ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 827/2016

Decizia nr. 827/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la instanță sub nr. de Dosar nr. x/83/2011, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA București, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se constate că pârâta a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar din 13 mai 2008, încheiat cu reclamantul; să se dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de leasing financiar și restituirea către reclamant a sumei de 8.975,71 euro în Iei, la cursul de referință comunicat de B.N.R. pentru data efectuării plății + 1,5%, reprezentând: 7.601,48 euro - rate de leasing achitate, respectiv 1.374,23 euro - rate Casco; să se constate că pârâta i-a încălcat reclamantului opțiunea exprimată de a cumpăra, la sfârșitul perioadei de leasing, autoturismul ce a făcut obiectul contractului; să fie obligată pârâta la plata către reclamant a daunelor-interese materiale și morale cumulate pentru prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului și încălcarea opțiunii de a cumpăra autoturismul; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

Prin sentința civilă nr. 127/2012, din data de 26 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei SC B. SA și, în consecință: s-a constatat că pârâta a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar din 13 mai 2008, încheiat cu reclamantul; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de leasing și restituirea către reclamant a sumei de 8.975,71 euro în lei, la cursul de referință comunicat de B.N.R. pentru data efectuării plății și +1,5% reprezentând: 7.601,48 euro - rate de leasing achitate și 1.374,23 euro - rate Casco. S-a constatat că pârâta i-a încălcat reclamantului opțiunea exprimată de a cumpăra la sfârșitul perioadei de leasing autoturismul ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar din 13 mai 2008. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului daune interese și morale în sumă de 3.000 euro, în echivalent lei, pentru prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului și încălcarea opțiunii de a cumpăra autoturismul ce a făcut obiectul contractului, fiind respinse celelalte pretenții formulate de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 41/C/2013/A din data de 29 mai 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile de necompetență teritorială a Tribunalului Bihor și a autorității de lucru judecat, precum și apelul declarat de apelantul A.. A admis apelul declarat de apelanta pârâtă SC B. SA - prin mandatar SC C. SRL împotriva sentinței nr. 127 din 26 martie 2012, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins capetele II și III din acțiunea introductivă, având ca obiect repunerea în situația anterioară, restituirea sumei de 8.975,71 euro și constatarea încălcării de către pârâtă a opțiunii de a cumpăra autoturismul, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Satu Mare, apelanta SC B. SA - prin mandatar SC C. SRL a invocat această excepție în temeiul art. 7 alin. (1) C. proc. civ., precum și pe considerentul că, potrivit art. 18.5 din contractul de leasing, părțile au stabilit ca toate litigiile generate de acest contract, care se referă la executarea, anularea sau rezilierea contractului, se supun exclusiv competenței teritoriale a instanței de drept comun din București.

Această excepție a fost invocată și în fața instanței de fond, care a respins-o prin încheierea de ședință din data de 18 aprilie 2011, însă această încheiere, fiind una premergătoare, nu a fost apelată conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., fiind atacată cu apel doar sentința nr. 127/2012.

Față de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel nu poate verifica legalitatea încheierii prin care instanța de fond a dispus respingerea acestei excepții, nefiind investită cu privire la aceasta prin cererea de apel.

Pe de altă parte, această excepție nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, deoarece normele de competență teritorială la care apelanta a făcut referire sunt norme juridice de ordine privată, competența teritorială fiind relativă, iar potrivit art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar in limine litis, prin întâmpinare sau cel mai târziu până la prima zi de înfățișare.

Pentru considerentele arătate, excepția de necompetența teritorială a Tribunalului Satu Mare a fost respinsă.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, invocată de către apelantul A., cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing, raportat la sentința civilă nr. 4400 din data de 05 iulie 2010 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 48/2011/R din 24 februarie 2011 a Tribunalului Satu Mare, instanța de apel a apreciat că această excepție este nefondată, astfel că a fost respinsă.

Instanța a arătat că, pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, este necesar, conform art. 1201 C. civ., să existe tripla identitate cerută de acest text: de persoane, de obiect și de cauză. Or, în speță, nu există identitate de obiect și de cauză, întrucât obiectul primului litigiu l-a constituit o contestație la executare, în cadrul căreia s-au invocat și apărări de fond, în temeiul art. 399 alin. 3 C. proc. civ.

Totuși, instanța de apel a reținut că principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

În timp ce condiția de aplicare a excepției autorității de lucru judecat presupune o identitate sub aspectul părților, obiectului și cauzei, ce oprește repetarea judecății, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat impune consecvență în judecată, și anume: ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre judecătorească să nu fie contrazis printr-o alta.

