâta nu a avut niciun motiv pentru a refuza plata produselor primite, deși, în realitate, pârâta nu a refuzat executarea obligației de plată, mai degrabă creditoarea a refuzat primirea bunurilor date în plată, s-a mai susținut.

Pârâta a arătat că reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270 C. civ. și art. 1516 C. civ., dar trebuie amintite și dispozițiile art. 1166 C. civ., art. 1170 C. civ., art. 1517 si art. 1524 C. civ., redând, totodată, dispozițiile art. 1469 C. civ. și art. 1462 C. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în contextul în care a pus la dispoziția creditoarei bunuri în vederea stingerii obligației de plată a prețului mărfurilor livrate, consideră că nu poate fi reținut caracterul cert, lichid si exigibil al creanței pretinse de creditoare. Atâta vreme cât a oferit plata, conform clauzelor contractuale, cu bunurile menționate în adresele comunicate creditoarei, pârâta consideră că aceasta o exonerează de orice răspundere contractuală.

Practic, a arătat recurenta-pârâtă, ne aflăm în ipoteza în care una dintre părți invocă neexecutarea contractului, iar cealaltă parte invocă la rândul sau, neexecutarea contractului. Pe de o parte, reclamanta susține ca pârâta nu și-a executat obligația de plata, iar pe de alta parte, pârâta susține că și-a executat această obligație prin oferta de dare în plată, ca modalitate prevăzută în contract de stingere a obligației de plată.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a considerat ca instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor arătate mai sus, dar în special ale art. 1469, art. 1462 si art. 1492 C. civ. De asemenea, instanța de apel nu a răspuns criticii sale privind rezilierea contractului de vânzare-cumpărare de către instanța de fond, fără să motiveze în vreun fel, in fapt și în drept, această soluție.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a transmis întâmpinare (la 19 februarie 2019 - plic dosarul de recurs) prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât criticile de nelegalitate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului. A menționat că este de acord cu soluționarea prezentei cauze în complet de filtru, în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar intimata-reclamantă a depus punct de vedere, prin care a solicitat anularea ca netimbrat a recursului, respectiv anularea întrucât nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond respingerea acestuia, ca nefondat

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea prealabilă a timbrajului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul ca netimbrat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Excepția netimbrării reprezintă modalitatea procesuală prin care instanța ori partea interesată poate invoca, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularitatea cu privire la timbrarea cererii. Aceasta are natura unei excepții de procedură, absolute ce duce la anularea cererii în cazul neînlăturării lipsurilor constatate de instanță.

Prin art. 1 din O.U.G nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancțiunea nulității.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Înalta Curte, constată că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta nu s-a conformat obligației ce-i revenea, deși i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 3.217,80 RON, așa cum rezultă din dovezile aflate la dosarul de recurs.

Reținând că în speță, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 32, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2231A/2018 din 9 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2019.