ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2074/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2074/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București, având ca obiect contestație la executare,

contestatorii P.M.S. și SC S.L.I. SRL au solicitat, în contradictoriu cu

intimata SC A. Leasing România IFN SA ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

se constate nulitatea absolută a art. 21.2 din Condițiile generale ale

contractului de leasing financiar din 23 iunie 2010, ca fiind clauză abuzivă,

deci contrară normelor de ordine publică, să se lămurească întinderea titlului

executoriu în sensul că valoarea până la care pot fi supuse executării

veniturile contestatorului este de 59.226,45 RON și să se înlăture suma de

1.338.785,72 RON ca urmare a constatării nulității absolute, anularea formelor

de executare în limita sumei înlăturate și întoarcerea executării în sensul

restituirii sumelor executate nelegal, precum și reducerea cheltuielilor de

executare stabilite prin procesul-verbal din 19 august 2011 în limita

onorariilor maximale stabilite prin Ordinul MJ nr. 2550/2006.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 5 și art. 399, 404¹,

404², 112 C. proc. civ.

Intimata SC A. Leasing

România IFN SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării primului

capăt de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, excepția inadmisibilității

aceluiași capăt de cerere, excepția tardivității contestației la executare și, pe

fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul din 09

mai 2011, contestatorii au depus o cerere de precizare a acțiunii, în care au arătat

că acțiunea cuprinde un capăt de cerere distinct de contestația la executare prin

care se solicită să se constate nulitatea absolută a art. 21.2 din Condițiile generale

ale contractului de leasing financiar din 23 iunie 2010, ca fiind clauză abuzivă,

deci contrară normelor de ordine publică, pe care l-au evaluat la suma de 1.338.785,72

RON.

Instanța a apreciat că

această cerere distinctă este scutită de plata taxei de timbru.

Prin sentința civilă

nr. 7195 din 09 mai 2012, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a primului capăt al cererii formulată

de reclamanții P.M.S. și SC S.L.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. Leasing

România IFN SA, având ca obiect constatarea nulității absolute a art. 21.2 din condițiile

generale ale contractului de leasing financiar, în favoarea Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, păstrând contestația la executare spre competentă soluționare,

astfel că a disjuns-o, formând un nou dosar.

S-a format astfel Dosarul

nr. 33458/3/2012 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă

nr. 258 din 15 ianuarie 2013 instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată

de reclamanții P.M.S. și SC S.L.I. SRL, prin administrator judiciar Casa de Insolvență

S. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC A. Leasing România IFN SA, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că prin contractul de leasing financiar încheiat

la data de 23 iunie 2010 între pârâta SC A. Leasing România IFN SA, în calitate

de finanțator, reclamanta SC S.L.I. SRL, în calitate de utilizator și reclamantul

P.M.S., în calitate de garant, finanțatorul a transmis utilizatorului, pe perioadă

determinată, dreptul de folosință asupra bunului – echipamentul descris în anexa

la contract, contra unei plăți periodice denumită rata de leasing, cu obligația

ca la sfârșitul perioadei de leasing, să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului

deja exprimat prin contract, cu privire la cumpărarea bunului.

Contractul de leasing

financiar a fost semnat de reclamantul P.M.S., atât în calitate de administrator

al SC S.L.I. SRL, care avea calitatea de utilizator, cât și în nume propriu, ca

garant pentru îndeplinirea la timp și în mod complet a tuturor obligațiilor asumate

de utilizator prin contract [art. 27.1 lit. a) din Condițiile generale], declarând

că are cunoștință și acceptă incidența dispozițiilor legale privitoare la solidaritatea

fidejusorilor cu debitorul principal și, în consecință, renunță în mod expres la

drepturile reglementate de art. 1662-1667 C. civ., inclusiv și fără a se limita

la beneficiul de discuțiune și la beneficiul de diviziune, renunță în mod irevocabil

la orice alte drepturi sau beneficii legale, legate de executarea obligației pe

care și-au asumat-o, precum și la orice apărare întemeiată pe incapacitatea legală

a utilizatorului sau pe orice altă viciere a contractului [art. 27.1 lit. e), respectiv

f) din aceleași condiții].