Pentru a se avea în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat este suficientă identitatea de părți și invocarea între acestea a unor chestiuni soluționate în procesul anterior.

Acceptarea efectului pozitiv al lucrului judecat apare ca o necesitate juridică evidentă pentru a se evita pronunțarea de hotărâri judecătorești contradictorii cu privire la aceleași chestiuni de fapt și de drept.

Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, instanța de apel a constatat că prin sentința civilă nr. 4400 din data de 05 iulie 2010, rămasă irevocabilă, Judecătoria Satu Mare a interpretat clauzele contractuale inserate la art. 10 din contractul încheiat între părți și a reținut că „utilizatorul are obligația de a achita ratele de leasing în termen de 14 zile de la data emiterii facturilor, dar cu condiția ca acestea să-i fie comunicate în termen rezonabil" și că „prin necomunicarea către utilizator - debitor a facturilor aferente ratelor de leasing se creează pentru acesta imposibilitatea de a achita ratele".

De asemenea, s-a mai reținut că SC B. SA a reziliat contractul de leasing în mod unilateral, din vina exclusivă a debitorului, pentru nerespectarea de către acesta a obligației de achitare a ratelor de leasing în termenul contractual, însă nu a făcut dovada culpei debitorului A. în neexecutarea obligațiilor pentru a putea opera rezilierea contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, stipulat în contract la art. 12.4 din Titlul II.

Având în vedere cele arătate mai sus, instanța de apel a apreciat că susținerile apelantei SC B. SA, potrivit cărora utilizatorul avea obligația de achita facturile în termen de 14 zile de la data emiterii acestora, indiferent dacă aceste facturi i-au fost comunicate sau nu într-un termen rezonabil, pentru a putea fi achitate la scadență, nu pot fi primite și că nu poate fi reținută culpa intimatului A. pentru nerespectarea de către acesta a obligației de achitare a ratelor de leasing în termenul contractual.

Prin urmare, această neexecutare nefiindu-i imputabilă, instanța de apel a apreciat că, în mod netemeinic, apelanta-pârâtă a uzat de pactul comisoriu de gradul IV, stipulat în contract la art. 12.4 din Titlul II și a dispus rezilierea unilaterală a contractului de leasing, nefiind îndeplinite condițiile de reziliere, apelul fiind nefondat sub acest aspect.

Referitor la capătul de cerere referitor la repunerea părților în situația anterioară, instanța de apel a reținut că, în mod nelegal, prima instanță a admis acest capăt de cerere, având în vedere că sancțiunea rezilierii nu determină o desființare propriu zisă a contractului, ci marchează încetarea prestațiilor reciproce între părți.

Întrucât rezilierea nu are caracter retroactiv, producând efecte doar pentru viitor, prestațiile reciproce nu se mai restituie, datorită caracterului prestațiilor succesive.

Astfel, în speță, suma de 9.875,71 euro a fost achitată de apelantul -reclamant pentru folosința autoturismului de la data încheierii contractului și care și în prezent este în posesia sa, or folosința este un fapt împlinit, nesusceptibil de restituire.

Pe de altă, constatându-se că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing, acesta rămâne în ființă, astfel că nici nu se mai poate pune problema repunerii părților în situația anterioară.

Pentru aceleași considerente, instanța de apel a apreciat că este nefondat și capătul de cerere având ca obiect constatarea că pârâta apelantă a încălcat dreptul de opțiune al reclamantului, întrucât contractul de leasing, rămânând în ființă, reclamantul are posibilitatea ca la sfârșitul contractului să-și manifeste acest drept.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune-interese și daune morale, instanța de apel a reținut că, în cauză, apelantul-reclamant nu a făcut dovada unor daune-interese materiale, deoarece nu a fost lipsit de folosința autovehiculului, astfel că nu se poate reține că ar fi fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, pentru a suplini lipsa de folosință a autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing.

În ceea ce privește daunele morale, instanța de apel a apreciat că reclamantul este îndreptățit la suma 3.000 euro, cu titlu de daune morale, având în vedere prejudiciul moral produs prin rezilierea nelegală a contractului de leasing, incertitudinea în care acesta s-a găsit cu privire la folosința autoturismului și multitudinea de procese între părți, generate de rezilierea nelegală a contractului de leasing, de natură a-i crea acestuia un disconfort psihic.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părți.

Reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de intimată-pârâtă, a admiterii apelului formulat de acesta și a admiterii cererii în totalitate, astfel cum a fost precizată, motivele fiind următoarele:

Un prim motiv de nelegalitate invocat de recurentul-reclamant vizează considerentele hotărârii recurate, în care instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care s-a constatat că intimata a reziliat în mod nelegal contractul de leasing, acest contract ar rămâne în ființă, motiv pentru care nu se mai poate pune problema repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului, fiind, prin urmare nefondat și capătul de cerere din acțiunea introductivă, privind constatarea că intimata i-a încălcat recurentului opțiunea exprimată în scris de a cumpăra autoturismul la sfârșitul perioadei de leasing.

Astfel, pe acest considerent, instanța de apel a respins capetele de cerere II și III din cererea introductivă formulată de recurent, astfel cum a fost precizată.

În mod greșit, instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care rezilierea contractului s-a făcut în mod nelegal de către intimată, contractul de leasing rămâne în ființă. In cuprinsul contractului de leasing este inserat un pact comisoriu de grad IV, situație în care, spre deosebire de celelalte tipuri de pact comisoriu, instanța de judecată nu poate înlătura efectele rezoluțiunii (rezilierii), în sensul de a dispune rămânerea în ființă a contractului, putând doar verifica dacă erau întrunite sau nu condițiile rezilierii.

Urmare a rezilierii unilaterale, în mod nelegal, a contractului de leasing încheiat între părți, instanța de apel nu putea dispune ca acesta să rămână în ființă, pârâta fiind obligată să răspundă pentru toate prejudiciile cauzate prin încălcarea prevederilor contractuale, având în vedere și faptul că la data de 13 mai 2013, a expirat durata contractului.

Prin pct. II din petitul cererii introductive, astfel cum a fost ea precizată, recurentul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 8.975,71 euro în lei, la cursul de referință comunicat de B.N.R. pentru data efectuării plății + 1,5%, cu titlul de daune-interese materiale, reprezentând: 7.601,48 euro - rate de leasing achitate, respectiv 1.374,23 euro - rate, achitate de acesta în temeiul contractului de leasing reziliat în mod nelegal de către pârâtă, iar prin pct. III, a solicitat să se constate că pârâta i-a încălcat opțiunea exprimată privind cumpărarea autoturismului.

Prin hotărârea ce face obiectul recursului, instanța de apel a respins ambele capete de cerere, recurentul considerând că motivul reținut de instanță, potrivit căruia suma de 8.975,71 euro nu s-ar putea restitui, deoarece ar fi fost achitată de acesta pentru folosința autoturismului, este nelegal, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 republicată, cu modificările ulterioare, în cazul leasingului financiar, rata de leasing reprezintă cota-parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda pe leasing.

Recurentul arată că, potrivit contractului de leasing financiar din 13 mai 2008, valoarea reziduală a autoturismului (adică valoarea la care urma să se facă transferul dreptului de proprietate) a fost inclusă în ratele de leasing, fiind achitată cu aceeași periodicitate.

Prin pct. II din petitul cererii introductive, astfel cum a fost acesta precizat la termenul de judecată din data de 1 noiembrie 2011, recurentul-reclamant a înțeles să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 8.975,71 euro în lei, la cursul B.N.R. din data efectuării plății + 1,5%, cu titlu de daune-interese materiale, reprezentând echivalentul sumelor achitate în baza contractului de leasing reziliat în mod nelegal de către recurenta-reclamantă. Corelativ, și-a asumat obligația de a restitui acesteia autoturismul ce a făcut obiectul contractului.

Prin pct. II din petitul cererii introductive, recurentul arată că nu a solicitat repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii prestațiilor reciproce, valabil în cazul rezoluțiunii contractelor cu executare instantanee, ci a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.975,71 euro, cu titlu de daune-interese materiale, reprezentând totalitatea sumelor achitate în baza contractului de leasing reziliat nelegal.

Astfel, în condițiile în care recurenta-pârâtă a reziliat contractul de leasing în mod nelegal, este ținută să repare întregul prejudiciu cauzat, o parte a acestui prejudiciu fiind reprezentat de totalitatea sumelor achitate de recurentul-reclamant în temeiul contractului de leasing.

Cauza încheierii contractului de leasing a fost, la momentul semnării acestuia, dobândirea dreptului de proprietate asupra autoturismului ce a făcut obiectul contractului.

Potrivit prevederilor contractuale, valoarea reziduală a autoturismului a fost inclusă în rate, situație în care, deși potrivit condițiilor generale de leasing financiar, recurentul avea dreptul să-și exprime opțiunea de a cumpăra autoturismul la sfârșitul perioadei de leasing, în fapt, intenția de a cumpăra acest autoturism a fost exprimată încă la data perfectării contractului, prin includerea valorii reziduale în cuantumul ratelor lunare de leasing.

