ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5371/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 20.05.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B., a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 10.708.353,56 RON compusă din: factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 3.644.608 RON; factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 2.466.980 RON; factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 2.232.620 RON; factura nr. x/02.08.2012, în cuantum de 1.984.868 RON; factura nr. x/31.08.2012, în cuantum de 379.277,56 RON.

Reclamanta a solicitat citarea în cauză, în calitate de intervenient forțat și a D. România S.A., creditor ipotecar al sumelor rezultate în primele 4 facturi, conform Contractelor de ipotecă mobiliară (creanțe) nr. 51/15.11.2011 și nr. 50/03.11.2011.

Pârâta S.C. C. S.A. a depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și pe cale reconvențională, constatarea stingerii reciproce a obligațiilor de plată, în principal, prin compensație legală și, în subsidiar, prin compensație judiciară;

Prin Sentința civilă nr. 467 din 28 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a, civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și cu intervenientul forțat D. România S.A., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.329.076 RON, reprezentând contravaloarea produselor livrate și neachitate și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C. S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Împotriva Sentinței civile nr. 467 din 28 ianuarie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, au declarat apel S.C. A. S.R.L. prin administrator special E., S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. și S.C. C. S.A.

Prin Decizia civilă nr. 833A din 11 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-au respins apelurile ca nefondate.

La 31.05.2017, recurenta-pârâtă C. S.A., reprezentată convențional de G. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 833A din 11 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 31.05.2017, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La data de 28 august 2017, recurenta-pârâtă C. S.A., reprezentată convențional de G. a depus la dosarul cauzei un alt memoriu de recurs declarat împotriva aceleiași decizii, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 29.08.2017, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 06.09.2017, recurenta-pârâtă C. S.A. reprezentată convențional de H., a depus la dosarul cauzei dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului și pentru constatarea îndeplinirii condițiilor pentru operarea compensării, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și admiterea cererii reconvenționale.

Prin cererile de recurs înregistrate la 31.05.2017, respectiv 29.08.2017, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului formulat și pentru constatarea îndeplinirii condițiilor pentru operarea compensării.

În argumentarea motivelor de casare invocate, recurenta a susținut, în esență, că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității întrucât motivul de apel referitor la nulitatea sentinței atacate nu a reprezentat o cerere nouă ci un mijloc de apărare pe care instanța de apel era obligată să-l analizeze, că a fost ignorat caracterul de ordine publică al motivului de apel referitor la nulitatea sentinței atacate.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a ratificat apărările și a tranșat drepturile unui terț față de litigiu și că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2465 din C. civ., în privința limitelor ipotecii, a dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 și art. 1617 alin. (1), art. 1622 și art. 1623 C. civ. având în vedere că în prezentul litigiu, condițiile prevăzute de dispozițiile legale menționate pentru constatarea stingerii reciproce a obligațiilor de plată existente între C. S.A. și A. S.R.L. prin compensație legală, sunt îndeplinite. S-a mai criticat și încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1280 din C. civ. referitoare la relativitatea efectelor contractului.

A susținut recurenta-pârâtă că ipoteca mobiliară care ar constitui impedimentul la compensația integrală nu putea și nu poate fi recunoscută decât în limita sumei de 3.872.489.71 RON.

Recurenta arată că solicitarea subsidiară din cadrul apelului său referitor la compensația cel puțin parțială a creanțelor reciproce dintre C. și A. se raportează la sumele care depășesc creanța deținută de D., respectiv 3.872.489,71 RON, din care trebuie scăzută și suma de 1.500.000 RON, sumă menționată expres în cuprinsul Adreselor nr. x/23.11.2012 și 08/01- 058071ND/23.11.2012, transmise de C. S.A. către D.

În continuare, a arătat recurenta că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității în sensul că a perpetuat neregularitatea existentă încă din faza procesuală a fondului, atunci când cererea de chemare în judecată s-a soluționat fără participarea FNGCIMM (Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii), a cărui prezență în litigiu era imperativ prevăzută de lege.

Prin urmare, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 2403 C. civ., se impunea constatarea nulității sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată, fără ca instanța să se pronunțe pe fondul acesteia.

Conform susținerilor și probelor furnizate în apel de către D. România S.A., în speță a operat, înainte de pronunțarea sentinței în primă instanță, o subrogare parțială a FNGCIMM în drepturile D. - ca urmare a plății sumei de 2.300.000 RON.

