ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 330/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 20.04.2011 sub nr. x/97/2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SA, pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că nu erau întrunite condițiile legale și contractuale care să-i permită pârâtei să procedeze la rezilierea, începând cu data de 07.02.2011, a contractului de leasing financiar nr. x încheiat între reclamantă și pârâtă la data de 21.04.2008; pe cale de consecință să constate că acest contract de leasing nr. x este încă în vigoare; să se dispună rezilierea contractului de leasing financiar nr. x/21.04.2008 din culpa pârâtei SC B. SA; să dispună obligarea pârâtei să îi restituie în RON, la cursul BNR din ziua plății a sumei de 70.000 euro, echivalentul sumei de 300.055,54 RON, reprezentând avans achitat de reclamantă pârâtei, în temeiul contractului de leasing descris mai sus; să dispună obligarea pârâtei la restituirea în RON, la cursul BNR din ziua plății, a sumei de 7.000 euro, echivalentul a 29.960,51 RON reprezentând "taxă analiză" dosar; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 2242/CA/2011 din 23 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2011, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/3/2011.

Prin Sentința civilă nr. 6301 din 10 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, a fost respinsă excepția netimbrării acțiunii; a fost admisă excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, acesta fiind respins ca inadmisibil și au fost respinse ca neîntemeiate celelalte cereri formulate de reclamanta SC A. SA.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 36 din 8 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2011, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței nr. 6301 din 10 mai 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a anulat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub același număr de dosar, respectiv nr. x/2011.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1102 din 11 martie 2014, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes, cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta SC A. SA, precum și cererea pârâtei SC B. SA privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile rezilierii convenționale ale contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008, încheiat între reclamanta SC A. SA - în calitate de utilizator - și pârâta SC B. SA (fostă SC C. SA) - în calitate de finanțator -, în temeiul clauzei prevăzute la art. 8 raportat la art. 7 pct. 1 din contract, la inițiativa pârâtei, conform declarației de reziliere din 7 februarie 2011, pentru neîndeplinirea culpabilă de către reclamantă a obligației contractuale de plată a ratelor de leasing.

Astfel, prima instanță a constatat că, clauzele inserate la art. 3.4, art. 3.5 și art. 3.6 din contractul de leasing sunt neîndoielnice, stabilind fără echivoc obligația reclamantei de a achita către pârâtă ratele de leasing, indiferent dacă bunul a fost livrat sau nu, scadența ratelor fiind cea menționată în Anexa 2 la contract, conform art. 1.1 din acesta.

Obligația de plată a utilizatorului, născută din contractul de leasing, nu este afectată decât de termenele suspensive prevăzute în Anexa 2 la contract, iar nu de un alt termen sau condiție reprezentată de plata de către pârâtă - finanțator - a utilajului către furnizor.

Totodată, s-a mai reținut că obligația de plată a bunului, concomitentă sau anterioară livrării, a fost asumată de pârâta-cumpărător față de furnizorul SC D. SRL, într-un alt contract sinalagmatic decât contractul de leasing încheiat între reclamantă și pârâtă, iar obligația esențială a pârâtei-finanțator, asumată prin contractul de leasing față de reclamantă, nu este aceea de plată a utilajului, ci de a ceda dreptul de folosință a bunului (art. 1.1), iar împrejurarea că, în concret, reclamanta nu a folosit bunul nu poate fi imputată pârâtei.

Prima instanță a mai reținut că reclamanta nu se poate prevala de clauza de la art. 3.3 din contractul de leasing pentru a susține că obligația sa de plată a ratelor de leasing devenea scadentă numai după livrarea completă și în stare funcțională a stației de concasare și sortare, întrucât din interpretarea clauzei nu rezultă faptul că plata ratelor este amânată până la momentul livrării.

S-a mai constatat că în cauză a avut loc. o livrare, iar potrivit contractului de leasing pârâta-finanțator este exonerată de orice răspundere în ceea ce privește livrarea parțială sau necorespunzătoare a bunului, reclamanta-utilizator având acțiune împotriva furnizorului pentru orice pretenție în legătură cu acest aspect, în raport cu dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 51/1997 republicată, astfel că reclamanta nu poate opune pârâtei neconformitatea livrării pentru a refuza plata ratelor de leasing până la data efectuării unei livrări corespunzătoare.

