ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1093/2015

Decizia nr. 1093/2015

Deliberând asupra recursului, din actele și lucrările dosarului, a constat următoarele:

Prin sentința civila nr. 223 din 12 ianuarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/299/2011, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materiale a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cererii privind pe reclamanta SC A. SRL și pe pârâta B. IFN SA în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 06 februarie 2012 cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2012.

Reclamanta a depus cereri precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii.

Prin sentința civilă nr. 19465 din 13 decembrie 2012 a fost admisă excepția insuficientei timbrări și a fost anulată cererea ca insuficient timbrată.

Prin decizia civilă nr. 185 din 10 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 09 august 2013.

Prin încheierea din 10 octombrie 2013 au fost respinse excepția necompetenței generale a instanțelor și excepția inadmisibilității invocate de pârâtă ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 638 din 13 februarie 2014 instanța a respins cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. IFN SA ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin contractul de leasing financiar din 12 mai 2008 încheiat între reclamantă în calitate de utilizator și pârâtă în calitate de finanțator, părțile au convenit ca pârâta să transmită reclamantei dreptul de folosință asupra unui autoturism în sistem de leasing financiar pentru o perioadă de leasing de 24 de luni.

Conform contractului, valoarea de intrare a autoturismului este de 65.782,98 euro fără TVA, avansul fiind în cuantum de 32.891,49 euro fără TVA, o rată de leasing fiind de 1.470,91 euro fără TVA.

De asemenea, părțile au stabilit o valoare de analiză de 328,91 euro fără TVA și cheltuieli de import și înregistrare de 200 euro fără TVA.

La data de 27 mai 2008 părțile au încheiat un contract intitulat „Protocol”, prin care au modificat o parte din clauzele contractuale convenite inițial. Prin acest protocol s-a stabilit o valoare a autoturismului de 65.782,98 euro și condițiile de plată, respectiv 15% din valoarea contractului adică 9.867,45 euro cu 6 luni înainte de livrare și 85% din valoarea totală a contractului, adică 45.782,98 euro înainte de livrare.

Conform art. 4 din Protocol, livrarea urma a se face până la data de 30 noiembrie 2008.

Reclamanta a plătit pârâtei avansul în cuantum de 9.869 euro și suma de 528,9 euro, reprezentând taxă de management și costuri înregistrare după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, împrejurare necontestată de pârâtă. La rândul său, pârâta a plătit furnizorului avansul pentru livrarea bunului.

Autoturismul nu a fost livrat reclamantei de către furnizor.

Reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de leasing pentru neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale, invocând însă ca și cauză de rezoluțiune nepredarea bunului.

A reținut prima instanță că pentru neîndeplinirea acestei obligații pârâta nu este ținută să răspundă, având în vedere prevederile art. 9 - condiții specifice și art. 2.1.2 din condițiile generale ale contractului de leasing financiar din 12 mai 2008 și prevederile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997.

Conform art. 9 din contractul de leasing financiar din 12 mai 2008, reclamanta a fost de acord că nicio obligație, declarație sau garanție asumată de furnizor nu angajează răspunderea pârâtei și că nicio încălcare a obligațiilor proprii de către furnizor sau de către alte persoane nu exonerează pe utilizator de îndeplinirea obligațiilor sale față de finanțator astfel cum sunt prevăzute în cadrul acestui contract de leasing financiar. Pentru aceste motive reclamata a renunțat la orice acțiune în justiție împotriva pârâtei privind calitatea, livrarea și instalarea bunurilor care formează obiectul leasingului, reclamanta putând ridica asemenea obiecții față de furnizor în cadrul obligației de garanție a acestuia în conformitate cu art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997.

S-a mai reținut că potrivit art. 2.1.2 din condițiile generale ale contractului de leasing, în cazul existenței unor obiecții în legătură cu livrarea, instalarea sau calitatea bunurilor, utilizatorul va ridica asemenea obiecții față de furnizor în cadrul obligației de garanție a acestuia în conformitate cu art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997. În temeiul acestei dispoziții legale și a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul înțelege că în raport cu finanțatorul nu poate cere rezilierea contractului de leasing financiar și nici nu poate opune acestuia vreo excepție de neexecutare ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii cu întârziere/îndeplinirii defectuoase a obligației de livrare, instalare și/sau garanție pentru vicii a bunurilor de către furnizor.

Prin art. 3 lit. a) din preambulul Protocolului încheiat de părți la data de 27 mai 2008 reclamanta s-a obligat să suporte riscul nelivrării, livrării cu întârziere sau necorespunzătoare a mărfii de către vânzător.

