ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 842/2016

Decizia nr. 842/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 4 aprilie 2011, pârâtul A. a formulat în Dosarul nr. x/214/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Costești întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii promovate de reclamantul B., precum și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei reprezentând diferența dintre restul de împrumut neachitat și suma de 177.904,16 lei, reprezentând prejudiciu cauzat de reclamant.

În motivarea cererii reconvenționale, pârâtul-reclamant a arătat că la data de 24 septembrie 2010 a încheiat cu reclamantul-pârât B. un contract de cesiune părți sociale potrivit căruia a preluat întregul capital social al SC C. SRL.

La data de 27 decembrie 2010 s-a încheiat noul act constitutiv al societății, respectiv actul adițional la actul constitutiv inițial, ocazie cu care s-a achitat în întregime prețul în sumă de 355.020 lei al tuturor părților sociale.

După data de 4 ianuarie 2011, pârâtul-reclamant a constatat că a fost indus în eroare cu privire la îndeplinirea obligației de achitare a tuturor datoriilor societare până la data încheierii actului adițional.

Prin încheierea de ședință din data de 23 mai 2011, Judecătoria Costești a dispus disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui nou Dosar nr. x/214/2011, în care reclamant este A., iar calitatea de pârât este deținută de B.

În acest dosar, prin sentința comercială nr. 269 din 21 iunie 2011, Judecătoria Costești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Comercial Argeș, reținând că natura litigiului este una comercială și valoarea obiectului cererii este de peste 100.000 lei.

La Tribunalul Specializat Argeș, la data de 27 septembrie 2011, pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susținând că datoriile societare despre care face vorbire reclamantul au apărut după preluarea societății de către reclamant și sunt din luna decembrie 2010 și respectiv din anul 2011, când reclamantul era manager.

Prin sentința nr. 650/F din 11 aprilie 2012, Tribunalul Specializat Argeș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B.; a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 138.035,93 lei și suma de 5.175 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 650/F din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș, în termen legal, a formulat apel pârâtul B., întemeiat pe dispozițiile art. 282 și urm C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței și respingerea cererii formulate de reclamant, iar în subsidiar, solicită anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 5 septembrie 2012 s-a depus la dosar cerere de aderare la apel de către intimatul A., în baza art. 293 C. proc. civ., prin care a solicitat modificarea sentinței nr. 650/2012, în sensul obligării pârâtului la plata către el a întregii sume pentru care a formulat cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 57 din 27 octombrie 2012, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de pârât, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. De asemenea, a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu pârâtul, care, potrivit art. 153 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu avea termen în cunoștință după repunerea cauzei pe rol.

Ca urmare a anulării atacate și a reluării judecății în primă instanță, cererea de aderare la apel a rămas fără obiect, fiind respinsă ca atare.

În rejudecare, prin sentința nr. 848 din 18 iunie 2014, Tribunalul Specializat Argeș a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 138.035 lei, precum și suma de 5.175 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din cuprinsul convenției încheiate de cele două părți reiese că reclamantul a dorit să preia societatea fără datorii. Rezultă de aici că și pârâtul a fost de acord cu această clauză și s-a obligat ca atare în acest sens, că la data de 5 noiembrie 2010 s-a întocmit actul adițional prin care s-au convenit modificările aduse actului constitutiv al societății.

A avut în vedere instanța că la data de 6 ianuarie 2011 SC D. SA transmite societății SC C. SRL înștiințare cu privire la existența unor facturi rate leasing ce nu au fost achitate integral cu o valoare de 115.988,88 lei la care s-au calculat penalități în sumă de 1.803,29 lei, datoria fiind în sumă totală de 117.792,17 lei. Suma a fost achitată potrivit dovezilor de la dosar de către reclamant, și că potrivit facturii fiscale din 3 ianuarie 2011 societatea avea o datorie față de SC E. SA în sumă de 23.117,49 lei, reprezentând rate leasing neachitate, iar către SC F. SRL o datorie în sumă de 6.080,48 lei, reprezentând dobândă la asigurarea facultativă Casco. Acest sume au fost achitate integral de către reclamant, potrivit extraselor de cont și chitanțelor aferente.