Neîndeplinirea obligației pârâtei de a achita furnizorului integral, la livrare, prețul utilajului, nu poate fi invocată de către reclamanta-utilizator pentru a obține constatarea ca nelegală sau contrară prevederilor contractuale a aplicării de către pârâtă a pactului comisoriu stipulat în contractul de leasing, desființarea declarației de reziliere a acestui contract emisă de pârâtă și încetarea acestui contract prin reziliere din culpa exclusivă a pârâtei.

Apelul declarat de reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar E. împotriva Sentinței nr. 1102 din 11 martie 2014 a Tribunalului București a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1846 din 10 noiembrie 2015.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că sunt distincte cele două acte juridice, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 8 mai 2008 și contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008, acestea având obiecte proprii ce produc efecte specifice, context în care dreptul intimatei-pârâte de a declara rezilierea contractului de leasing pentru neîndeplinirea de către apelanta-reclamantă a obligațiilor ce îi revin din acesta nu depinde în niciun fel de modul în care intimata-pârâtă și-a executat propriile obligații, dar izvorâte dintr-un contract distinct, respectiv cel de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că apelanta reclamantă nu a fost în măsură să indice care au fost obligațiile încălcate de intimata-pârâtă asumate prin contractul de leasing, astfel încât o eventuală încălcare a acestora să atragă nevalabilitatea declarației de reziliere din 7 februarie 2011, având în vedere că posibilitatea de a declara rezilierea convenției aparține doar creditorului care și-a executat sau se declară gata să-și execute obligațiile derivând din acel anume contract, nu și cele asumate prin alte acte juridice - cum ar fi, în speță, cel de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanta, cu încălcarea obligațiilor contractuale, nu a procedat la plata ratelor de leasing restante, date fiind prevederile art. 8 și 7.1 din contractul de leasing, precum și cele de la art. 3.6 care dispun că utilizatorul este ținut de executarea obligațiilor sale indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu, instanța de apel a înlăturat susținerile referitoare la faptul că pârâta în mod abuziv a procedat la rezilierea contractului din culpa A. SA.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar E. a declarat recurs.

Prin Decizia nr. 1712 din 18 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SA - prin administrator judiciar E. împotriva Deciziei civile nr. 1846 din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă; s-a casat decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că instanța de apel în analizarea cauzei a plecat de la o greșită evaluare a clauzelor contractuale, respectiv a conținutului obligațiilor finanțatorului în contractul de leasing.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13 februarie 2017 sub nr. x/2/2015*.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 816 din 4 mai 2017 a admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar E. împotriva Sentinței civile nr. 1102 din 11 martie 2014, pronunțată de secția a VI-a civilă a Tribunalului București în Dosarul nr. x/2011; a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a desființat declarația de reziliere din 7 februarie 2011; a dispus rezilierea contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008 din culpa pârâtei SC B. SA; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 70.000 EURO + TVA echivalent în RON la data plății reprezentând avans achitat în temeiul contractului de leasing și suma de 7.000 EURO + TVA echivalent în RON la data plății reprezentând taxă analiză dosar și la plata către reclamantă a sumei de 38.288,5 RON cheltuieli de judecată; s-a luat act că apelanta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că intimatei-pârâte îi revine culpa în derularea convenției dintre părți, iar ca urmare a reținerii culpei intimatei-pârâte în executarea propriilor obligații asumate prin contractul de leasing financiar, s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1021 C. civ. de la 1864, motiv pentru care a dispus rezilierea contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008 din culpa pârâtei SC B. SA.

Împotriva acestei decizii pârâta SC B. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că raționamentul instanței este contradictoriu, în sensul că, la momentul la care analizează posibilitatea pârâtei de a rezilia contractul, are în vedere pretinsul fapt că pârâta nu și-a executat o obligație contractuală, însă, la momentul la care analizează posibilitatea reclamantei SC A. SA de a obține rezilierea contractului, nu are în vedere faptul că intimata nu și-a executat obligația de a plăti ratele de leasing.

De asemenea, susține recurenta-pârâtă, instanța nu a motivat care este ordinea executării prestațiilor în cadrul contractului de leasing, limitându-se doar la a susține în mod nejustificat faptul că intimata urma să-și execute obligațiile doar ulterior îndeplinirii de către pârâtă a obligațiilor asumate contractual, fără a analiza inclusiv faptul că instanțele naționale au reținut în mod definitiv că este îndeplinită obligația de livrare de către furnizor.

