ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1777/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul M.D.C. a chemat în judecată pârâtele SC C.E.L. SA și SC E.O. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 41 din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, prin care se stipulează faptul că „în cazul în care rezilierea contractului de leasing se produce din vina utilizatorului, atunci finanțatorul este în drept să ceară utilizatorului cu titlu de „daune interese” o sumă egală cu partea rămasă din valoarea contractului de leasing indicată în preambul, până la sfârșitul acestuia, inclusiv valoarea reziduală, până la acoperirea tuturor pierderilor finanțatorului”.

Prin sentința civilă nr. 6534 din 4 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.D.C. în contradictoriu cu pârâtele SC C.E.L. SA și SC E.O. SRL prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolventă I.M. A constatat nulitatea parțială a clauzei a contractului de leasing financiar din 22 mai 2008 numai în ceea ce privește obligația utilizatorului și a fidejusorului de a achita și ratele de leasing cu titlu de „daune interese” pentru perioada de la restituirea bunului până la expirarea contractului (8 martie 2010-21 august 2013). A păstrat clauza numai în privința obligației utilizatorului și a fidejusorului de a achita valoarea reziduală prestabilită la suma de 33.750 euro prin contract și necontestată de utilizator.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 974/2014 din 27 octombrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.D.C. împotriva sentinței civile nr. 6534 din 4 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă. A fost admis apelul declarat de către pârâta SC C.E.L. SA, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă în tot cererea de constatare a nulității absolute a clauzei din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, respectiv și în ceea ce privește obligația utilizatorului și a fidejusorului de a achita și ratele de leasing cu titlu de daune interese pentru perioada de la restituirea bunului până la expirarea contractului (8 martie 2010-21 august 2013). Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

Împotriva acestei decizii reclamantul M.D.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În argumentarea motivului invocat, recurentul a susținut, în esență, că s-au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1201 C. civ. și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neputând fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece sentința civilă nr. 5600 din 15 octombrie 2010 nu a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamantul. Recurentul consideră că instanța de apel în mod greșit a apreciat că pentru a invoca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat singura condiție impusă de legiuitor este de a exista o legătură între cele două litigii, fără să fie necesar ca litigiul să se fi purtat între aceleași părți, întrucât doctrina în analizarea art. 431 alin. (2) C. proc.

civ. a stabilit în ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat că pentru a fi invocat, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existența identității de părți.

În opinia recurentului nu poate fi aplicabilă reținerea instanței de apel respectiv că doctrina și jurisprudența au stabilit în mod constant că hotărârea dată în favoarea unui creditor împotriva debitorului are autoritate de lucru judecat față de fidejusor, în timp ce o hotărâre defavorabilă creditorului împotriva debitorului nu poate fi însă invocată cu autoritate de lucru judecat de către fidejusor, deoarece tot doctrina și jurisprudența au stabilit în mod constant și că în ceea privește raporturile dintre creditor și fidejusor, cel din urmă are posibilitatea de a opune creditorului orice excepție de drept comun, care poate izvorî din contractul de fidejusiune cât și din raportul obligațional încheiat cu debitorul principal, inclusiv mijloacele de apărare pe care le putea opune și debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale debitorului principal.

Recurentul susține că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1513 C. civ., neapreciind că art. 41 din contractul de leasing este cu caracter leonin, deși este evident că prin intermediul acesteia se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul celui care aderă la încheierea contractului. Recurentul apreciază că instanța de apel a aplicat greșit art. 948 C. civ. privind clauza ilicită a contractului, prin care se urmărește îmbogățirea fără justă cauză, neobservând că articolul din contract are o cauză ilicită care dacă ar fi pusă în executare ar fi condus la îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, susține recurentul, au fost aplicate greșit dispozițiile art. 15 din O.G.

nr. 51/1997 întrucât nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele datorate până la data restituirii și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum și valoarea reziduală. Recurentul consideră că au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 întrucât nu există contracte de fidejusiune încheiate separat, ci a semnat contractele de leasing financiar care conțin clauzele semnalate ca fiind abuzive, în calitate de fidejusor, alături de beneficiarul contractului, astfel încât este evident că prin invocarea nulității absolute a unor clauze din contractul încheiat, în calitate de fidejusor, în realitate a invocat o excepție personală ce decurge din contractele semnate.