A mai reținut prima instanță

că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, cu modificările

și completările ulterioare, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori

pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale

clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate,

alin. (3) interzicând profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele

încheiate cu consumatorii.

Prin „consumator”, conform

art. 2 alin. (1) din lege, se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane

fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența

prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale

sau de producție, artizanale ori liberale, iar în categoria de „profesionist” intră,

potrivit alin. (2), orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul

unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității

sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și

orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Art. 4 alin. (1) din lege,

invocat de reclamanți, prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată

direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună

cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, iar pct. 1 lit. i) din anexa la lege, enumeră, printre clauzele considerate

abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume

disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către

acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Tribunalul a constatat

însă, că reclamanții nu se pot prevala de aceste dispoziții legale, întrucât nu

fac parte din categoria consumatorilor protejați de Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Nu poate fi

considerată consumator persoana juridică SC S.L.I. SRL, iar în ceea ce privește

pe reclamantul P.M.S., acesta a acționat în numele și pe seama societății, ca administrator

și garant al obligațiilor acesteia, asumate în cadrul activității sale comerciale,

deci ca un profesionist, calitatea de consumator fiind astfel exclusă.

Împotriva acestei soluții,

în termen legal, a declarat apel reclamantul P.M.S., solicitând admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței nr. 258 din 15 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul

București, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și a constatării nulității

absolute a art. 21.2 din Condițiile generale ale contractului de leasing financiar

încheiat la data de 23 iunie 2010.

Analizând

apelul prin prisma motivelor

invocate de apelant și față de probele administrate în cauză, Curtea a constatat

că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Nu a fost reținută critica

apelantului în sensul că în mod greșit prima instanță nu a reținut că are calitatea

de consumator.

Astfel, contractul de

leasing financiar din 23 iunie 2012, a fost încheiat între SC A. Leasing România

IFN SA în calitate de finanțator și SC S.L.I. SRL în calitate de utilizator, fiind

deci încheiat între doi profesioniști, și nu între un profesionist și un consumator.

Calitatea de garant a apelantului persoană fizică, nu poate schimba natura comercială

a contractului, care este dată de obligația principală din contract, garanția accesorie

preluând natura juridică a obligației principale.

De altfel apelantul a

și recunoscut și acceptat natura comercială a contractului, potrivit dispozițiilor

art. 27.1. lit. e) din contract, potrivit cărora „garanții declară că au cunoștință

și acceptă incidența dispozițiilor legale privitoare la solidaritatea fidejusorilor

cu debitorul principal”, solidaritate prevăzută de art. 42 alin. (2) C. com. Potrivit

acestui text de lege, prezumția de solidaritate privește nu numai pe fidejusorul

care are calitatea de comerciant, ci și pe fidejusorul necomerciant, câtă vreme

acesta garantează o obligație comercială.

În consecință, apelantul

nu poate pretinde că, în ceea ce-l privește, contractul de leasing financiar din

23 iunie 2012 nu este comercial, și deci nici nu poate invoca vreo calitate de „consumator”

în sensul Legii nr. 193/2000, care să izvorască din acest contract.

Reținând că apelantul

nu poate invoca incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, instanța

de apel nu a mai analizat nulitatea art. 21.2 din Condițiile generale ale contractului

de leasing financiar din 23 iunie 2012, prin prisma prevederilor acestei legi.

Pentru aceleași considerente,

este lipsită de relevanță în cauză și invocarea Directivei Consiliului 93/13/CEE

din 5 aprilie 1993 precum și a jurisprudenței CJUE în materia protecției consumatorului.