Mai mult, arată recurenta-pârâtă, instanța a dispus obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri, însă nu analizează în ce măsură sunt sau nu îndeplinite condițiile răspunderii contractuale pentru a se putea dispune o astfel de măsură și tot în acest sens, instanța nu a motivat în nici un mod soluția de acordare a unui cuantum ridicat de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 38.288,5 RON.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța a apreciat că o pretinsă neexecutare corespunzătoare a obligației de livrare justifică conduita intimatei de a refuza plata ratelor de leasing, iar această interpretare a instanței denaturează înțelesul prevederilor clare din contract, prevederi din care reiese că executarea debitelor generate de contractul de leasing nu este condiționată de livrarea corespunzătoare a bunului.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța a denaturat prevederile contractuale prin aceea că a instituit o ordine de executare a obligațiilor care nu își găsește temeiul în prevederile contractuale, deși din contract reiese faptul că scadența ratelor de leasing nu este condiționată de livrarea bunului și că, prin urmare, aceste debite sunt scadente anterior livrării și deci trebuie achitate.

De asemenea, susține recurenta-pârâtă că instanța de apel a denaturat prevederile contractuale prin aceea că a stabilit că se impune atragerea răspunderii pârâtei, deși în cadrul contractului este prevăzut în mod expres faptul că pârâta nu răspunde pentru neîndeplinirea conformă a obligației de livrare, fiind încălcate și prevederile art. 3.3 din condițiile generale ale contractului.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1020, art. 1021, art. 969, art. 970, art. 998, art. 1082 C. civ. și a prevederilor O.G. nr. 51/1991 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

În opinia recurentei, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1021 C. civ., atât în ceea ce privește constatarea că sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune rezilierea din culpa pârâtei, cât și în ceea ce privește constatarea că nu au fost îndeplinite condițiile rezilierii convenționale generate de neexecutarea din partea SC A. SA.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiului forței obligatorii a contractului, denaturând, sub pretextul interpretării, efectele generate de contract și ignorând prevederile contractuale, nefiind motivate condițiile antrenării răspunderii contractuale.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 întrucât deși în speță a avut loc livrarea bunului, instanța de apel a imputat pârâtei neconformitatea bunului livrat, iar concluzia instanței de apel în sensul că pârâta nu era îndreptățită să obțină rezilierea contractului contravine și prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta SC A. SA, inclusiv în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata SC A. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a Deciziei civile nr. 816 din 4 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate constată că prezentul recurs este fondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile recurentei, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la faptul că raționamentul instanței de apel este contradictoriu și că aceasta nu a motivat care este ordinea executării prestațiilor în cadrul contractului de leasing, vor fi înlăturate.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv recurenta consideră că există contradicție între considerentele de la pagina 10 și reținerile de la pagina 11 în sensul că la momentul la care instanța de apel analizează posibilitatea pârâtei de a rezilia contractul, are în vedere pretinsul fapt că pârâta nu și-a executat o obligație contractuală însă, la momentul la care analizează posibilitatea SC A. SA de a obține rezilierea contractului, nu are în vedere faptul că intimata nu și-a executat obligația de a plăti ratele de leasing.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a considerat necesar să prezinte aspecte ale situației de fapt raportat la dispozițiile contractuale, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu, concluziile analizei făcute.

De altfel, recurenta a înțeles să extragă fragmente din contextul analizei făcute de instanța de apel, prezentând trunchiat presupusele contradictorialități a deciziei recurate, fără însă a convinge că instanța de apel, prin considerentele prezentate a încălcat exigențele prevăzute de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează conținutul hotărârii judecătorești.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este mulțumită de aceste argumente și de soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Criticile recurentei-pârâte încadrate în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., sunt fondate și vor fi analizate în mod unitar.

Prin contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008 reclamanta SC A. SA în calitate de utilizator și SC B. SA în calitate de finanțator au convenit cedarea dreptului de folosință asupra bunului denumit stație completă de concasare și sortare (SH 2006) pe o perioadă determinată, contra plății periodice a ratei de leasing în conformitate cu contractul și prevederile O.G. nr. 51/1997.

Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 prevăd faptul că dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Potrivit art. 3 din contract părțile au convenit livrarea bunului și descărcarea finanțatorului de răspundere privind livrarea și garanția.

Conform art. 3 pct. 4 utilizatorul a luat act prin contract ca finanțatorul nu răspunde pentru livrarea, obținerea documentelor necesare utilizării și de calitatea tehnică a bunului și se obligă să onoreze către furnizor debitele generate prin contractul de leasing. La art. 3.5 teza a II-a se prevede, de asemenea, că finanțatorul nu are nicio obligație în ceea ce privește livrarea bunului de către furnizor, iar utilizatorul renunță în totalitate la orice pretenție prezentă și viitoare față de finanțator privind pierderi, daune, riscuri, cheltuieli sau alte prejudicii cauzate de nelivrarea, livrarea parțială sau cu întârziere a bunului.

