ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 68/2020

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21.12.2015, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea B. S.R.L. la plata sumei de 100.047,28 Euro, reprezentând prețul mărfurilor livrate de reclamantă și neachitate de către pârâtă; obligarea B. S.R.L. la plata dobânzii legale de 6% pe an, calculată de la data scadenței fiecărei facturi și până la momentul achitării integrale a debitului principal, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3165, pronunțată de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VI-a Civilă la data de 24.05.2016, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., reprezentată legal de lichidator judiciar C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, și obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestui dosar.

Prin decizia civilă nr. 1054A din 18 mai 2018 Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3165 din 24 mai 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut în esență existența unei convenții încheiate între reclamanta - producător de consumabile pentru operațiuni de procesare și tipărie și pârâta - titulară a unei întreprinderi de distribuție, în baza căreia distribuția produselor tipografice se realiza prin intermediul unor contracte de vânzare-cumpărare, distribuitorul fiind în situația unui revânzător care contracta cu clientela (tipografiile din România) în nume propriu, fără a da naștere unor obligații în sarcina furnizorului. Din modul de derulare a raporturilor comerciale, acestea determinau, în virtutea unei înțelegeri între părți, un cadru general anual al volumului de vânzări, urmând ca operațiunile de vânzare propriu-zise să se realizeze prin intermediul unor comenzi ulterioare (de aplicație). Mai exact, produsele furnizate de către reclamanta - producător erau distribuite către tipografiile din România de către pârâtă, fără a exista însă un mandat al furnizorului în acest sens, pârâta - distribuitor acționând în nume propriu.

S-a mai reținut că această operațiune comercială presupune o convenție-cadru cu furnizorul, urmată de contracte de aplicație. Cadrul presupune o obligație de a negocia și a menține raporturile contractuale între furnizor-distribuitor, în timp ce convențiile ulterioare (de aplicație) specifică volumul de produse, termenul de predare, prețul.

Având în vedere interesul comun demonstrat de părțile cocontractante în derularea operațiunilor comerciale de furnizare a produselor tipografice pe piața din România și derularea în condiții optime a operațiunilor de revânzare de către recurenta pârâtă, instanța de apel a constatat că este aplicabilă legea română, în virtutea dispozițiilor subsidiare ale art. 4 alin. (4) din Regulamentul nr. 593/2008 (Regulamnetul Roma I).

Totodată, s-a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 3 par. 1 lit. b) din Convenția privind prescripția în materia de vânzare internațională de mărfuri încheiată la New York, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Viena din 1980, aceasta este aplicabilă raporturilor contractuale dintre părțile în litigiu, întrucât regulile de drept internațional privat fac aplicabilă contractului de vânzare-cumparare legea unui stat contractant - legea română.

Potrivit art. 8 din Convenție, termenul de prescripție este de 4 ani, iar în temeiul art. 9 par. 1, termenul curge de la data la care acțiunea poate fi exercitată, adică începând de la data la care s-a produs neexecutarea, astfel că excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă nu este întemeiată.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând, în temeiul art. 496 raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a - VI- a civilă.

În motivare se arată că o primă critică vizează încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel.

Astfel, recurenta susține că cererea de chemare în judecată a fost îtemeiată inițial pe dispozițiile Convenție Națiunilor Unite asupra contractelor internaționale de mărfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980 (Convetia de la Viena) și dispozițiile Convenției Națiunilor Unite încheiată la New York la 14.06.1974 asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri (Convenția de la New York).

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 16.03.2016 cât și prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată (art. 204 din C. proc. civ.), respectiv temeiul juridic al cererii, în sensul că și-a întemeiat acțiunea pe C. civ. italian, concluzie ce se desprinde chiar dacă atât cererea precizatoare cât și răspunsul la întâmpinare sunt formulate destul de ambiguu.

Față de această modificare, recurenta arată că susținerile instanței de apel în sensul că reclamanta nu ar fi renunțat la susținerea privind termenul special de prescripție de 4 ani și nu a termenului de drept comun din C. civ., în situația incidenței dreptului român, sunt neîntemeiate, atât timp cât instanța de fond trebuia să se raporteze doar la cererea de chemare în judecată și la cererea precizatoare și nu la notele de ședință formulate cu ocazia dezbaterii fondului, având în vedere că prin concluziile scrise părțile nu își pot modifica cererea de chemare în judectă sau eventual să indice un punct de vedere subsidiar.