Deoarece contractul nu a putut avea finalitatea urmărită de părți la data încheierii acestuia, se impune în sarcina pârâtei obligația reparării integrale a tuturor prejudiciilor cauzate, o parte a acestor prejudicii fiind reprezentată de suma de 8.975,71 euro, achitată de recurentul-reclamant cu scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing financiar.

Prin adresa din data de 19 aprilie 2010, depusă la dosarul cauzei, recurentul afirmă că și-a exprimat opțiunea de a cumpăra autoturismul și a solicitat pârâtei comunicarea situației financiare a contractului pe leasing, în vederea achitării anticipate a valorii finanțate și închiderea contractului, însă recurenta-pârâtă, pe lângă faptul că nu i-a comunicat că a reziliat unilateral contractul, nici până în prezent nu a răspuns acestei solicitări, reaua-credință a acesteia fiind evidentă.

Mai mult, din interpretarea legislației în materie rezultă că, prin contractul de leasing financiar, finanțatorul și-a asumat o promisiune unilaterală de vânzare al cărei beneficiar este, promisiune de vânzare care a fost încălcată de către recurenta-pârâtă prin rezilierea nelegală a contractului de leasing, astfel că, și din acest punct de vedere, consideră că este întemeiată cererea sa de obligare a acesteia la plata sumei de 8.975,71 euro, în lei, la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, cu titlu de daune-interese materiale.

Totodată, apreciază că cererea sa, privind obligarea recurentei-pârâte la plata sumei prevăzute la pct. II din petitul cererii introductive este întemeiată și legală, având în vedere și dispozițiile imperative ale art. 16 din O.G. nr. 51/1997 republicată cu modificările ulterioare, potrivit cărora, în cazul în care finanțatorul nu respectă dreptul de opțiune al utilizatorului privind cumpărarea obiectului contractului, datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligații, o parte a totalului prejudiciului produs recurentului de către pârâtă, prin rezilierea nelegală a contractului și încălcarea opțiunii de a cumpăra autoturismul, fiind reprezentat de contravaloarea sumelor de bani achitate acesteia în temeiul contractului.

În ceea ce privește respingerea pct. III din cererea introductivă, privind constatarea încălcării opțiunii exprimate de recurent privind cumpărarea autoturismului, după cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, motivul pentru care instanța de apel a respins acest capăt de cerere coincide cu unul din motivele pentru care a respins și pct. II din cererea introductivă, și anume că, prin constatarea că intimata a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar, acesta ar rămâne în ființă.

După cum a arătat și la pct. I din prezentul recurs, recurentul susține că și acest motiv, reținut de instanța de apel în considerentele hotărârii recurate, este nelegal, în condițiile în care, pârâta a uzat, chiar dacă nelegal, de prevederile unui pact comisoriu de grad IV. In această situație, instanța de judecată are doar posibilitatea analizării existenței sau nu a condițiilor rezilierii, nefiind în măsură a înlătura efectele acestei sancțiuni, în sensul de a dispune rămânerea în ființă a contractului.

Chiar și în situația în care contractul de leasing ar putea rămâne în ființă, ca urmare a constatării rezilierii nelegale a acestuia de către pârâtă, recurentul consideră că derularea acestuia nu ar mai putea fi posibilă datorită atitudinii recurentei-pârâte, atât pe parcursul derulării prezentului litigiu, cât și în perioada anterioară declanșării litigiului.

Recurentul arată că, aprecierea instanței de apel, în sensul că ar fi îndreptățit la suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale, respingând în rest solicitările acestuia, pe motiv că nu a fost lipsit de folosința autoturismului și, astfel, nu s-ar putea reține că ar fi fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Susține recurentul că pârâta, atât în perioada de după semnarea contractului, cât și după declanșarea prezentului litigiu, a dat dovadă de rea credință, ce rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Astfel, pe lângă faptul că nu i-a comunicat nici până în prezent intenția sa de reziliere a contractului, începând cu luna noiembrie 2010, nu i-a mai comunicat nici vreo poliță R.C.A., motiv pentru care, chiar dacă autoturismul s-a aflat în posesia sa, nu putea circula pe drumurile publice.

De asemenea, autoturismul a suferit un număr de trei avarii, toate fiind aduse la cunoștința recurentei-pârâte, însă aceasta nu i-a transmis nici măcar o împuternicire de introducere în reparație a autoturismului, deși toate costurile reparațiilor trebuiau efectuate pe polița R.C.A. a celorlalți conducători auto, responsabili pentru producerea evenimentelor rutiere.