Instanța de fond a constatat că societatea avea datorii bugetare pentru lunile octombrie și noiembrie 2010 în sumă totală de 1.544 lei, pe care le-a achitat tot reclamantul și că suma de 2.959,02 lei datorată SC G. SA este aferentă lunii decembrie 2010, perioadă în care societatea aparținea reclamantului și acesta era obligat să o achite, neputându-se a fi reținută ca o datorie anterioară a cărei achitare cade în sarcina pârâtului B.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul B., solicitând desființarea sentinței și pe fond respingerea cererii formulate de A., cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a lui A. și se arată că instanța de fond a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 138.035 lei, reprezentând datorii societare, reținând în considerente existența unor datorii ale SC C. SRL către terți. Având în vedere că suma la care a fost obligat reprezintă datorii ale societății și nu ale lui A., calitate procesuală activă are numai SC C. SRL prin administratorul acesteia, H.

S-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv clauzele contractului de cesiune de părți sociale din 24 septembrie 2010.

Apelantul a susținut că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, arătând că prin cererea reconvențională, care nu a mai fost modificată de A., s-a solicitat ca pârâtul - apelant să fie obligat să plătească diferența dintre restul de împrumut neachitat și suma de 177.904,16 lei, reprezentând prejudiciul pe care l-a produs acestuia și soției sale, invocând ca temei de drept art. 960 C. civ.

S-a arătat că

hotărârea nu este motivată nici în drept, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 969 C. civ., care reprezintă dreptul comun, întrucât contractului de cesiune de părți sociale îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 31/1990 ca lege specială.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 598/AC din 11 iunie 2015 a respins excepția lipsei calității procesuale active.

A

admis apelul formulat de pârâtul B..

A schimbat sentința în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 16.245 lei cu titlu de prejudiciu și 473 lei cheltuieli de judecată efectuate la fond.

A obligat intimatul să plătească apelantului 678 lei cheltuieli de judecată în apel, astfel încât, după compensare, intimatul datorează apelantului 205 lei cheltuieli de judecată.

Critica privind lipsa calității procesuale active a reclamantului, nu a fost primită față de faptul că prin intermediul cererii deduse judecății reclamantul a solicitat repararea prejudiciului produs ca urmare a încălcării unei clauze contractuale din contractul de cesiune, în care are - alături de soția sa, față de care operează prezumția de comunitate de bunuri și de mandat tacit reciproc - calitatea de cesionar.

Sub aspectul temeiniciei, Curtea a constatat că nu toate plățile pot fi luate în considerare ca reprezentând prejudiciu produs reclamantului, ci numai acele plăți prin care reclamantul a suportat din patrimoniul propriu datorii ale societății existente la 5 noiembrie 2010, fundamentându-și raționamentul pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă.

În esență, Curtea a reținut că reclamantul a achitat din patrimoniul propriu o parte din datoriile societății existente la data încheierii actului adițional, și anume 16.245 lei (1.924 lei către SC D. SA, 2184 lei către SC F. SRL, 12.137 lei către I.-J.), că în acest fel, a suferit un prejudiciu cauzat de neîndeplinirea de către pârât a obligației asumate prin contractul de cesiune, clauză care, fiind liber consimțită, obligă partea cu forța juridică a unei legi, impunându-se și judecătorului în același mod, potrivit art. 969 C. civ. (pacta sunt servanda).

Instanța de apel a avut în vedere că în legea specială este reglementată transmiterea părților sociale - modalități, condițiile și momentul de la care operează, art. 202-203 - însă efectele contractului de cesiune nu beneficiază de o reglementare specială, astfel că în virtutea principiului libertății convențiilor, efectele contractului, drepturile și obligațiile părților și răspunderea în caz de neîndeplinire a acestora din urmă sunt cele avute în vedere de părți, în completare aplicându-se dispozițiile de drept comun ale C. civ.

Și critica referitoare la încălcarea limitelor învestirii a fost găsită nefondată față de faptul că, obligând la repararea prejudiciului instanța de fond a judecat cererea reclamantului

în conformitate cu obiectul și cauza determinate de acesta, potrivit principiului disponibilității.