Se mai arată că din cererea precizatoare formulată de reclamantă nu se desprinde, sub nicio formă, că reclamanta a indicat în subsidiar faptul că în cazul în care instanța va ajunge la concluzia că legea aplicabilă este cea română, devin aplicabile dispozițiile Convenției de la New York.

Instanța de fond a constatat că legea aplicabilă în speța dedusă judecații este legea română, concluzie confirmată și de instanța de apel, iar ulterior stabilirii legii aplicabile a constatat în mod corect că în speță devin incidente dispozițiile art. 2517 din C. civ. român privind termenul general de prescripție.

A doua critică vizează inaplicabilitatea în speță a Convenției de la New York, recurenta susținând, sub acest aspect, în primul rând, că hotărârea instanței de apel este contradictorie. Astfel, deși prin considerentele din prima parte a hotărârii instanța de apel a motivat incidența în speță a legii române, în partea a doua a hotărârii ajunge la concluzia că sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la New York, având în vedere că sunt asimilate vânzărilor și contractele de furnizare de bunuri mobile corporale.

În al doilea rând, sfera de aplicare a Convenției de la New York privește contractul de vânzare cumpărare internațională de mărfuri, iar potrivit art. 6 sunt asimilate vânzărilor contractele de furnizare de bunuri mobile corporale. Însă, faptul că cele două Convenții au prevăzut că sunt asimilate vânzărilor și contractele de furnizare de bunuri mobile corporale ce urmează să fie fabricate sau produse, nu poate să conducă la aplicabilitatea Convenției de la New York în speța dedusă judecații.

Acest lucru rezultă fără urmă de tăgadă chiar din susținerile instanței de apel, care a încadrat raportul juridic încheiat între părți într-un contract de distribuție, care implică alte obligații, diferite de cele ale contractului de vânzare -cumpărare, respectiv contractului de furnizare.

Astfel, instanța de apel concluzionează că scopul contractului de distribuție este o colaborare de lungă durată între părți, care cuprinde obligații specifice precum exclusivitatea, aprovizionarea și asistența.

Mai mult, instanța prevede și definiția contractului de distribuție din care se desprinde în mod clar faptul că acest contract este diferit de contractul de vânzare cumpărare și respectiv contractual de furnizare, astfel că sub nicio formă nu se poate aprecia că, în speță, convenția dintre părți este una de vânzare cumpărare respectiv de furnizare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele din noul C. proc. civ. precum și pe celelalte dispoziții legale și convenționale amintite în motivarea recursului.

Intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar C., a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului în principal ca inadmisibil, față de cuantumul pretențiilor, și în subsidiar ca nefondat.

Recurenta B. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 4 raportat la art. 518 și art. 27 raportat la Decizia nr. 52 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata reclamantă A. S.R.L. și s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din 8 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 4 din C. proc. civ. raportat la art. 518 și art. 27 din C. proc. civ., raportat la decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petenta B. S.R.L..

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Referitor la critica privind încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel, ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susține în esență că, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată inițial pe dispozițiile Convenție Națiunilor Unite asupra contractelor internaționale de mărfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980 (Convetia de la Viena) și dispozițiile Convenției Națiunilor Unite încheiată la New York la 14.06.1974 asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri (Convenția de la New York), ulterior, prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 16.03.2016, reclamanta și-a modificat temeiul juridic al acțiunii în sensul că și-a întemeiat acțiunea pe C. civ. Italian. Față de această precizare a intimatei reclamante, consideră recurenta că instanța de apel a reținut în mod greșit și cu încălcarea principiului disponibilității incidența în cauză a termenului de prescripție de 4 ani, prevăzut de art. 8 din Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri încheiată la New York, câtă vreme intimata recurentă nu a mai susținut acest temei în drept.