Cât privește susținerea

apelantului în sensul că acest articol ar fi nul în raport cu dispozițiile art.

5 C. civ., deoarece are o cauză imorală, finanțatorul urmărind o îmbogățire nejustificată,

instanța reține că principalul reper de reflectare a daunelor interese specifice

contractului de leasing financiar este efortul finanțatorului de a avansa integral

suma de bani către furnizorul bunurilor ce fac obiectul leasing-ului, în vederea

achiziționării acestora în scopul punerii la dispoziția utilizatorului, cu titlu

de folosință, în speranța obținerii de la acesta din urmă a restituirii investiției

financiare, prin intermediul ratelor de leasing și a unei dobânzi de finanțare a

operațiunii.

Încetarea, prin reziliere,

a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, are ca efect cauzarea

unui prejudiciu finanțatorului, constând în ratele de leasing și dobânda pe care

utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanțatorul avea speranța legitimă

să le încaseze. Aceasta deoarece, chiar dacă finanțatorul este achizitorul bunurilor

date în leasing, deținând dreptul de proprietate asupra acestora, de natura obiectului

său de activitate nu este cumpărarea spre închiriere a unor bunuri sau echipamente,

nici exploatarea în nume propriu a acestora, ci contractarea finanțării bunurilor,

la cererea utilizatorului lipsit de mijloace financiare, pentru a-i asigura acestuia

din urmă exploatarea bunurilor astfel achiziționate, în schimbul unor rate de leasing.

În consecință, apreciată

prin raportare la obiectul și cauza contractului de leasing, clauza penală contestată

de apelant nu este nici ilicită și nici imorală.

Nefondată este și susținerea

apelantului potrivit căreia textul contractual ar încălca și dispozițiile art. 15

din O.G. nr. 51/1997, deoarece aceste text de lege nu prevede nicio obligație în

sarcina utilizatorului de a plăti, pe lângă sumele arătate în art. 15, și celelalte

rate de leasing rămase de achitat precum și valoarea reziduală.

Astfel, instanța a reținut

că invocata normă legală statuează că dispozițiile sale își găsesc aplicarea „dacă

în contract nu se prevede altfel”. În consecință, în mod evident norma specială

conținută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare

la care părțile au posibilitatea să recurgă pe cale convențională.

În speță, părțile, alăturat

înscrierii în contract a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997 au inclus o clauză

convențională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul comun,

respectiv art. 1066–1070, art. 1087 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului

de leasing dintre părți, clauză penală valabilă.

În consecință, Curtea

de Apel București, secția VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 279/2013 din 18 septembrie

2013 a respins apelul formulat de apelantul P.M.S. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs în cadrul termenului legal reclamantul P.M.S., prin care a solicitat

admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii

apelului și în consecință admiterea acțiunii în sensul constatării nulității absolute

a art. 21.2 din Condițiile generale ale contractului de leasing financiar încheiat

la data de 23 iunie 2010.

În drept, recurentul a

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestuia

a susținut că deține calitatea de consumator, astfel încât intră sub incidența prevederilor

Legii nr. 193/2000, în raport de care clauza prevăzută la art. 21.2 din Condițiile

generale ale contractului este lovită de nulitate absolută, fiind abuzivă.

Invocă dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în susținerea calității de consumator,

coroborat cu calitatea sa de persoană fizică care a acționat în afara activității

comerciale, în mod greșit reținându-se calitatea sa de comerciant.

În mod greșit, ambele

instanțe au realizat o extindere a calității de comerciant în condițiile în care

obligația garantată nu este una proprie, ci a societății debitoare.

Recurentul susține că

nu se încadrează nici în noțiunea de profesionist din accepțiunea art. 3 alin.

(2) și (3) din noul C. civ.