Răspunderea pârâtei își are temeiul în dispozițiile art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora finanțatorul are obligația de a garanta utilizatorului folosința liniștită a bunului, dispoziție legală ce a fost nesocotită de instanța de apel prin respingerea apelului.

Potrivit prevederilor imperative ale art. 16 din O.G. nr. 51/1907, finanțatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestor obligații, aspect de care trebuia să țină cont și instanța de apel.

În ceea ce privește cuantumul daunelor-interese materiale și morale solicitate prin pct. IV din petitul cererii introductive, astfel cum a fost ea precizată, recurentul apreciază câ, prin probatoriul administrat în cauză, a făcut pe deplin dovada daunelor solicitate, instanța de apel respingând în mod nelegal apelul formulat și menținând hotărârea instanței de fond în această privință.

Aceste daune reprezintă, în parte, echivalentul lipsei de folosință al bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, fiind arătată și modalitatea de calcul a prejudiciului, care este mult mai mare.

Astfel, pe de o parte, prejudiciul suferit de recurent constă în lipsa de folosință al autoturismului ce a făcut obiectul contractului de leasing, prejudiciu ce se ridică la suma de 11.206,20 euro, și, pe de altă parte, în cheltuielile suplimentare, cauzate de rezilierea și conduita pârâtei, din cauza cărora a fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, pentru care a plătit o chirie în cuantum de 11.160 euro.

Prin rezilierea nelegală a contractului de către recurenta-pârâtă, prejudiciul suferit depășește suma de 10.000 euro, solicitată prin pct. IV al cererii introductive.

Având în vedere profesia recurentului (de avocat), daunele suferite de acesta trebuie privite și din punctul de vedere al beneficiului (venitului) nerealizat, determinat de faptul că, în derularea prezentului litigiu, este nevoit să se reprezinte, fără posibilitatea de a putea beneficia de vreun onorariu de pe urma acestui litigiu, onorariu care, dată fiind durata și complexitatea litigiului, ar fi putut reprezenta o sumă considerabilă, în cazul în care ar fi reprezentat interesele unui client.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea recurentei-pârâte la plata de daune-interese materiale și morale cumulate, în cuantumul precizat, consideră că aceasta este întemeiată. Prejudiciile materiale, morale și de imagine, cauzate prin rezilierea abuzivă a contractului, încălcarea dreptului său, exprimat în scris, de a dobândi dreptul de proprietate asupra autoturismului ce a făcut obiectul leasingului, lipsa de folosință a sumelor de bani achitate în baza contractului, lipsa de folosință a bunului (prin imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia), nesocotirea de către pârâtă a scopului/cauzei contractului, presiunile exercitate asupra acestuia de către reprezentanții și împuterniciții pârâtei și, nu în ultimul rând, prejudiciul de imagine, constând în faptul că a fost obligat să se adreseze instanțelor de judecată cu prezenta cerere, sunt semnificativ mai mari. Ca urmare a naturii faptei/faptelor ce le-au cauzat, prejudiciile sunt imposibil de cuantificat în mod obiectiv și de dovedit.

Recurentul arată că are și va avea de suferit și în continuare prejudicii incomensurabile de imagine, motiv pentru care a solicitat, în mod cumulat, daune materiale și morale.

În privința cuantumului despăgubirilor, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, în schimb, poate fi acordată o indemnizație cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

În speță, recurentul apreciază că satisfacția echitabilă pretinsă, cuprinde două componente: reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, deoarece au cauze identice.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea cu trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea efectuării unei expertize contabile, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat cu privire la capetele I și IV din cererea introductivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivele fiind următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 din V.C.P.C., art. 969 C. civ., art. 12.4 - titlul II din condițiile generale ale contractului de leasing.

Recurenta-pârâtă, susține că, pentru a putea invoca lipsa culpei contractuale în executarea contractului, reclamantul A. trebuia să dovedească îndeplinirea obligațiilor contractuale, în sensul achitării ratelor de leasing și a celorlalte obligații accesorii.

Instanța de apel a considerat că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada culpei reclamantului în neexecutarea obligațiilor contractuale, preluând o situație de fapt ce a fost prezentată de acesta, fără a exista un suport probator administrat în acest sens, deși atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel a solicitat efectuarea unei expertize contabile pentru a se stabili dacă recurentul-reclamant și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din O.G. nr. 51/1997, contractele de leasing, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing constituie titluri executorii.