Prin notele scrise înregistrate la 26.10.2017, B., administrator judiciar al S.C. A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că deși recurenta a invocat explicit dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., susținerile formulate nu se încadrează în niciunul din aceste cazuri prevăzute de lege și nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27.10.2017, intimata S.C. A. S.R.L. prin administrator special E. și administrator judiciar B. a invocat nulitatea recursului și a cererii intitulate "dezvoltarea motivelor de recurs" având în vedere că recursul înregistrat la 29.08.2017 și cererea intitulată "dezvoltarea motivelor de recurs" înregistrată la data de 07.09.2017 au fost formulate și înregistrate cu depășirea termenului de 30 de zile, precum și împrejurarea că acestea cuprind motive suplimentare de recurs (respectiv art. 488 pct. 6), față de cererea din 31.05.2017.

Prin urmare, intimata a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat la data de 29.08.2017 și a cererii intitulate "dezvoltarea motivelor de recurs" înregistrată la data de 07.09.2017 și pe cale de consecință să fie supuse dezbaterii doar motivele invocate prin cererea de recurs înregistrată la data de 31.05.2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins excepția nulității recursului și s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Nu poate fi reținută susținerea intimatei în sensul că motivarea recursului ar fi fost făcută cu depășirea termenului legal de 30 de zile, deoarece potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (5) din C. proc. civ., aplicabile și în recurs, în cazul în care termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea acesteia se face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la comunicarea hotărârii.

În consecință, chiar dacă în cauză recursul a fost declarat mai înainte de comunicarea hotărârii, termenul pentru motivarea acestuia curge de la data de 7.08.2017, data comunicării deciziei din apel.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a formulat mai multe critici.

Prima dintre ele vizează ignorarea de către instanța de apel a criticilor referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 2403 din C. civ., potrivit cărora ar fi fost obligatorie introducerea în cauză a Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (FNGCIMM).

Critica nu poate fi reținută, având în vedere că instanța de apel nu a ignorat acest motiv de apel, ci a arătat în mod expres că nu îl va analiza, întrucât nu a fost invocat prin motivele de apel, astfel încât, prin raportare la dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., motivul nu putea fi analizat.

Susține recurenta că aspectul subrogării parțiale a FNGCIMM în drepturile intimatei D. România S.A. nu i-a fost cunoscut decât după depunerea de către această intimată, la dosarul cauzei în apel, a convenției încheiate între cele două părți, astfel încât nu putea formula această critică prin cererea de apel ci doar ulterior, în cursul judecării apelului.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că această împrejurare, a plății și respectiv a subrogației parțiale a FNGCIMM în drepturile D. România S.A., nu a intervenit în cursul judecății apelului, ci exista încă de la momentul motivării apelului formulat de către apelanta C. Acest lucru rezultă în mod expres din expunerea motivelor de apel de către C., în care se face referire la tabelul definitiv de creanțe, în care era înscris deja și FNGCIMM, recurenta făcând referire inclusiv la suma cu care era înscrisă banca în tabel, sumă mai mică decât cea cu care fusese înscrisă în tabelul preliminar, tocmai ca urmare a plății făcute de FNGCIMM.

Având în vedere că recurenta C. era și ea creditoare în procedura insolvenței A., înscrisă în același tabel, rezultă că în mod cert, cu un minim de diligență, aceasta ar fi putut să cunoască despre plata făcut de FNGCIMM în cursul procedurii.

Nefiind vorba deci despre o împrejurare ivită în cursul judecății apelului, ci existentă deja, cel puțin de la data formulării și motivării apelului, rezultă că nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că nu ar fi putut invoca pretinsa încălcare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 2403 din C. civ., prin motivele de apel.

Contrar susținerilor recurentei, acest motiv de apel nu fusese invocat prin cererea de apel, și nici nu putea fi subsumat vreuneia dintre criticile formulate prin cererea de apel, simpla invocare a nulității hotărârii primei instanțe nefiind suficientă pentru a acoperi toate posibilele motive care ar putea atrage această sancțiune. Totodată, susținerea nu putea fi apreciată ca fiind un mijloc de apărare, câtă vreme "mijloacele de apărare" susținute de o parte în propriul apel sunt considerate și trebuie analizate ca motive de apel.

