ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1777/2015

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, reclamantul M.D.C. a chemat în judecată pârâtele SC

C.E.L. SA și SC E.O. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța

să constate nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 41 din contractul de

leasing financiar din 22 mai 2008, prin care se stipulează faptul că „în cazul

în care rezilierea contractului de leasing se produce din vina utilizatorului,

atunci finanțatorul este în drept să ceară utilizatorului cu titlu de „daune

interese” o sumă egală cu partea rămasă din valoarea contractului de leasing

indicată în preambul, până la sfârșitul acestuia, inclusiv valoarea reziduală,

până la acoperirea tuturor pierderilor finanțatorului”.

Prin sentința

civilă nr. 6534 din 4 noiembrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.D.C. în contradictoriu cu

pârâtele SC C.E.L. SA și SC E.O. SRL prin administrator judiciar Cabinet

Individual de Insolventă I.M. A constatat nulitatea parțială a clauzei a

contractului de leasing financiar din 22 mai 2008 numai în ceea ce privește obligația

utilizatorului și a fidejusorului de a achita și ratele de leasing cu titlu de „daune

interese” pentru perioada de la restituirea bunului până la expirarea contractului

(8 martie 2010-21 august 2013). A păstrat clauza numai în privința obligației utilizatorului

și a fidejusorului de a achita valoarea reziduală prestabilită la suma de 33.750

euro prin contract și necontestată de utilizator.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 974/2014 din 27 octombrie 2014

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.D.C. împotriva sentinței

civile nr. 6534 din 4 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a civilă. A fost admis apelul declarat de către pârâta SC C.E.L. SA, a fost

schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă în tot cererea

de constatare a nulității absolute a clauzei din contractul de leasing financiar

din 22 mai 2008, respectiv și în ceea ce privește obligația utilizatorului și a

fidejusorului de a achita și ratele de leasing cu titlu de daune interese pentru

perioada de la restituirea bunului până la expirarea contractului (8 martie 2010-21

august 2013). Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

Împotriva acestei

decizii reclamantul M.D.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488

pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea

motivului invocat, recurentul a susținut, în esență, că s-au aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 1201 C. civ. și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neputând fi

reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece sentința civilă

nr. 5600 din 15 octombrie 2010 nu a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamantul.

Recurentul consideră

că instanța de apel în mod greșit a apreciat că pentru a invoca efectul pozitiv

al autorității de lucru judecat singura condiție impusă de legiuitor este de a exista

o legătură între cele două litigii, fără să fie necesar ca litigiul să se fi purtat

între aceleași părți, întrucât doctrina în analizarea art. 431 alin. (2) C.

proc. civ. a stabilit în ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

că pentru a fi invocat, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este

nevoie de existența identității de părți.

În opinia recurentului

nu poate fi aplicabilă reținerea instanței de apel respectiv că doctrina și jurisprudența

au stabilit în mod constant că hotărârea dată în favoarea unui creditor împotriva

debitorului are autoritate de lucru judecat față de fidejusor, în timp ce o hotărâre

defavorabilă creditorului împotriva debitorului nu poate fi însă invocată cu autoritate

de lucru judecat de către fidejusor, deoarece tot doctrina și jurisprudența au stabilit

în mod constant și că în ceea privește raporturile dintre creditor și fidejusor,

cel din urmă are posibilitatea de a opune creditorului orice excepție de drept comun,

care poate izvorî din contractul de fidejusiune cât și din raportul obligațional

încheiat cu debitorul principal, inclusiv mijloacele de apărare pe care le putea

opune și debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale debitorului

principal.

Recurentul susține

că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1513 C. civ., neapreciind că art. 41 din contractul de leasing este cu caracter

leonin, deși este evident că prin intermediul acesteia se creează un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul celui care

aderă la încheierea contractului.

Recurentul apreciază

că instanța de apel a aplicat greșit art. 948 C. civ. privind clauza ilicită a contractului,

prin care se urmărește îmbogățirea fără justă cauză, neobservând că articolul din

contract are o cauză ilicită care dacă ar fi pusă în executare ar fi condus la îmbogățirea

fără justă cauză.

Totodată, susține

recurentul, au fost aplicate greșit dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 întrucât

nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele

datorate până la data restituirii și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat,

precum și valoarea reziduală.

Recurentul consideră

că au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 întrucât nu există contracte

de fidejusiune încheiate separat, ci a semnat contractele de leasing financiar care

conțin clauzele semnalate ca fiind abuzive, în calitate de fidejusor, alături de

beneficiarul contractului, astfel încât este evident că prin invocarea nulității

absolute a unor clauze din contractul încheiat, în calitate de fidejusor, în realitate

a invocat o excepție personală ce decurge din contractele semnate.

În opinia recurentului,

teza instanței potrivit căreia fidejusorul poate invoca numai excepțiile la care

este îndreptățit debitorul principal nu poate fi primită, întrucât prin pct. 2 al

art. 4 din contractul de leasing financiar s-a renunțat la caracterul subsidiar

al fidejusiunii, iar această renunțare are beneficii dar și părți negative pentru

ambele părți.

