ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1828/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 2 iunie 2011, reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâții A.R. și A.M., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 125.000 RON, reprezentând diferența neachitată pentru părțile sociale deținute la SC G.S.C. SRL, care au fost cesionate pârâților prin contractul de cesiune încheiat la data de 24 septembrie 2010. Tribunalul specializat Argeș prin sentința nr. 1328 din 20 iulie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamantul I.C. în contradictoriu cu pârâții A.R. și A.M. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul specializat Argeș a reținut următoarele: La data de 24 septembrie 2010, părțile au încheiat un contract care a avut ca obiect transmiterea din proprietatea reclamantului în proprietatea pârâților a unui număr de 35.502 părți sociale, reprezentând 100% din capitalul social al SC G.S.C.

SRL. Prețul părților sociale în sumă de 355.020 s-a stabilit a fi plătit după cum urmează: la data de 24 septembrie 2010 pârâții cesionari să achite un avans în sumă de 230.000 RON, iar la 30 de zile de la înregistrarea hotărârii A.G.A. la O.R.C.T., pârâții cesionari să plătească suma de 125.000 RON. Părțile contractante au mai stabilit ca, după plata integrală a prețului părților sociale, dar nu mai târziu de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii A.G.A., să încheie actul adițional la actul constitutiv al societății pentru înregistrarea la O.R.C.T. Argeș a mențiunilor privind cesionarea părților sociale și retragerea din societate a cedentului. Prima instanță a considerat că din înscrisurile ce au fost depuse de părți la dosarul cauzei, respectiv extrasul de cont din 29 septembrie 2010 și din 21 septembrie 2011 și chitanța de plată, a reieșit că pârâții au făcut plățile stabilite de comun acord prin contractul de cesiune.

Proba cu înscrisuri a fost completată și cu răspunsurile la interogatoriu, precum și cu declarațiile martorilor M.G. și C.C.V., din coroborarea cărora instanța a reținut că pârâții nu mai datorează nicio sumă de bani reclamantului. Prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul I.C. împotriva sentinței nr. 1328 din 20 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul specializat Argeș. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 1665 din 14 mai 2014, a admis recursul declarat de reclamantul I.C.

împotriva deciziei nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în vederea stabilirii situației de fapt cu privire la raporturile statornicite de părți prin raportare la sentința civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești, rămasă definitivă prin decizia nr. 647 din 1 martie 2012 a Tribunalului Argeș, secția civilă. Prin sentința civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești, pronunțată în Dosarul nr. 319/214/2011, s-a soluționat acțiunea formulată de reclamantul I.C.

prin care a solicitat obligarea pârâtului A.R., având ca obiect pretenții, la plata sumei de 65.100 RON, reprezentând diferența de bani împrumutată prin contractul de împrumut încheiat la 24 septembrie 2010. Prin sentința sus-menționată s-a constatat cu putere de lucru judecat că ordinul de plată în sumă de 40.000 RON din 31 decembrie 2010 a făcut dovada împreună cu răspunsurile pârâtului date la interogatoriu că, în executarea acestui contract a plătit reclamantului, la data de 31 decembrie 2010, suma de 39.900 RON. Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 224/A-C din 3 martie 2015, a admis apelul declarat de reclamantul I.C. împotriva sentinței nr. 1328 din 20 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul specializat Argeș, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâții A.R.

și A.M. să plătească reclamantului suma de 85.000 RON, reprezentând rest preț cesiune și suma de 8.895 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele: Că cererea de chemare în judecată are ca obiect suma de 125.000 RON, reprezentând diferența dintre prețul cesiunii de părți sociale (355.020 RON) și suma de 230.000 RON achitată la data perfectării contractului și că potrivit regulilor generale în materia obligațiilor, creditorului îi revine sarcina de a dovedi existența și întinderea obligațiilor, iar debitorului îi revine sarcina de a dovedi stingerea obligației prin plată ori printr-o altă modalitate prevăzută de lege.