Raportat la această prevedere legală, calculul debitului se face în conformitate cu prevederile contractuale, în speța dedusă judecății, conform art. 13 din condițiile generale de leasing financiar.

În situația în care nicio clauză contractuală nu a fost anulată, trebuie să se acorde eficiență juridică dispozițiile art. 10.3 din condițiile generale ale contractului de leasing financiar, care prevăd că dacă utilizatorul nu a primit factura sau refuză să primească factura, nu reprezintă o justificare pentru plata cu întârziere și nu îl exonerează de la plata sumelor datorate finanțatorului, acesta din urmă nefiind obligat să îi amintească utilizatorului datele la care sunt scadente plățile datorate.

Obligațiile utilizatorului sunt clare din momentul semnării contractului de leasing, astfel încât acesta nu poate afirma că nu a cunoscut ce obligații are de plată, acestea fiind, de altfel, menționate în anexa nr. 3 la contractul de leasing.

Arată că la dosarul cauzei a depus un raport de expertiză contabilă, efectuat în Dosarul nr. x/296/2012, al Judecătoriei Satu Mare, din care reiese care sunt facturile care au atras rezilierea contractului de leasing financiar.

În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., raportat la art. 989, art. 999 C. civ., recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL arată că decizia instanței de apel este nelegală, cu privire la reținerea în sarcina sa a obligației de a achita suma de 3.000 euro cu titlu de daune morale.

Consideră că recurentul-reclamant nu a făcut dovada disconfortului psihic.

Litigiile dintre părți au avut ca finalitate și recuperarea integrală a cheltuielilor efectuate de recurentul-reclamant A..

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 299, art. 304 pct. 8 și 9 și art. 312 din V.C.P.C.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, recurentul - reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a arătat că, în opinia sa, toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, acestea neputând fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 din V.C.P.C., pe care se întemeiază recursul.

În subsidiar, recurentul-reclamant consideră recursul declarat de recurenta-pârâtă ca fiind nefondat.

A arătat în acest sens că, în ceea ce privește primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 din V.C.P.C., instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, a contractului de leasing, precum și a practicii judiciare în materie, în condițiile în care, deși a respins excepția autorității de lucru judecat, a reținut puterea de lucru judecat, cu privire la aspectele judecate prin sentința civilă nr. 4400 din 05 iulie 2010 a Judecătoriei Satu Mare.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe prevederile art. 309 pct. 9 din V.C.P.C., recurentul-reclamant arată că daunele suferite depășesc cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond și de instanța de apel, disconfortul psihic fiind determinat de faptul că de la începutul anului 2010 se află în litigii cu recurenta-pârâtă, deși durata contractului de leasing a expirat de aproape un an de zile, nici până în prezent nu cunoaște care este situația contractului, de aproximativ 4 ani recurenta-pârâtă încearcă să îl execute silit, a fost nevoit să închirieze un alt autoturism, deoarece nu i-a fost transmisă polița R.C.A. și cea Casco.

Recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, prin care a făcut istoricul relațiilor dintre părți.

Cu privire la criticile din recurs, a arătat că cele care privesc menținerea contractului de leasing sunt în principal lipsite de interes, iar în subsidiar nefondate.

Ca urmare a faptului că instanța de fond a admis capătul I al cererii de chemare în judecată, iar instanța de apel a menținut această soluție, constatându-se că SC B. SA prin mandatar SC C. SRL a reziliat în mod nelegal contractul de leasing financiar, criticile aduse de recurentul-reclamant cu privire la rămânerea în ființă a acestui contract sunt lipsite de interes.

Criticile recurentului-reclamant cu privire la respingerea capetelor II și III ce cerere sunt nefondate. Instanța de apel a reținut în mod corect că sancțiunea rezilierii nu determină o desființare propriu-zisă a contractului, ci marchează încetarea prestațiilor reciproce dintre părți, prestațiile reciproce nerestituindu-se, deoarece rezilierea nu are efect retroactiv.

Afirmația recurentului-reclamant, în sensul că ratele pe care le-a plătit nu au reprezentat contravaloarea folosinței bunului, ci cota-parte din valoarea de intrare a autoturismului, contravine dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997.

Criticile recurentului-reclamant cu privire la respingerea capătului IV de cerere sunt nefondate.

Solicită înlăturarea afirmațiilor recurentului cu privire la imposibilitatea de a folosi autoturismul, deoarece acesta s-a aflat în permanență în posesia sa.