S-a mai reținut și incidența în cauză a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, conform cărora locatorul/finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor.

Împotriva acestei soluții, a formulat apel reclamanta SC A. SRL solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței civile nr. 638 din 13 februarie 2014 și rejudecarea cauzei, respectiv admiterea cererii astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivare s-a arătat în primul rând că, prezenta cauză a fost judecată de același magistrat care se pronunțase și înainte de casarea cu trimitere spre rejudecare, astfel că în prima motivare se regăsește opinia instanței deja exprimată.

Pe fond s-a arătat criticat soluția tribunalului privind contractul de leasing, în lipsa livrării bunului, este evident că pârâta nu și-a executat obligația asumată, iar pretinsul „furnizor” nu a achiesat la Protocolul de livrare semnat între părți.

Prin decizia civilă nr. 956 din 05 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat în cauză.

În privința criticii referitoare la faptul că în cauză soluția pe fond a fost pronunțată de același judecător care a soluționat excepția insuficientei timbrări a acțiunii, prin sentința civilă nr. 19465 din 13 decembrie 2012, instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că în considerentele sentinței invocate judecătorul nu a făcut nici un fel de aprecieri cu privire la fondul pricinii, acțiunea fiind anulată în urma primului ciclu procesual.

În consecință, în cauză nu este incident motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 24 C. proc. civ., soluționarea excepției insuficientei timbrări neputând fi asimilată cu soluționarea pe fond a pricinii.

Pe fondul pricinii, instanța a apreciat ca fiind lipsite de relevanță toate susținerile apelantei referitoare la faptul că aceasta nu ar fi cunoscut toate datele agentului economic din Germania care urma să facă livrarea autoturismului, câtă vreme în contractul de leasing a cărui rezoluțiune se solicită pârâta intimată nu își asumase obligația de livrare a acestuia.

În privința invocatei transmiteri cu întârziere a plății avansului de către pârâta finanțatoare, în cauză nu s-a făcut dovada că acesta ar fi fost motivul pentru nelivrarea autoturismului, astfel că și această împrejurare este lipsită de relevanță.

Nu au putut fi reținute nici susținerile referitoare la aspectele legate de modalitatea formării acordului de voință între părți, câtă vreme în cauză reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea unei obligații, aspecte ce țin de executarea contractului și nu de valabilitatea încheierii acestuia.

În condițiile în care prin contractul încheiat între părți, intimata pârâtă nu și-a asumat obligația de livrare a autoturismului, nici nu se poate dispune rezoluțiunea acestuia pentru motivul nelivrării.

S-a repins cererea de acordare a pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., întrucât nu au fost dovedite.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs în motivarea căruia a formulat următoarele critici:

Astfel, deși motivarea hotărârii trebuia să fie clară, precisă și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, instanța de apel a făcut o motivare superficială și nu a lămurit toate faptele din care ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile și drepturile reciproce ale părților, limitându-se să retină că intimata pârâtă nu și-a asumat obligația de livrare a autoturismului - obiect al contractului de leasing.

Astfel, se arată că, potrivit clauzei prevăzute punctul la 3.1 societatea recurentă a plătit, conform contractului de leasing, avansul în cuantumul prevăzut în contract, așa cum a dovedit și a recunoscut și intimata. Potrivit clauzei prevăzute la același punct, aceasta avea obligația să transfere avansul plătit de recurentă către Furnizor, în conformitate cu prevederile contractului de vânzare cumpărare a bunului.

Intimata nu a făcut dovada certă că avansul plătit de ea a fost transferat în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare, contract ale cărui clauze noi nu le cunoaștea, intimata fiind aceea care a negociat și semnat acest contract.

Pe parcursul procesului, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către intimată, a constatat că, în fapt, aceasta, în mod culpabil, a semnat un contract de vânzare-cumpărare a bunului „fără o traducere prealabilă”, iar ulterior, la o dată nespecificată, având o tranzacție cu aceeași firmă, a constatat că nu a încheiat contractul cu „un furnizor”, ci cu un intermediar, care își rezervase dreptul de a nu returna avansul.

Recurentă învederează că această clauză din contractul încheiat între intimată și firma C., nu i-a fost adusă la cunoștință, nici la momentul semnării contractului între intimata pârâtă și firma germană, nici ulterior, după expirarea termenului de livrare (30 noiembrie 2008).

Este evident faptul că dacă ar fi cunoscut aceste aspecte și faptul că în caz de nelivrare nu i-ar fi restitui avansul plătit nu ar fi fost de acord cu încheierea afacerii în aceste condiții.