Pe de altă parte, Curtea constată că în cauză nu era vorba de un motiv de natură să atragă nulitatea absolută a sentinței primei instanțe, câtă vreme cadrul procesual a fost în mod corect stabilit prin raportare la dispozițiile art. 2403 din C. civ., fiind părți în proces atât constituitorul ipotecii, reclamanta A., cât și creditorul ipotecar, D. România. Plata făcut de intimata FNGCIMM a dus doar la o subrogare parțială a acesteia în drepturile creditorului ipotecar D. România S.A., de natură să pună problema eventualei incidențe în cauză a dispozițiilor art. 39 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 39 din C. proc. civ. însă, succesorul cu titlu particular, dacă este introdus în cauză, ia procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză, de unde rezultă că motivul invocat nu era de natură să ducă la nulitatea hotărârii.

Se mai critică soluția instanței de apel din perspectiva pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., invocându-se existența unor motive contradictorii, prin raportare la faptul că deși a refuzat să analizeze motivul greșitei neintroduceri în cauză a FNGCIMM, totuși instanța de apel a tranșat și valorificat drepturile acestui terț față de litigiu prin constatarea conform căreia nu poate opera compensația în speță, întrucât drepturile FNGCIMM ar fi afectate.

Critica este nefondată. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a tranșat și valorificat drepturile FNGCIMM, ci a valorificat ceea ce a fost deja tranșat în procedura insolvenței intimatei A. Instanța de apel nu a stabilit ea însăși cuantumul sau ordinea de prioritate a achitării creanțelor din procedura insolvenței, ci le-a avut în vedere așa cum au fost stabilite prin tabelul definitiv. Tocmai judecata în curs de desfășurare în acea procedură a fost invocată în argumentarea lipsei caracterului cert, lichid și exigibil al creanțelor în privința cărora a fost făcută solicitarea de compensare.

În consecință, referirea la creanța FNGCIMM nu constituie nici motiv străin de natura cauzei, față de împrejurarea că intimata A. se află în procedura insolvenței, unde se discută întinderea dreptului de ipotecă al creditorilor ipotecari ce a împiedicat operarea compensării solicitate de recurentă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 2465 din C. civ.

Curtea constată însă că aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, câtă vreme nu se află într-o procedură de executare silită, obiectul cauzei constituindu-l cererea intimatei reclamantă de obligare a recurentei pârâte la plata unor facturi scadente. Mai mult, executarea silită a ipotecii institute în favoarea D. România S.A. nici nu este posibilă, câtă vreme împotriva debitoarei A. este deschisă procedura insolvenței.

Nu va fi reținută nici pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 1617, art. 1622 și art. 1623 din C. civ., interpretarea făcută de instanțele de fond fiind corectă. În mod nefondat susține recurenta că numai terțul D. România S.A. ar fi putu opune C. o eventuală renunțare la compensație, în măsura în care limitarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu ar fi operat, nu și debitorul A., reclamant în acțiunea introductivă.

Așa cum au reținut în mod corect instanțele de fond, potrivit dispozițiilor art. 1623 alin. (2) din C. civ., ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensarea datoriilor creditorului inițial care sunt ulterioare momentului în care ipoteca i-a devenit opozabilă.

Așadar, contrar celor susținute de recurentă, nu pretinsa renunțare la compensație a constituit temeiul pentru care instanțele de fond au constatat că nu poate opera compensația, ci chiar existența ipotecii, devenită opozabilă debitorului, și chiar neacceptată de acesta.

Toate criticile recurentei sunt făcute din perspectiva dispozițiilor art. 1623 alin. (1) din C. civ., dar instanța de apel, așa cum s-a arătat deja, și-a întemeiat soluția pe dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol.

Tot din perspectiva pretinsei greșite aplicări a art. 1617 și art. 1623 din C. civ., nefondată este și susținerea potrivit căreia creanța C. ar fi anterioară momentului la care contractele de ipotecă mobiliară i-au fost făcute opozabile.

Astfel, având în vedere că dispozițiilor art. 1616 din C. civ. prevăd că se sting prin compensație datoriile reciproce, rezultă că pentru a opera compensația, una dintre condițiile obligatorii este reciprocitatea obligațiilor. Aceasta însemnă că ambele creanțe trebuie să existe între aceleași persoane, care să fie creditor și debitor, în același timp, una față de cealaltă.