În aplicarea acestui principiu, curtea a constatat că reclamantul a dovedit existența obligației de plată a sumei de 125.000 RON reprezentând rest de preț din contractul de cesiune, intimaților-pârâți revenindu-le sarcina de a dovedi achitarea acestei sume. S-a apreciat astfel că din cele trei înscrisuri menționate de instanța de fond, niciunul nu face dovada vreunei plăți din suma pretinsă de reclamant, deoarece primul se referă la o sumă ce nu face obiectul cererii de chemare în judecată, iar celelalte două se referă la plata din 31 decembrie 2010 efectuată în executarea celuilalt contract încheiat între părți. Așadar, deși hotărârea instanței este motivată cu trimitere la dovezile administrate, această trimitere pe de o parte excede obiectului învestirii [art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. de la 1865], iar pe de altă parte face abstracție de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești [art. 1200 pct. 4 C. civ. de la 1865]. Analizând susținerile intimaților-pârâți în sensul că restul de preț în litigiu a fost achitat în 3 tranșe, respectiv în octombrie 2010 suma de 40.000 RON, în noiembrie 2010 suma de 60.000 RON, iar la 31 decembrie 2010 suma de 40.000 RON, prin prisma dovezilor administrate, curtea a constatat că din cele trei tranșe de preț pretins a fi fost achitate, cea de-a treia nu poate fi luată în considerare, deoarece pentru suma de 40.000 RON achitată la 31 decembrie 2010 s-a stabilit cu putere de lucru judecat, așa cum a constatat și instanța de recurs, că reprezintă restituirea unei părți dintr-un împrumut, care a făcut obiectul unui alt raport juridic între părți.

Prin urmare, făcând aplicarea regulii generale enunțate anterior cu privire la sarcina probei în materie obligațională, curtea a constatat că debitorii au făcut dovada achitării unei părți din suma de 125.000 RON pretinsă de reclamant, și anume a sumei de 40.000 RON. S-a avut în vedere și faptul că, între părțile contractante, dreptul de proprietate asupra părților sociale s-a transmis din momentul încheierii contractului de cesiune, în temeiul principiului consensualismului, potrivit art. 1295 C. civ., sub imperiul căruia s-a încheiat contractul, formalitatea înregistrării la Registrul Comerțului a modificării actului constitutiv având ca scop numai asigurarea opozabilității acestora față de terțele persoane, însă între părți, dreptul de proprietate asupra părților sociale s-a transmis la data realizării acordului de voință.

Încheierea actului adițional la actul constitutiv, la 5 noiembrie 2010, a avut drept scop înregistrarea la O.R.C. a mențiunilor privind modificarea actului constitutiv, prin care părțile au prevăzut că încheierea actului adițional se va face după plata integrală a părților sociale, însă din această clauză nu se poate deduce că, încheind actul adițional, cedentul a recunoscut plata integrală a prețului, câtă vreme în actul adițional nu s-a stipulat expres acest lucru, știut fiind că recunoașterea, pentru a produce efecte ca mijloc de probă, trebuie să fie expresă și neechivocă. Ca atare, încheierea actului adițional nu poate fi considerată o recunoaștere a plății integrale a prețului, neavând aceste trăsături.

Că pretinsa recunoaștere invocată de pârâți contrazice propriile lor apărări, câtă vreme ei înșiși au susținut că au plătit o parte din sumă, la sfârșitul lunii noiembrie 2010 și în luna decembrie 2010, deci după încheierea la 5 noiembrie 2010 a actului adițional. A rezultat astfel, în temeiul art. 969 C. civ. care instituie principiul forței obligatorii a contractului, obligația intimaților de a achita 85.000 RON, reprezentând diferența dintre 125.000 RON și suma de 40.000 RON pe care au făcut dovada că au achitat-o. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ, au fost obligați intimații-pârâți să achite reclamantului o parte din cheltuielile de judecată efectuate de acesta din sumă totală de 13.081 RON, din care 5.111 RON a fost făcută la fond, 3.565 RON în apel și 2.000 RON în rejudecarea apelului, proporțional cu pretențiile admise, conform art. 276 din același cod.

Cum pretențiile reclamantului au fost admise în parte, în proporție de 68% (85.000 RON față de 125.000 RON), în aceeași proporție acesta a beneficiat de rambursarea cheltuielilor de judecată. în consecință, intimații-pârâți au fost obligați să achite acestuia și suma de 8.895 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul I.C. și pârâții A.R. și A.M. A. - Recurentul reclamantul I.C. prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia din apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea acesteia în parte, admiterea apelului, în sensul obligării pârâților și la plata sumei de 40.000 RON reprezentând diferența neachitată pentru părțile sociale deținute la SC G.S.