Recurentul susține

că din moment ce fidejusorul nu se poate folosi în favoarea lui de excepțiile personale

ale debitorului principal rezultă că nici calitatea de profesionist a acestuia din

urmă nu-l poate împiedica pe fidejusor să se prevaleze de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, susține

recurentul, față de considerentele anterioare și contrar celor reținute de către

instanța de judecată, fidejusorul poate invoca excepții, inerente datoriei, iar

calitatea de persoană fizică generează dreptul de a fi protejat de legea consumatorului

indiferent de faptul că beneficiarul efectiv al contractului de leasing a fost o

persoană juridică, astfel încât ne aflăm sub incidența Legii nr. 193/2000 privind

protecția consumatorului, reținându-se calitatea de consumatori conform art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste

motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei pentru judecarea apelului la aceeași instanță.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata pârâtă SC C.E.L. SA a invocat excepția tardivității depunerii

cererii de recurs și a inadmisibilității recursului, solicitând pe fond respingerea

recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a

procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,

întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se

că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea

din camera de consiliu din data de 30 aprilie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate

raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea

acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor

de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat

părților la data de 8 mai 2015.

Intimata pârâtă

SC C.E.L. SA a depus punct de vedere asupra raportului prin care au susținut că

renunță la excepția tardivității recursului, a susținut excepția inadmisibilității

cererii de recurs motivat de faptul că motivul recurentului referitor la greșita

aplicare a dispozițiilor art. 948 C. civ. privind clauza ilicită a contractului

și art. 1092 alin. (1), respectiv art. 995 C. civ., sunt de fapt temeiuri noi de

drept față de cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte apreciază

că excepția inadmisibilității recursului invocată de către intimata pârâtă SC

C.E.L. SA este o apărare de fond ce va fi analizată în cadrul recursului.

Analizând decizia

recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte,

constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva

acestui motiv recurentul a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C.

civ., a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 1513 C. civ., art. 15 din O.G.

nr. 51/1997, art. 948 C. civ., a Legii nr. 193/2000.

În ce privește

critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1513 C.

civ. și a Legii nr. 193/2000, se constată că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a invocat două motive de nulitate a clauzei prevăzută la art. 41 din

contractul de leasing financiar din 22 mai 2008, pe de o parte din perspectiva Legii

nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți

și consumatori, iar pe de altă parte nulitatea contractului prin care un asociat

își stipulează totalitatea câștigurilor, prevăzută de art. 1513 C. civ., apreciind

că respectiva clauză este o „clauză leonină” în sensul prevăzut de art. 1513 C.

civ.

Din perspectiva

aplicării Legii nr. 193/2000, instanța supremă în deplin acord cu instanța de apel,

apreciază că nu sunt incidente normele legale referitoare la raporturile juridice

dintre comercianți și consumatori și la clauzele abuzive, întrucât reclamantul în

calitatea sa de garant personal, adică de terț calificat față de contractul de leasing,

fidejusorul nu are un raport juridic de leasing financiar cu finanțatorul și nu

este consumatorul său, ca și utilizator, el având doar figura juridică dată de obligația

de garanție personală, de substituire a utilizatorului în executarea obligației

acestuia de plată a datoriilor sale față de finanțator, ceea ce nu-i conferă calitatea

de consumator în sensul definit de Legea nr. 193/2000.

Vor fi înlăturate

noile temeiuri de drept invocate de către recurent pentru a anula clauza stipulată

în art. 41 din contractul de leasing, respectiv clauza leonină și cauza ilicită,

reprezentată de îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei SC C.E.L. SA, întrucât, așa

cum în mod corect a reținut și instanța de apel, acestea sunt străine cauzei.

Întreaga argumentare

a recurentului privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1201 C. civ. și

a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că nu poate fi reținut efectul pozitiv

al autorității de lucru judecat, deoarece sentința civilă nr. 5600 din 15

octombrie 2010 nu a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamantul, este nefondată.

Autoritatea de

lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală,

conform art. 1201 C. civ. și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze

un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură

să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate

de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel

se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv,

demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase

în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură

cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepția

autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară.

Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea

de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar

puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea

ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o

altă hotărâre.

Contrar susținerilor

recurentului analiza puterii de lucru judecat a fost efectuată din perspectiva dispozițiilor

art. 1200 C. civ. cu referire la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel

precizând că în acest caz instanța nu respinge acțiunea în baza autorității de lucru

judecat, ci are obligația de a judeca în fond, însă soluția trebuie să țină cont

de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecății, dând eficiență

prezumției de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă.

Astfel, se constată

că instanța de apel a reținut, în mod corect că pentru invocarea prezumției de lucru

judecat nu este necesară identitatea de părți și că indiferent de temeiurile de

drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu

mai era îndreptățit să repună în discuție o problemă de drept tranșată definitiv

și irevocabil de către o altă instanță, în favoarea pârâtei creditoare SC

C.E.L. SA, într-un litigiu împotriva debitoarei garante SC E.O. SRL, reclamantului

fidejusor fiindu-i opozabilă sentința civilă nr. 5600 din 15 octombrie 2010 a Tribunalului

Constanța, în sensul obligării sale solidare cu debitoarea la plata sumei de 659.752,07

euro, cu titlu de daune interese, în temeiul clauzei stipulate în art. 41 din contractul

de leasing financiar, reclamantul fidejusor renunțând la beneficiul de discuțiune,

jurisdicție și diviziune, astfel încât, creditoarea, finanțator, este în drept să

urmărească pe fidejusori pentru întreaga lor avere mobilă și imobilă, prezentă și

viitoare, în limita datoriei, potrivit clauzei stipulate în art. 12 pct. 12.4 din

contractul de leasing.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.D.C. împotriva deciziei nr. 974/2014 din 27 octombrie

2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 iunie 2015.