Recurenta-pârâtă face, de asemenea, o detaliere a motivelor pentru care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciile morale, arătând că în speța dedusă judecății, recurentului-reclamant nu i s-a produs nicio suferință, fizică sau psihică, autoturismul aflându-se în posesia sa, fără să achite contravaloarea folosinței, iar imaginea și reputația sa nu au fost afectate.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 din V.C.P.C., cu privire la acordarea daunelor morale în sumă de 3.000 euro.

Prin capătul IV al cererii de chemare în judecată formulată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 11.206,20 euro, cu titlu de daune-interese materiale și morale.

A arătat că prejudiciile materiale, morale și de imagine au fost cauzate prin: rezilierea abuzivă a contractului, încălcarea dreptului, exprimat în scris, de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, lipsa de folosință a sumelor de bani achitate în baza contractului, lipsa de folosință a bunului ce a făcut obiectul contractului, imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia, nesocotirea de către pârâtă a scopului contractului, presiunile exercitate asupra sa de către reprezentanții și împuterniciții pârâtei și, nu în ultimul rând, de prejudiciul de imagine produs ca urmare a faptului că a fost obligat să se adreseze instanțelor de judecată.

A arătat că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde două componente: reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, deoarece au cauze identice.

Înalta Curte arată că daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul în bani al prejudiciului încercat de creditor, ca urmare a neexecutării totale sau parțiale a obligației de către debitor.

Daunele-interese compensatorii nu se pot cumula cu executarea în natură a obligației, acestea având drept scop înlocuirea obligației, dar pot fi cumulate cu daunele moratorii.

În speța dedusă judecății, recurentul-reclamant a solicitat daune-interese atât materiale, cât și morale.

În prezent, la nivel legislativ și de principiu, nu există criterii obiective, abstracte, respectiv criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanțele se ghidează după criterii subiective, variabile de la caz la caz.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic, care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

Evaluarea acestora nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, întinderea daunele morale neputând fi determinată decât pe baza unor aprecieri subiective.

La aceste considerente ar trebui adăugată și exigența unei limite, în sensul ca daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină nelegitime, prejudiciul moral trebuind să fie dovedit, iar judecătorii având obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa.

În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, în absența unor probe materiale, judecătorul este singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, judecătorul acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speța dedusă judecății, nu se poate reține că i-a fost pricinuit recurentului-reclamant un prejudiciu moral, acesta nefăcând dovada producerii unei suferințe în plan fizic, psihic sau afectiv cauzate prin: rezilierea abuzivă a contractului, încălcarea dreptului, exprimat în scris, de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul contractului de leasing, lipsa de folosință a sumelor de bani achitate în baza contractului, lipsa de folosință a bunului ce a făcut obiectul contractului, imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia, nesocotirea de către pârâtă a scopului contractului, presiunile exercitate asupra sa de către reprezentanții și împuterniciții pârâtei.

Nu se poate reține, de asemenea, că i-a fost produs recurentului-reclamant un prejudiciu de imagine pentru faptul că a fost obligat să se adreseze instanțelor de judecată.

Prejudiciul material, pretins de către recurentul-reclamant, reprezentat de lipsa de folosință a sumelor de bani achitate în baza contractului, nu poate fi reținut, în condițiile în care sumele achitate de către recurentul-reclamant au reprezentat contravaloarea folosinței autoturismului, fapt constatat în mod corect de către instanța de apel, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, potrivit cărora "ordonanța se aplică operațiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale".

Aspectele privitoare la lipsa de folosință a bunului ce a făcut obiectul contractului, imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia au fost, de asemenea, analizate în mod pertinent și legal de către instanța de apel, în sensul că autoturismul, aflându-se permanent în posesia recurentului-reclamant, nu se poate reține că acesta a fost nevoit să încheie contractul de închiriere din 30 decembrie 2010, pentru a suplini lipsa de folosință.

Pe de altă parte, ca urmare a constatării rezilierii nelegale a contractului de leasing, acesta rămânând în ființă, nu se poate considera că i-a fost încălcat dreptul de opțiune cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte consideră întemeiate criticile formulate de către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, cu privire la nelegala acordare a daunelor-interese morale, în cuantum de 3.000 euro.

Pentru aceleași considerente, Înalta Curte va înlătura criticile pe aceste aspecte, care sunt detaliate la pct. 3 al motivelor de recurs invocate de către recurentul-reclamant A., aspectele invocate de către același recurent, privind necomunicarea poliței R.C.A., evenimentele rutiere în care a fost implicat autoturismul, neputând fi analizate din prisma unor motive de nelegalitate.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 din V.C.P.C., art. 969 C. civ., art. 12.4 titlul II din condițiile generale ale contractului de leasing nu poate fi reținut.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la necesitatea efectuării cauză a unei expertize contabile, precum și probele reținute de instanța de apel, în baza cărora a fost apreciată culpa reclamantului în executarea obligațiilor contractuale reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii recurate, care nu pot fi analizate de instanța de recurs.