De asemenea, din lecturarea înscrisului de la dosar „Cerere de plată înainte de introducerea comenzii”, înscris despre care a luat cunoștință tot ca urmare a depunerii acestuia la dosarul cauzei, în cursul procesului, rezultă că suma reprezentând „restul de plată” trebuia plătită de intimata pârâtă „înainte de preluarea autovehiculului”.

De altfel, acest aspect a fost reținut și de instanța de fond în motivarea hotărârii sale (sentința civilă nr. 638 din 13 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012).

Este posibil ca acesta să fie motivul pentru care bunul comandat nu a fost livrat de către firma germană, iar culpa aparține intimatei, care nu a dovedit că și-a îndeplinit obligațiile asumate.

De asemenea, în mod esențial, instanța nu a dat eficiență dispozițiilor cuprinse în clauza prevăzută în Protocol, potrivit căreia „fiecare parte contractantă se obligă să despăgubească cealaltă parte contractantă pentru toate prejudiciile rezultate (...) pe baza informațiilor eronate, incomplete sau furnizate cu întârziere, precum și pentru orice alte cheltuieli sau prejudicii”.

Este evident, susține recurenta că a fost înșelată de către pârâtă care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, că a suferit un prejudiciu, în condițiile în care și-a îndeplinit toate obligațiile asumate prin contract.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată nu a răspuns criticilor prezentate în apel și instanța de prim control judiciar nu a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în limitele cererii de apel, încălcând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5.

Încadrând această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel nu este motivată corespunzător, lipsindu-i claritatea și fluența.

Referitor la primul motiv de recurs, după cum se poate observa, instanța anterioară a stabilit corect situația de fapt, raporturile juridice dintre părți concretizate în contractul de leasing.

Faptul că motivarea este succintă și sintetică, nu poate fi asimilată cu nemotivarea deciziei în concordanță cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea acestei cerințe a motivării actului jurisdicțional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acțiunea dedusă judecății de partea reclamantă.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, privind cele două aspecte ale litigiului, respectiv rezoluțiunea contractului de leasing și problema executării obligației de livrare a bunului.

Al doilea motiv de recurs, circumscris art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constă în interpretarea greșită a conținutului actului juridic dedus judecății, care în cauză nu este incident, întrucât din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că în mod corect că instanța de apel a statuat că prin contractul încheiat între părți, intimata pârâtă nu și-a asumat obligația de livrare a autoturismului, nici nu se poate dispune rezoluțiunea acestuia pentru motivul nelivrării, pe de o parte, iar pe de altă parte susținerile recurentei vizând presupusele clauze contractuale încălcate sunt, de asemenea, nefondate, întrucât instanța de judecată nu a fost învestită cu modalitatea formării acordului de voință între părți, reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea unei obligații, aspecte ce țin de executarea contractului și nu de valabilitatea încheierii acestuia.

De altfel, este de reținut că, în motivarea acestui motiv de recurs, recurenta antamează situația de fapt deja stabilită cu privire la avans, livrarea bunului, ceea ce nu poate forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, dat fiind că acesta se face strict și limitativ în lumina motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Ca atare, este lipsit de relevanță în cauză presupusa greșită interpretare a clauzelor contractului încheiat între părți, atâta timp cât prin contractul încheiat între părți, intimata pârâtă nu și-a asumat obligația de livrare a autoturismului, situație în raport cu care nu se poate pronunța instanța de apel asupra rezoluțiunii acestuia pentru motivul nelivrării.

Totodată, prin criticile aduse în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și prin care se susține încălcarea legii, recurenta își exprimă nemulțumirea vizând interpretarea clauzelor contractuale invocate și care în opinia sa ar fi trebuit să conducă la existența unui prejudiciu evident ce i-a fost cauzat, sens în care sunt aplicabile dispozițiile art. 11.5 din protocol, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, mai ales că părțile au consimțit problema suportării de către recurentă a riscului neexecutării obligației de livrare, aspecte examinate în concret a instanței de apel.

Trebuie reținut că susținerile recurentei cu privire la lipsa datelor furnizorului german de către utilizator nu poate să atragă culpa pârâtei, în condițiile în care pârâta nu și-a asumat o asemenea obligație.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 956 din 05 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Referitor la cererea părții adverse de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, întrucât înscrisurile depuse la dosar recurs nu sunt acte doveditoare, care să justifice plata cu acest titlu, fiind depuse în copii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 956 din 05 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Respinge ca nefondată cererea intimatei-pârâte SC B. IFN SA de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2015.