Clauza prevăzută la

art. 21.2 din contract este una care se subscrie cerințelor prevăzute de art. 4

din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a fost negociată direct cu consumatorul

și creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului. Este evident

că există o disproporție între drepturile și obligațiile părților, astfel suma datorată

până la data predării este de 59.226,45 RON, iar cea datorată ca urmare a aplicării

art. 21.2 este de 1.338.785,72 RON, în condițiile în care bunurile au fost predate.

Clauza prevăzută la

art. 21.2 are natura unei clauze penale, arată recurentul, situație în care invocă

dispozițiile art. 1070 C. civ., care permit instanței, în caz de neexecutare parțială

a obligațiilor de către debitor, să micșoreze cuantumul acesteia proporțional cu

ce s-a executat.

Recurentul susține că

deși a semnat contractul de leasing financiar, nu a avut posibilitatea de a negocia

cu finanțatorul decât obiectul leasingului, durata contractului, plățile ce urmau

a fi efectuate, iar nu și condițiile generale de leasing la care societatea a aderat

fără a le negocia în mod direct. În aceste condiții, plata ratelor de leasing și

a valorii reziduale după rezilierea contractului, reprezintă o sarcină excesivă

ajungându-se la situația în care este mai profitabil pentru finanțator să nu fi

executat contractul.

Dintr-un alt punct de

vedere, recurentul susține că, clauza prevăzută la art. 21.2 din Condițiile generale

este ilicită și imorală, fiind nulă absolut, fiind contrară legii și bunelor moravuri

astfel cum dispun dispozițiile art. 5 C. civ.

În raportul dintre societatea

utilizatoare și cea finanțatoare se creează un dezechilibru semnificativ între drepturi

și obligații, clauza generând o sarcină excesivă atât pentru societatea debitoare,

cât și pentru garant.

Clauza în discuție, susține

recurentul are o cauză imorală, finanțatorul urmărind o îmbogățire nejustificată,

motiv pentru care este lovită de nulitate.

Recurentul mai arată că

penalitățile aferente ratelor pe care reclamanta trebuia să le achite anterior rezilierii

contractului sunt suficiente pentru a acoperi prejudiciul suferit de finanțator,

cu atât mai mult cu cât bunurile au revenit în patrimoniul acesteia.

Intimata pârâtă SC A.

Leasing România IFN SA a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând cererea de recurs

prin prisma criticilor formulate și în raport de motivul de nelegalitate invocat,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente.

Raportul juridic de față

este reprezentat de contractul de leasing financiar din 23 iunie 2012 încheiat între

SC A. Leasing IFN SA, în calitate de finanțator și SC S.L.I. SRL, în calitate de

utilizator, administratorul societății P.M.S. îndeplinind și calitatea de garant

al obligației.

Prima critică a recurentului

vizează calitatea sa de consumator și nu de comerciant, astfel cum este ea reglementată

de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Comerciantul este definit

potrivit legislației în vigoare la data încheierii contractului în art. 7 C.

com., art. 1 din Legea nr. 26/1990 și art. 1 din Legea nr. 31/1990. Acesta este

definit potrivit activității pe care o desfășoară sau potrivit comercialității unui

raport juridic. În cazul societăților comerciale, acestea sunt comercianți potrivit

unui criteriu formal, respectiv dacă societatea se constituie în una dintre formele

unei societăți comerciale prevăzute de lege.

În cauza de față, contractul

de leasing se observă că a fost încheiat între doi comercianți, reclamantul persoană

fizică garantând obligația asumată de societate, în calitate de administrator al

acesteia. În consecință este incidentă prezumția de comercialitate pentru toate

actele săvârșite de un comerciant, până la proba contrarie, care ar rezulta din

natura civilă a actului. Or, față de obiectul obligației principale din contract,

respectiv transmiterea dreptului de folosință asupra bunurilor anexă la contract,

contra unei plăți periodice, cu obligația ca la sfârșitul perioadei de leasing să

respecte dreptul de opțiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului,

este exclus caracterul civil al contractului.

Un alt argument reținut

corect de către instanța de apel este dat de clauza care consacră prezumția de solidaritate

a codebitorilor, consacrată de art. 42 C. com.