Critica vizând faptul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut (ultra petita), obligându-l la plata unei sume mai mari decât „diferența dintre restul de împrumut neachitat și suma de 177.904,16 lei” - astfel cum a cerut reclamantul - fără ca acesta să-și fi majorat pretențiile pe parcursul judecății, a fost apreciată ca nefondată,

deoarece, inițial, cererea dedusă judecății a fost formulată ca o cerere reconvențională în dosarul având ca obiect obligarea reclamantului din prezenta cauză A. la restituirea unei sume de bani cu titlul de împrumut, context în care cel chemat în judecată în cererea principală a supus judecății propria pretenție împotriva celui care l-a chemat în judecată B., solicitând totodată - în mod implicit, dar neechivoc - compensarea pretențiilor reciproce și obligarea pârâtului B. la plata diferenței dintre cele două obligații reciproce.

S-a arătat că întrucât

cele două pretenții reciproce au fost disjunse prin încheierea Judecătoriei Costești din 23 mai 2011, acest fapt are drept consecință soluționarea pretențiilor în mod separat. Ca atare, în mod firesc instanța de fond s-a considerat învestită cu întreaga pretenție a reclamantului împotriva pârâtului, reprezentată de prejudiciul pretins a-i fi fost cauzat - 177.904,16 lei, fără a avea în vedere eventuala sumă pe care reclamantul ar datora-o pârâtului în temeiul contractului de împrumut și care face obiectul unui dosar separat.

Văzând prevederile art. 274 C. proc. civ. și, în raport de soluțiile pronunțate, Curtea a obligat pârâtul la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant la fond, în cuantum proporțional cu partea din pretenții pentru care s-a admis cererea, potrivit art. 276 C. proc. civ.

Cum în apel intimatul a căzut în pretenții prin admiterea apelului, acesta a fost obligat să plătească apelantului cheltuieli de judecată în apel, determinate potrivit art. 276 C. proc. civ., în aceeași proporție (9,13%) din suma totală a cheltuielilor efectuate de apelant în apel (7.425,5 lei constând în taxă de timbru, onorarii avocat și expert în ambele cicluri procesuale), rezultând 678 lei. Făcând și aplicarea tezei finale a art. 276 C. proc. civ., după compensarea sumelor acordate reciproc cu acest titlu, s-a arătat că intimatul a datorat apelantului 205 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanțe în parte cât privește menținerea obligației pârâtului la plata sumei de 116.244,89 lei.

Recurentul-reclamant își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând faptul că hotărârea în apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii/încălcarea art. 1073 C. civ. anterior care recunoaște un drept al creditorului la dezdăunare fără să condiționeze acest drept de achitare în prealabil formulării acțiunii în justiție a prejudiciului de către creditor, de achitarea integrală a prejudiciului de către creditor sau de o terță persoană.

Consideră recurentul că atunci când a stabilit prejudiciul, instanța de apel nu a operat cu noțiunea de prejudiciu suferit de reclamant ci cu noțiunea de sume achitate de reclamant, o parte din suma reținută de instanță ca fiind datoriile societății la momentul semnării actului adițional la contractul de cesiune de părți sociale nefiind acordată de instanță cu motivarea că din această valoare a fost achitată parțial de recurent iar parțial de terțe persoane, în condițiile în care prejudiciul este cel care a rezultat din neîndeplinirea obligației asumate de debitor și nu depinde a achitarea datoriilor anterior și nici de cel care a achitat datoria.

Arată recurentul că noțiunea de prejudiciu trebuie determinată prin prisma obligației asumate de debitor - obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra părților sociale, fără ca societatea să înregistreze datorii la data semnării actului adițional, prejudiciul fiind egal cu valoarea datoriilor societății la data semnării actului adițional, indiferent de modul în care au fost stinse acele datorii ulterior.

Recurentul precizează că prejudiciul înregistrat de cesionar este cel care a rezultat din neîndeplinirea obligației asumate de cedent, obligația fiind aceea ca societatea sa nu înregistreze datorii, situație în care apreciază că prejudiciul este egal cu datoriile pe care societatea le avea la data semnării actului adițional.

Se arată că prețul cesiunii a fost determinat de părți prin negociere, însă ținând seama de o situație acceptată de ambele părți: aceea ca societatea să nu aibă datorii la data semnării actului adițional, că prețul a fost determinat ținând seama de o situație a societății la momentul preluării și anume, fără datorii, că cel care a plătit un asemenea preț dar care ulterior a constatat că societatea avea datorii la data semnării actului adițional a înregistrat o pierdere în patrimoniul sau egală cu valoarea datoriilor societății la data semnării actului adițional.