SRL, pe care Ie-a cesionat pârâților prin contractul de cesiune încheiat la 24 septembrie 2010, precum și la obligarea la achitarea a 4.186 RON diferență cheltuieli de judecată neacordate de instanța de apel. În criticile formulate, recurentul reclamant a susținut în esență următoarele: - Decizia din apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., întrucât în mod greșit instanța i-a admis cererea numai pentru suma de 85.000 RON, respingându-i cererea pentru suma de 40.000 RON în baza depoziției martorului M.G., fost salariat al pârâților, depoziție pe care a contestat-o, fără să aibă în vedere și celelalte mijloace de probă administrate în cauză, conform art. 46 C. com. - în ceea ce privește cheltuielile de judecată a apreciat că acestea au fost greșit acordate parțial în raport de art. 274 alin. (3) și art. 276 C. proc.

civ., instanța nemotivând în nici un fel reducerea onorarului avocatului, fără să aibă în vedere complexitatea muncii acestuia. B. - Prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții pârâți A.R. și A.M. au criticat decizia nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii în parte a apelului reclamantului, schimbării sentinței în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantului numai în limita sumei de 40.000 RON, cu consecința compensării cheltuielilor de judecată prin raportare la acest aspect.

În criticile formulate recurenții pârâți au susținut în esență următoarele: Decizia a fost pronunțată de instanța de apel cu nerespectarea prevederilor deciziei de casare nr. 1665 din 14 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că s-a intrat în dezlegarea unor aspecte ce fuseseră tranșate anterior prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, fără să fi fost atacate prin recursul promovat împotriva acesteia. Au arătat că prin cele două paragrafe instanța de recurs a stabilit două directive pentru instanța investită cu rejudecarea cauzei, respectiv cenzurarea situației de fapt prin raportare la sentința civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești, vizând ordinul de plată menționat și cenzurarea celorlalte critici formulate de recurent în recursul din primul ciclu procesual.

Cu privire la primul aspect statuat prin decizia instanței de recurs, acesta se referea la dezlegarea intrată în puterea lucrului judecat prin rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești, ce viza natura juridică a plății sumei de 40.000 RON făcută la 31 decembrie 2010, ca fiind plată în executarea unui contract de împrumut și nu a contractului de cesiune părți sociale, evocat de recurent. Prin urmare, această sentință putea să ofere suport pentru realizarea unei noi cenzuri a situației de fapt doar în ceea ce privește numai plata ratei de 40.000 RON realizată în data de 31 decembrie 2014, nu și celelalte două plăți realizate în octombrie și noiembrie 2010, în cuantum de 40.000 RON și respectiv de 60.000 RON.

În afara motivului de recurs constând în încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești, recurentul a mai invocat alte două motive, prima constând în pretinsa încălcare a obligației de motivare a hotărârii de către instanța de apel în primul ciclu procesual, iar al doilea motiv de recurs era întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel ar fi interpretat greșit contractul de cesiune și că ar fi conferit alte efecte certificatului constatator din 1 februarie 2011 emis de O.R.C. Argeș, în sensul că neatacarea acestuia de reclamant nu echivalează cu o recunoaștere a plății sumei de 125.000 RON. Recurenții au arătat că deși acestea erau limitele în care instanța de apel, reinvestită după casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare putea să cenzureze cauza, aceasta a procedat la cenzurarea cauzei în totalitate, trecând peste limitele trasate prin decizia de casare.

Astfel, în ceea ce privește prima directivă, aceasta a fost atinsă, fiind cenzurată situația de fapt prin referire strictă la sentința civile nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești, definitivă și irevocabilă, dându-se dezlegarea potrivită în acord cu principiul puterii de lucru judecat, reținându-se că plata sumei de 40.000 RON făcută la 31 decembrie 2010 reprezintă restituirea unui împrumut realizat între părți și nu plata unei părți din prețul aferent contractului de cesiune părți sociale. Limita tranșată de decizia de casare viza numai plata facturii din 31 decembrie 2010, nu și celelalte două plăți făcute în octombrie 2010 în sumă de 40.000 RON și din noiembrie 2010 în cuantum de 60.000 RON, care nu mai puteau fi supuse cenzurii.

Prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2011, Curtea de Apel Pitești a dat mai multe dezlegări, printre acestea fiind și cele legate de plățile din luna octombrie 2010 în cuantum de 40.000 RON și din luna noiembrie 2010 în cuantum de 60.000 RON. Împotriva acestor dezlegări nu s-a făcut recurs de către reclamantul I.C., așa încât ele s-au definitivat, instanța de recurs dispunând ca cenzura pe care o va întreprinde instanța de apel reinvestită în urma casării cu trimitere să vizeze aspecte punctuale pe care Ie-a precizat în decizia de casare din 14 mai 2014, nu rejudecarea în totalitate a cauzei, respectiv a plăților făcute în luna octombrie 2010 și în noiembrie 2010, în raport de întreg probatoriul administrat în cauză.