Nici în concepția noului

C. civ., această ipoteză susținută de către recurent nu este demonstrată, întrucât

reclamantul a semnat contractul de leasing financiar, atât în numele societății,

în calitate de administrator, cât și în nume propriu, în calitate de garant, deci

în calitate de profesionist.

Pentru a răspunde următoarei

critici care vizează incidența legislației privind protecția consumatorului, este

necesar a se califica raportului juridic dedus judecății .

Mai întâi este de reținut

că leasingul reprezintă în esență o tehnică modernă de finanțare a comerțului, în

doctrină fiind definit ca operațiunea de finanțare la termen, având ca suport juridic

un contract ce conferă unei persoane posesia și folosința unui bun. În acest context

contractul de leasing este unul negociat, unde acordul voințelor înseamnă consimțământ.

Recurentul face trimitere

la existența clauzei prevăzută la art. 21.2 din Condițiile generale care nu a fost

negociată cu finanțatorul. Deși nu se susține teoria contractului de adeziune, Înalta

Curte constată că nu se poate face distincție între formarea acordului de voință

în ce privește clauzele contractului de leasing, cu excepția celei prevăzute la

art. 21.2 din Condițiile generale, instanța fiind obligată să respecte autonomia

de voință potrivit art. 969 C. civ.

Concluzionând, contractul

de față nefiind unul preformulat, nu poate conține clauze abuzive, neputând fi aplicabilă

legislația privind protecția consumatorului, care a constituit temeiul acțiunii.

În raport de aceste considerente

criticile recurentului care susțin dezechilibrul semnificativ între drepturile și

obligațiile părților nu pot fi analizate din punct de vedere al îndeplinirii cerințelor

art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul a invocat nulitatea

absolută a clauzei în discuție, fiind pretins contrară ordinii publice și bunelor

moravuri, întrucât finanțatorul a urmărit o îmbogățire nejustificată.

În ce privește această

critică, Înalta Curte constată că, clauza pretins a fi nulă, nu a fost încheiată

cu nesocotirea legii.

Clauza prevăzută la

art. 21.2 din Condițiile generale potrivit căreia în cazul rezilierii, utilizatorul

va fi obligat cumulativ la plata tuturor sumelor scadente până la data operării

rezilierii, a tuturor ratelor de leasing care ar fi fost scadente, inclusiv valoarea

reziduală, la restituirea bunurilor finanțate, a fost asumată de către societatea

pârâtă, prin reprezentantul ei, impunându-se aplicarea principiului pacta sunt servanda,

astfel încât nu se poate susține la acest moment că aceasta este ilicită și imorală.

S-a mai susținut în ce

privește această clauză penală, incidența dispozițiilor art. 1070 C. civ., care

consacră posibilitatea micșorării acesteia cu ce s-a executat, în caz de executare

parțială a obligațiilor de către debitor.

Dispoziția citată de recurent

se referă la posibilitatea instanței de a reduce cuantumul clauzei penale, în situația

executării parțiale a obligației.

Se observă că obiectul

acțiunii de față este reprezentat de constatarea nulității absolute a art. 21.2

din Condițiile generale ale contractului de leasing financiar, care reprezintă o

clauză convențională având natura juridică a unei clauze penale.

Problema ireductibilității

clauzei penale nu se poate pune. Pe de o parte, aceasta a fost constatată a fi valabilă.

Pe de altă parte, a fost convenită de către părți, de către comercianți în afaceri

comerciale, în baza unui temei legal, situație în care reclamanta, parte contractantă,

nu-și poate invoca o eventuală culpă în dimensionarea prejudiciului de neexecutare,

nefiind în prezența unei cauze de nulitate, a principiului nemo auditur propriam

turpitudinem allegans.

În raport de aceste considerente,

recursul reclamantului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.S. împotriva deciziei civile nr. 279/2013

din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie

2014.