Consideră recurentul că, stabilind un alt prejudiciu decât cel determinat prin raportare la cele expuse mai sus, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală pentru că deși reține ca fiind îndeplinite toate cerințele răspunderii contractuale, deși reține că prejudiciul este cel care a fost determinat de neîndeplinirea obligației asumate de apelantul pârât, nu aplică în mod corect dispozițiile art. 1073 C. civ. și nu stabilește prejudiciul în funcție de obligația încălcată.

Recurentul arată că prejudiciul s-a născut în momentul în care s-a semnat actul adițional și când cesionarul a plătit prețul părților sociale, în acel moment cesionarul plătind ul alt preț decât convenise cu cedentul pentru ca prețul stipulat în act avea în vedere un patrimoniu al societății cedate fără datorii.

Mai precizează recurentul-reclamant că obligația instituită în actul de cesiune a fost clară în sensul că societatea ale cărei părți sociale erau cesionate să nu înregistreze datorii nici la data semnării actului adițional și nici la data finalizării formalităților de înregistrare a mențiunilor, că apelantul a continuat să reprezinte societatea și în intervalul de timp cuprins între data semnării contractului de cesiune și data rezoluției directorului Oficiului Registrului Comerțului, astfel că era singurul ce putea dispune să fie efectuate plăți și era singurul care putea decide că societatea să nu aibă datorii, scopul includerii acestei obligații în sarcina cedentului fiind acela ca din momentul în care cesionarul dobândește calitatea de asociat în societate, societatea să nu înregistreze datorii.

Arată recurentul că, dacă instanța de apel a decis ca numai sumele plătite de recurent reprezintă un prejudiciu, nu și cele plătite de terțe persoane cum ar fi SC K. SRL ar însemna ca SC K. SRL ar trebui să ceară la rândul său ca apelantul pârât să îl despăgubească dar aceasta nu avea cum să fie păgubită pentru că nu este parte în contractul de cesiune de părți sociale, singurul păgubit într-un contract nefiind decât cocontractantul și în consecință numai acesta poate cere despăgubiri egale cu suma cu care s-a micșorat patrimoniul celui păgubit, în cazul de față datoriile societății, pe care cesionarul nu le-a avut în vedere atunci când a negociat cu cedentul prețul de cumpărare a părților sociale.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, în caz contrar fiind îndreptățit la dezdăunare.

În stabilirea existenței obligației de dezdăunare dar și în determinarea corectă a întinderii prejudiciului instanța a avut a analiza izvorul obligației, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației generatoare de prejudiciu și momentul de referință în stabilirea întinderii prejudiciului.

Instanța de control judiciar a făcut un examen pertinent al condițiilor mai sus evocate în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1073 C. civ.

Aceasta întrucât obligația de dezdăunare izvorăște din contractul de cesiune de părți sociale încheiat la data de 24 septembrie 2010 în care părțile litigante convin „ca la data încheierii actului adițional SC C. SRL să nu aibă datorii, aceasta fiind condiție pentru încheierea actului adițional”.

Așadar, momentul de referință în stabilirea existenței datoriilor societății este 5 noiembrie 2010, data încheierii actului adițional - aspect corect reținut de instanța de apel.

Expertiza contabilă efectuată din dispoziția instanței de apel arată faptul că la data de 5 noiembrie 2010 datoriile societății erau în sumă de 116.244,89 lei, aspect ce relevă neîndeplinirea de către cesionar a obligației asumate prin contractul de cesiune.

În stabilirea întinderii prejudiciului instanța de apel s-a raportat în mod judicios numai la datoriile societății scadente la data încheierii actului adițional, concluziile raportului de expertiză relevând faptul că societatea pârâtă avea drept creditor SC D. SA, SC E. SA, SC F. SRL SRL, SC G. SA și I. - J., instanța de apel limitându-se însă în a lua în considerare în stabilirea prejudiciului numai acele sume achitate în contul datoriilor societății din patrimoniul propriu al recurentului-reclamant, statuând în mod judicios asupra faptului că prejudiciul cert suportat de recurent se situează la nivelul sumei de 16.245 lei, datele cuprinse în raportul de expertiză contabilă fiind relevante în acest sens.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 1073 C. civ. raportat la situația de fapt particulară speței, decizia recurată nefiind astfel susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat și, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatului suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 598/AC din 11 iunie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul să plătească intimatului B. suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 aprilie 2016.