În opinia recurentului, teza instanței potrivit căreia fidejusorul poate invoca numai excepțiile la care este îndreptățit debitorul principal nu poate fi primită, întrucât prin pct. 2 al art. 4 din contractul de leasing financiar s-a renunțat la caracterul subsidiar al fidejusiunii, iar această renunțare are beneficii dar și părți negative pentru ambele părți. Recurentul susține că din moment ce fidejusorul nu se poate folosi în favoarea lui de excepțiile personale ale debitorului principal rezultă că nici calitatea de profesionist a acestuia din urmă nu-l poate împiedica pe fidejusor să se prevaleze de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, susține recurentul, față de considerentele anterioare și contrar celor reținute de către instanța de judecată, fidejusorul poate invoca excepții, inerente datoriei, iar calitatea de persoană fizică generează dreptul de a fi protejat de legea consumatorului indiferent de faptul că beneficiarul efectiv al contractului de leasing a fost o persoană juridică, astfel încât ne aflăm sub incidența Legii nr. 193/2000 privind protecția consumatorului, reținându-se calitatea de consumatori conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru judecarea apelului la aceeași instanță.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă SC C.E.L. SA a invocat excepția tardivității depunerii cererii de recurs și a inadmisibilității recursului, solicitând pe fond respingerea recursului ca neîntemeiat. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 aprilie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 8 mai 2015. Intimata pârâtă SC C.E.L.

SA a depus punct de vedere asupra raportului prin care au susținut că renunță la excepția tardivității recursului, a susținut excepția inadmisibilității cererii de recurs motivat de faptul că motivul recurentului referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 948 C. civ. privind clauza ilicită a contractului și art. 1092 alin. (1), respectiv art. 995 C. civ., sunt de fapt temeiuri noi de drept față de cererea de chemare în judecată. Înalta Curte apreciază că excepția inadmisibilității recursului invocată de către intimata pârâtă SC C.E.L. SA este o apărare de fond ce va fi analizată în cadrul recursului. Analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc.

civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv recurentul a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ., a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 1513 C. civ., art. 15 din O.G. nr. 51/1997, art. 948 C. civ., a Legii nr. 193/2000. În ce privește critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1513 C. civ.

și a Legii nr. 193/2000, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat două motive de nulitate a clauzei prevăzută la art. 41 din contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, pe de o parte din perspectiva Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, iar pe de altă parte nulitatea contractului prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor, prevăzută de art. 1513 C. civ., apreciind că respectiva clauză este o „clauză leonină” în sensul prevăzut de art. 1513 C. civ.

Din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, instanța supremă în deplin acord cu instanța de apel, apreciază că nu sunt incidente normele legale referitoare la raporturile juridice dintre comercianți și consumatori și la clauzele abuzive, întrucât reclamantul în calitatea sa de garant personal, adică de terț calificat față de contractul de leasing, fidejusorul nu are un raport juridic de leasing financiar cu finanțatorul și nu este consumatorul său, ca și utilizator, el având doar figura juridică dată de obligația de garanție personală, de substituire a utilizatorului în executarea obligației acestuia de plată a datoriilor sale față de finanțator, ceea ce nu-i conferă calitatea de consumator în sensul definit de Legea nr. 193/2000.

Vor fi înlăturate noile temeiuri de drept invocate de către recurent pentru a anula clauza stipulată în art. 41 din contractul de leasing, respectiv clauza leonină și cauza ilicită, reprezentată de îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei SC C.E.L. SA, întrucât, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, acestea sunt străine cauzei. Întreaga argumentare a recurentului privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că nu poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece sentința civilă nr. 5600 din 15 octombrie 2010 nu a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamantul, este nefondată. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ.

și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, art. 1200 C. civ. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Contrar susținerilor recurentului analiza puterii de lucru judecat a fost efectuată din perspectiva dispozițiilor art. 1200 C. civ. cu referire la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel precizând că în acest caz instanța nu respinge acțiunea în baza autorității de lucru judecat, ci are obligația de a judeca în fond, însă soluția trebuie să țină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecății, dând eficiență prezumției de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă.

Astfel, se constată că instanța de apel a reținut, în mod corect că pentru invocarea prezumției de lucru judecat nu este necesară identitatea de părți și că indiferent de temeiurile de drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era îndreptățit să repună în discuție o problemă de drept tranșată definitiv și irevocabil de către o altă instanță, în favoarea pârâtei creditoare SC C.E.L. SA, într-un litigiu împotriva debitoarei garante SC E.O.

SRL, reclamantului fidejusor fiindu-i opozabilă sentința civilă nr. 5600 din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Constanța, în sensul obligării sale solidare cu debitoarea la plata sumei de 659.752,07 euro, cu titlu de daune interese, în temeiul clauzei stipulate în art. 41 din contractul de leasing financiar, reclamantul fidejusor renunțând la beneficiul de discuțiune, jurisdicție și diviziune, astfel încât, creditoarea, finanțator, este în drept să urmărească pe fidejusori pentru întreaga lor avere mobilă și imobilă, prezentă și viitoare, în limita datoriei, potrivit clauzei stipulate în art. 12 pct. 12.4 din contractul de leasing. Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.C. împotriva deciziei nr. 974/2014 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2015.