Potrivit art. 3.6 din contract utilizatorul este ținut de executarea obligațiilor prevăzute în contract de la data încheierii acestuia, indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu.

Conform art. 7 pct. 1, constituie caz de neîndeplinire a obligațiilor contractuale neplata unei rate de leasing timp de două luni consecutive.

Potrivit art. 8 din contract, în cazul producerii vreunuia dintre cazurile de neîndeplinire a obligațiilor contractuale prevăzute la art. 7, precum și în cazul în care utilizatorul nu își îndeplinește vreuna dintre obligațiile asumate prin contract, finanțatorul are, printre altele, dreptul să considere contractul desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ., invocat de către recurentă în susținerea cererii de recurs, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Astfel fiind, se constată că instanța de apel, făcând o interpretare lacunară a prevederilor contractului de leasing, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic și a reținut în mod eronat că intimatei-pârâte îi aparține culpa în derularea convenției dintre părți.

Instanța de apel, prin interpretarea clauzelor prevăzute de contractul de leasing, nu poate trece peste voința comună exprimată de părți în cuprinsul contractului.

Între părți forța obligatorie a contractului constă în aceea că părțile sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile asumate, iar obligațiile contractuale trebuie executate întotdeauna cu bună-credință.

Actul juridic încheiat între părți, respectiv contractul de leasing financiar din 21 aprilie 2008, este un contract sinalagmatic, fiecare parte având dublă calitate, de creditor și debitor. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice este caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor asumate de părți.

Ca urmare, posibilitatea de a declara rezilierea convențională (sau de a cere instanței pe cale judiciară să dispună această măsură), aparține doar creditorului care și-a executat sau se declară gata să își execute obligațiile.

Or, în cauză, partea care nu și-a îndeplinit obligațiile inserate la art. 3.4, art. 3.5 și art. 3.6 din contractul de leasing este reclamanta care nu a achitat către pârâtă ratele de leasing, scadența ratelor fiind cea menționată în anexa 2 la contract, conform art. 1.1 din acesta.

Analizând modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale și legătura contractului de leasing cu contractul de vânzare-cumpărare prin care finanțatorul a dobândit bunul ce face obiectul contractului de leasing, conform îndrumărilor obligatorii ale instanței de recurs din ciclul procesual anterior, Curtea reține că finanțatorul și-a îndeplinit obligația esențială de asigurare a folosinței bunului de către utilizator, este adevărat cu întârziere, și în consecință utilizatorului îi revenea obligația de a achita ratele de leasing.

Deși prin contract finanțatorul și-a rezervat dreptul de a nu răspunde de livrarea bunului acordând utilizatorului acțiunea directă împotriva celui care trebuia să facă livrarea, D. SRL, Curtea reține că livrarea la scadență nu a avut loc prin culpa finanțatorului care nu a achitat prețul bunului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008.

Cu toate acestea, ca urmare a litigiului purtat între D. SRL și finanțator, finalizat cu Sentința nr. 222 din 12 ianuarie 2010, echipamentul a fost livrat integral la 2 noiembrie 2009, încât de la această dată stația de concasare a putut fi pusă în funcțiune.

De la acest moment (2 noiembrie 2009) finanțatorul și-a îndeplinit obligația de asigurare a folosinței bunului ce face obiectul contractului de leasing încât utilizatorul nu mai avea nicio justificare pentru neplata ratelor de leasing.

Ca urmare, declarația de reziliere unilaterală a contractului de leasing făcută de finanțator la 7 februarie 2011, la peste un an de la predarea bunului este valabilă, respectă clauzele contractului de leasing și își produce efectele.

Astfel fiind, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile rezilierii convenționale ale contractului de leasing financiar din 21 aprilie 2008, încheiat între reclamanta SC A. SA și pârâta SC B. SA, în temeiul clauzei prevăzute la art. 8 raportat la art. 7 pct. 1 din contract, la inițiativa pârâtei, conform declarației de reziliere din 7 februarie 2011, pentru neîndeplinirea culpabilă de către reclamantă a obligației contractuale de plată a ratelor de leasing, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile legale incidente.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 816 din 4 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă; va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar E. împotriva Sentinței nr. 1102 din 11 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul x/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 816 din 4 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că:

Respinge apelul declarat reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar E. împotriva Sentinței nr. 1102 din 11 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2018.

Procesat de GGC - CL