I. Înalta Curte, analizând decizia nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, constată că recursul declarat de reclamantul I.C. este nefondat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Este de observat că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul vizează greșita reținere a situației de fapt de către instanța de apel, în contradicție cu o parte din probatoriul administrat în cauză, cu referire expresă la depoziția martorului M.G., susținând că instanța i-a respins în mod nejustificat cererea pentru suma de 40.000 RON, fără să aibă în vedere și celelalte mijloace de probă administrate în cauză, conform art. 46 C. com., dar greșita reținere a situației de fapt în raport de greșita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate.

Altfel spus, critica recurentului pentru stabilirea situației de fapt nu se convertește în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt corect reținute și cu aplicarea justă a prevederilor art. 46 C. com. știut fiind că reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanța de apel nu mai este posibilă în recurs, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

Nici susținerea recurentului reclamant, referitoare la greșita obligare a intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată numai pentru suma de 8.895 RON și nu pentru suma totală de 13.081 RON efectuate în toate fazele procesuale, nu poate fi primită, avându-se în vedere că într-adevăr intimații pârâți sunt cei care au căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și că în mod corect aceștia au fost obligați să achite reclamantului numai o parte din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, proporțional cu pretențiile admise, conform art. 276 din același cod. Prin urmare, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii sau câștigării procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

Or, în cauză, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, iar instanța de apel a admis în parte cererea și a obligat pârâții A.R. și A.M. să plătească reclamantului suma de 85.000 RON, reprezentând rest preț cesiune, obligând pârâții numai la suma de 8.895 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, sumă corespunzătoare procentului în care au fost admise pretențiile reclamantului, respectiv în proporție de 68% față de 125.000 RON. Așa fiind, față de cele expuse și de dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc.

civ., se reține că în situația în care acțiunea este admisă numai în parte, reclamantului nu i se poate acorda din cheltuielile de judecată făcute decât o sumă proporțională și strict corespunzătoare cu partea din acțiune care a fost admisă deoarece poziția de parte câștigătoare în proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, astfel că și sub acest aspect soluția instanței de apel este corectă. II. - Și recursul pârâților A.R. și A.M., întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., declarat împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, se apreciază ca nefondat.

Critica prin care recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor deciziei de casare nr. 1665 din 14 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a intrat în dezlegarea unor aspecte ce fuseseră tranșate anterior prin decizia nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, fără să fi fost atacate prin recurs este nefondată. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În cauză, se constată că singura problemă de drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 1665 din 14 mai 2014 a fost aceea a puterii lucrului judecat respectiv cenzurarea situației de fapt prin raportare la sentința civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești din Dosarul nr. 319/214/2011, privind suma de 40.000 RON achitată cu ordinul de plată din 31 decembrie 2010. Față de această situație, se apreciază că instanța de apel a respectat îndrumările date prin decizia de casare menționată, în sensul că a stabilit corect situația de fapt conform raporturilor statornicite între părți și care decurg din contractul de cesiune părți sociale încheiat, prin neluarea în considerare a sumei de 40.000 RON achitată cu ordinul de plată din 31 decembrie 2010 în contul sumei de 125.000 RON reprezentând restul de preț din contractul de cesiune, întrucât prin sentința civilă nr. 592 din 6 iunie 2011 a Judecătoriei Costești, irevocabilă, s-a constatat cu putere de lucru judecat că acesta face dovada restituirii unei părți dintr-un contract de împrumut.

Prin urmare, respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a soluționat cauza, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța de recurs, statuând în mod corect în temeiul art. 969 C. civ. care instituie principiul forței obligatorii a contractului, obligația intimaților de a achita suma de 85.000 RON, reprezentând diferența dintre 125.000 RON și o altă sumă de 40.000 RON pe care pârâții au făcut dovada că au achitat-o. Nici susținerea privind faptul că instanța de apel nu trebuia să analizeze și celelalte critici invocate de reclamant prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 29/A-C din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Pitești nu poate fi primită în condițiile în care prin decizia de casare s-a menționat în mod expres că instanța de apel în rejudecare, va avea în vedere și celelalte critici formulate de reclamant în respectivul recurs.

Așa fiind, se constată că instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor indicațiilor date de instanța de casare și cum în cauză nu există motive de nelegalitate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I.C. și de pârâții A.R. și A.M. împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I.C. și de pârâții A.R. și A.M. împotriva deciziei nr. 224/A-C din 3 martie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2015.