Cum creanța cu care solicită recurenta C. compensația a intrat în patrimoniul său abia la data de 1.11.2013, în urma contractului de dare în plată, este evident că numai de la această dată se poate pune problema reciprocității datoriilor, însă la data de 1.11.2013 ipoteca mobiliară devenise deja opozabilă recurentei.

Chiar dacă data nașterii creanței I. împotriva A. este anterioară datei la care au fost notificate ipotecile către recurentă, acest lucru este lipsit de relevanță, câtă vreme recurenta C. este cea care solicită compensarea, astfel încât din această perspectivă prezintă relevanță numai data la care aceasta a devenit la rândul său creditoare față de A., pentru a fi îndeplinită condiția reciprocității datoriilor între recurentă și A.

Rezultă așadar că instanța de apel s-a raportat în mod corect la data la care recurenta a devenit, la rândul său, creditoarea intimatei A., cea care era deja la acea dată creditoarea recurentei.

Nu poate fi reținută nici pretinsa încălcare a principiului relativității actelor juridice și aplicarea greșită a art. 1280 din C. civ., față de faptul că acestea nu sunt incidente în cauză. Astfel, soluția instanței de apel nu s-a întemeiat pe acceptarea recurentei de a nu proceda la compensare, ci în principal pe faptul că a solicitat compensarea cu o creanță ce a intrat în patrimoniul său ulterior datei la care i-au devenit opozabile ipotecile mobiliare, la această compensare opunându-se în mod expres dispozițiile art. 1623 alin. (2) din C. civ. În ce privește pretinsa eventuală diferență care ar rămâne după îndestularea creditorului ipotecar în insolvența A., s-a reținut că întrucât cuantumul acesteia nu se poate cunoaște decât după acoperirea creanței garantate cu ipoteca mobiliară, în cauză nu sunt îndeplinite simultan condițiile ca acest rest de creanță să fie cert, lichid și exigibil.

Nefondată este și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006 de către instanța de apel. Sub acest aspect, nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi confundat creanțele și persoanele implicate în operațiunea compensației. Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă cu prisosință faptul că instanța a analizat și s-a raportat la datoria pe care o avea recurenta față de intimata A., rezultată din facturile emise de intimată și acceptate de recurentă, precum și la datoria intimatei A. față de recurenta C., pe care aceasta din urmă a obținut-o în urma contractului de dare în plată încheiat cu I.

În ce privește cuantumul celor două creanțe în privința cărora s-a solicitat compensația, Curtea subliniază că potrivit dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006, prezintă relevanță momentul deschiderii procedurii insolvenței față de A., deoarece condițiile prevăzute de lege în materie de compensare trebuie să fie îndeplinite până la data deschiderii procedurii.

Rezultă deci că atâta timp cât asupra creanței A., cu care s-a cerut compensația, la data deschiderii procedurii insolvenței, era instituită o ipotecă mobiliară, iar creanța C., cu care aceasta a cerut să se constate că a intervenit compensația intrase în patrimoniul său după ce ipoteca i-a devenit opozabilă, chiar în lipsa acceptării ipotecii de către recurentă, compensația nu poate opera. Totodată, având în vedere existența ipotecilor mobiliare instituite asupra creanțelor cu care s-a solicitat compensația, era evident că la momentul deschiderii procedurii, când ar fi trebuit să fie îndeplinite toate condițiile legale pentru compensație, nu se putea stabilit dacă ar fi rămas vreun rest din creanță, după valorificarea garanției în procedura insolvenței, și care ar fi fost întinderea acestui rest.

Instanța de apel s-a raportat la sumele cu care intimata D. a fost înscrisă succesiv în tabelele întocmite în cursul procedurii insolvenței tocmai pentru a sublinia lipsa caracterului cert al creanței cu care s-a solicitat compensația, și în nici un caz nu a tranșat sumele pe care le-ar avea de încasat creditorii din procedura insolvenței A.

În privința susținerii referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi ținut cont de faptul că și administratorul judiciar ar fi recunoscut că în cauză ar fi îndeplinite condițiile pentru a opera compensația, Curtea constată că recurenta invocă formal dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., neindicând în concret niciun text de lege presupus încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel, iar din susținerile recurentei nici nu se poate deduce care ar fi acesta.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, nu poate fi primit.

Astfel, contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de pârâtă, fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții. Așa fiind, Curtea constată că decizia recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din același cod neputând fi reținut.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 833 din 11 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 833 din 11 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2018.

Procesat de GGC -NN