În mod corect, instanța de apel a constatat că prin sentința civilă nr. 4400 din 05 iulie 2010, rămasă irevocabilă, Judecătoria Satu Mare a interpretat clauzele inserate la art. 10 din contractul încheiat între părți și a reținut că „utilizatorul are obligația de a achita ratele de leasing în termen de 14 zile de la data emiterii facturilor, dar cu condiția ca acestea să-i fie comunicate în termen rezonabil" și că „prin necomunicarea către utilizator - debitor a facturilor aferente ratelor de leasing se creează pentru acesta imposibilitatea de a achita ratele", dând astfel eficiență puterii de lucru judecat a acestei hotărâri.

Puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Raportat la aceste considerente, în mod legal, instanța de apel a apreciat că SC B. SA a reziliat contractul de leasing în mod unilateral, fără a face dovada culpei utilizatorului A. în neexecutarea obligațiilor pentru a putea opera rezilierea contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, stipulat în contract la art. 12.4 din titlul II.

Recursul formulat de recurentul-reclamant A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs invocat la pct. 1, referitor la faptul că instanța de apel, constatând rezilierea nelegală a contractului de leasing, nu putea dispune rămânerea în vigoare a acestuia, va fi înlăturat.

Rezilierea este sancțiunea ce constă în desființarea contractului cu executare succesivă, ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligatiiilor asumate.

Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, însă prestațiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate.

În mod corect, instanța de apel a reținut că sancțiunea rezilierii nu determină o desființare propriu zisă a contractului, ci marchează încetarea prestațiilor reciproce între părți și, constatând că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing, a reținut că acesta rămâne în ființă.

Motivele invocate de către recurentul-reclamant cu privire la nelegala respingere a capetelor de cerere II și III sunt, de asemenea, nefondate.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, constatând că sumele achitate de către recurentul-reclamant reprezintă contravaloarea folosinței autoturismului.

Afirmațiile recurentului-reclamant cu privire la faptul că rata de leasing nu reprezintă echivalentul chiriei sau al folosinței bunului, ci cota-parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda de leasing, că și-a exprimat intenția de a cumpăra autoturismul încă de la momentul încheierii contractului, că scopul pentru care a fost încheiat contractul și anume dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului, încălcarea de către recurenta-pârâtă a promisiunii de vânzare-cumpărare, nu pot duce la concluzia că hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau că este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Raportat la faptul că instanța de apel, în mod corect, a menținut soluția pronunțată de instanța de fond, reținând că pârâta a reziliat nelegal contractul de leasing și că acesta rămâne în ființă, pe cale de consecință respingând capătul de cerere privind repunere a părților în situația anterioară și pe cel având ca obiect constatarea că recurenta-pârâtă a încălcat dreptul de opțiune al reclamantului, toate argumentele invocate de către recurent, enunțate mai sus, reprezintă drepturi pe care acesta le poate valorifica.

Având în vedere că aspectele invocate de recurentul-reclamant la pct. 3 din motivele de recurs au fost analizate coroborat cu motivele de recurs aparținând recurentei-pârâte SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, Înalta Curte nu va mai reveni asupra acestora.

Raportat la prevederile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta - pârâtă împotriva Deciziei nr. 41/C/2013/A din 29 mai 2013, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a Il-a civilă de contencios administrativ și fiscal, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de SC B. SA prin mandatar SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 127/2012 din data de 26 martie 2012, pe care o va schimba în parte în sensul că: va respinge și capătul IV din acțiunea introductivă, privitor la obligarea pârâtei de a plăti reclamantului daune interese și morale în sumă de 3.000 euro, menținând în rest dispozițiile deciziei recurate și ale sentinței apelate. Va respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, în sumă de 805 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 41/C/2013/A din 29 mai 2013, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a Il-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de SC B. SA prin mandatar SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 127/2012 din data de 26 martie 2012, pe care o schimbă în parte în sensul că: respinge și capătul IV din acțiunea introductivă, privitor la obligarea pârâtei de a plăti reclamantului daune interese și morale în sumă de 3.000 euro.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate și ale sentinței apelate.

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva Deciziei nr. 41/C/2013 /A din 29 mai 2013, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a Il-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurentul - reclamant A. la plata sumei de 805 lei, către recurenta - pârâtă SC B. SA prin mandatar SC C. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2016.