Critica este însă nefondată, având în vedere că pe de-o parte, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, intimata reclamantă nu a mai susținut apărările din acțiunea introductivă privind termenul de prescripție de 4 ani prevăzut de Convenția de la New York deoarece, în raport de excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de recurenta pârâtă, a susținut în apărare că legea aplicabilă fondului ar fi legea italiană, conform căreia termenul de prescripție ar fi fost de 10 ani, iar statul italian nu ar fi aderat la Convenția de la New York, deci aceasta nu mai putea fi invocată. În consecință, reținând că raportului juridic dedus judecății nu îi este aplicabilă legea italiană ci legea română, prima instanță nu ar fi trebuit să înlăture de la analiza făcută incidența termenului de prescripție de 4 ani prevăzut de Convenția de la New York, câtă vreme aceasta fusese indicată în mod expres ca temei legal de către reclamantă, odată cu invocarea incidenței normelor de drept internațional privat.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată având ca obiect pretenții și cu soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune era oricum obligată să stabilească normele de drept aplicabile, în situația în care partea nu le-ar fi indicat în mod corect.

În consecință, nu se poate reține vreo încălcare a principiului disponibilității de către instanța de apel, sub aspectul stabilirii corecte a temeiului de drept aplicabil în cauză.

Referitor la critica privind inaplicabilitatea în speță a Convenției de la New York, recurenta susține sub un prim aspect că motivarea instanței de apel ar fi contradictorie, câtă vreme aceasta reține pe de-o parte că în speță este aplicabilă legea română, iar pe de altă parte că este incident termenul de prescripție de 4 ani prevăzut de Convenția de la New York și nu cel de 3 ani, prevăzut de C. civ. român.

Critica poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă este nefondată.

Astfel, împrejurarea că în speță s-a reținut a fi aplicabilă legea română nu este de natură să excludă incidența termenului de prescripție prevăzut de Convenția de la New York, câtă vreme România a aderat în 1992, prin Legea nr. 24/1992 publicată în Monitorul Oficial nr. 46/1992, la Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri încheiată la New York și la Protocolul de modificare a Convenției de la Viena.

Or, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, dispozițiile din Convenția privind prescripția în materia de vânzare internațională de mărfuri, integrate în dreptul intern prin Legea nr. 24/1992, au prioritate, având în vedere regulile de drept potrivit cu care norma specială primează față de cea generală (lex specialis derogat legi generali), iar norma generală mai recentă nu are prioritate față de norma specială anterioară, dacă legea mai nouă nu conține o prevedere referitoare la aplicarea legii în timp (lex posterior generalis non derogat legi priori specialis).

În consecință, câtă vreme instanța de apel a argumentat în mod corect motivul pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile generale din C. civ. român ce reglementează termenul de prescripție, nu se poate reține existența vreunei contradicții în considerentele hotărârii cu privire la această problemă.

Mai susține recurenta sub un alt aspect și că dispozițiile Convenției de la New York nu ar fi aplicabile raporturilor contractuale dintre părți, critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport de calificarea dată de instanța de apel raporturilor contractuale dintre părți, nici aceasta critică nu este fondată.

Astfel, instanța de apel a reținut că din înscrisurile administrate în dosar, rezultă că operațiunile juridice derulate între părțile în litigiu aveau neîndoielnic natura juridică a unor vânzări-cumpărări, iar prin periodicitatea și continuitatea livrărilor de produse tipografice către pârâta intimată, sunt întrunite și caracteristicile contractului de furnizare, cu observația că beneficiarul (pârâta intimată) nu urma să utilizeze în exploatarea întreprinderii sale produsele livrate, ci acestea erau destinate revânzării (în nume propriu) către clienții proprii de pe piața românească.

Sub aspectul prestației caracteristice convenției încheiate între părți, și care vizează funcția contractului, instanța de apel a reținut că aceasta "înglobează, atât operațiunea de vânzare-cumpărare, în sensul furnizării produselor de către apelanta reclamantă, cât și operațiunile comerciale complexe de cooperare cu distribuitorul (intimata-pârâtă), în scopul vânzării produselor tipografice produse de apelantă pe piața din România."

A concluzionat instanța de apel că "raporturile deduse judecății au natura unor raporturi de vânzare-cumparare, care, cel puțin parțial, sunt aplicații integrate în operațiunea comercială de distribuție a anumitor categorii de produse tipografice, pentru care exista exclusivitate."

Rezultă deci că în mod neîntemeiat susține recurenta că instanța de apel ar fi încadrat raportul juridic încheiat între părți într-un simplu contract de distribuție, căruia nu i-ar fi aplicabil termenul de prescripție reglementat de Convenția de la New York, astfel încât nici această ultimă critică nu este fondată.

Așa fiind, în speță nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurentă, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1054A/2018 din 18 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2020.