ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 86/2018

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2018

Deliberând asupra contestației în anulare de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1227/COM din 22 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâtă privind lipsa calității procesuale active și pasive, prematuritatea introducerii cererii și insuficienta timbrare a acesteia.

A admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute la art. 9 lit. b) teza a II-a din Condițiile generale de leasing financiar Seria 012, cu privire la obligația utilizatorului de a plăti indemnizația de reziliere compusă din toate celelalte rate de leasing rămase de achitat.

A respins ca nefondate capetele de cerere privind anularea deciziei de reziliere nr. 5502 din 02.08.2010, constatarea ca fiind în vigoare a contractelor intervenite între părți și a nulității clauzei prevăzute la art. 8 pct. 2 din aceleași Condițiile generale de leasing financiar, anexă la contractele menționate. Totodată, a respins cererea privind obligarea pârâtei la restituirea autoturismelor ce au format obiectul contractelor și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta, calea ordinară de atac fiind înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 47/2012 din 25 mai 2012, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis ambele apeluri și a schimbat sentința atacată, în sensul că, a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de reziliere nr. 5502 din 02.08.2010 și a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Totodată, a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei stipulate la art. 9 lit. b) teza a II-a din Condițiile generale de leasing financiar Seria 012 și a menținut dispozițiile referitoare la soluționarea excepțiilor.

Împotriva hotărârii pronunțate în apel, la 29 septembrie 2015, S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 5 C. proc. civ.

În motivare, revizuenta a invocat ascunderea cu rea-credință de către intimată a actului de vânzare-cumpărare prin care aceasta înstrăinase încă din 24 septembrie 2010 autovehiculele în legătură cu care, prin hotărârea atacată, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. De asemenea, a susținut că, procedând în această manieră, intimata a indus în eroare instanța de apel și a determinat pronunțarea unei decizii imposibil de pus în executare silită.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a invocat excepția tardivității declarării cererii de revizuire, arătând că revizuenta a fost informată încă de la 04 aprilie 2014 despre vânzarea autovehiculelor, achiesând la această situație, fără să solicite să-i fie prezentate acte doveditoare în acest sens.

A mai susținut intimata că a depus înscrisurile evocate anexat răspunsului la întâmpinare în cadrul contestației la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 București, soluționat în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. prin sentința civilă nr. 5716 din 05 mai 2015. A conchis astfel că revizuenta și-a invocat propria culpă atunci când a susținut că a cunoscut efectiv înscrisurile evocate doar la 29 septembrie 2015, când i-a fost comunicată sentința judecătoriei, în considerentele căreia se făcea vorbire despre actele de vânzare-cumpărare a vehiculelor.

Prin decizia nr. 5/2016 din 14 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și în consecință a respins cererea de revizuire ca fiind tardiv formulată.

Pentru a decide astfel, curtea a notat că intimata a depus la 05 decembrie 2014, în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 București, o dată cu răspunsul la întâmpinare, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24 septembrie 2010, prin care a vândut către B. trei autovehicule marca x și că de la această dată a început să curgă termenul de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în care trebuia formulată cererea de revizuire.

De asemenea, a înlăturat susținerile revizuentei potrivit cărora nu a luat cunoștință de acest înscris decât atunci când i-a fost comunicată hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014, întrucât nu a fost prezentă la nici un termen de judecată, nu a avut apărător ales și nu i-au fost comunicate înscrisurile din dosar, reținând că, din momentul depunerii contractului la dosar, nu se mai poate aprecia că înscrisul ar fi fost reținut de partea potrivnică sau că o împrejurare mai presus de voința revizuientei ar fi împiedicat-o să ia cunoștință de existența acestui înscris.

În acest sens, s-a arătat că unul dintre motivele contestației la executare 1-a constituit chiar imposibilitatea executării obligației de predare a bunurilor și prevederile art. 201 alin. (2) din Noul C. proc. civ., potrivit cărora pârâtul ia cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei. În considerarea celor menționate a impus concluzia că, în speță, culpa de a nu fi studiat dosarul și de a nu fi luat cunoștință în timp util de existența înscrisului care atesta vânzarea celor 3 autovehicule, aparține exclusiv revizuentei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea analizării tuturor condițiilor de admisibilitate a revizuirii.

În motivare, autoarea a criticat raționamentul curții de apel, în sensul că, în calitate de contestatoare în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 București, îi revenea obligația de a studia actele aflate la dosar, raționament fondat pe prevederile art. 201 alin. (2) Noul C. proc. civ., care prevăd că pârâtul ia cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.

În combaterea silogismului evocat, recurenta a subliniat că și-a întemeiat cererea de revizuire nu pe răspunsul intimatei la întâmpinare, ci pe înscrisul nou depus anexat acesteia, inițial într-un singur exemplar și ulterior, la primul termen de judecată, în duplicat tocmai pentru a fi comunicat părții adverse.

În același sens, a susținut că răspunsul la întâmpinare nu este echivalentul juridic al înscrisurilor în probatoriu, că au un regim juridic distinct, normele care reglementează comunicarea acestora fiind exprese, invocând dispozițiile art. 149 și art. 150 Noul C. proc. civ.

A mai precizat autoarea că dispozițiile art. 201 alin. (2) Noul C. proc. civ. statuează pentru pârât posibilitatea studierii răspunsului la întâmpinare la dosarul cauzei, iar nu o obligație în acest sens, așa cum similar art. 223 alin. (3) din același Cod prevede dreptul părții de a solicita judecata cauzei în lipsă, iar nu obligația unui asemenea demers.

Astfel, a conchis că, în condițiile în care optase pentru judecarea cauzei în lipsă, instanței îi revenea obligația de a-i comunica înscrisurile depuse de partea adversă, inclusiv din perspectiva respectării dreptului la apărare.

Pentru argumentele arătate, a susținut că în mod cu totul eronat curtea a reținut culpa sa de a nu fi cunoscut actul de vânzare-cumpărare al celor trei autovehicule în timp util și a afirmat că a declarat calea de atac a revizuirii în termen legal, raportat la data la care a cunoscut efectiv existența acestui înscris.

La interpelarea instanței, în cadrul chestiunilor prealabile, la termenul din 11 octombrie 2016, reprezentantul intimatei-pârâte a precizat că decizia nr. 5/2016 din 14 ianuarie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar nu cu apel, așa cum a indicat recurenta în memoriul aflat la dosar și, raportat la recalificarea cererii ca fiind recurs, a invocat excepția nulității recursului, în baza art. 302' alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precizând că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se fondează.

Cu titlu preliminar, instanța supremă a reținut că prezentul litigiu, față de sesizarea la 29 martie 2010 a primei instanțe cu cererea introductivă, este guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.), în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2013, care statuează că noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, (indicat în precedent și în continuare ca noul C. proc. civ.) se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv după 15 februarie 2013.

Prin decizia nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a respins excepția nulității recursului invocată de intimata - pârâtă și a admis recursul declarat de recurenta-revizuentă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5/2016 din 14 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a Ii-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și în consecință:

A casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Referitor la excepția invocată de intimata-pârâtă, potrivit art. 326 alin. (1), raportat la art. 137 C. proc. civ., s-a constatat că recurenta nu a indicat în cererea de recurs niciunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă din criticile dezvoltate de aceasta vizând modul de calcul al termenului de o lună rezultă că, pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel că recursul nu este nul.

În ce privește cererea de revizuire, Înalta Curte a apreciat ca fiind întemeiate criticile recurentei referitoare la calculul termenului de o lună prevăzut pentru declararea căii de atac a revizuirii și la regimul juridic distinct al răspunsului la întâmpinare, respectiv al înscrisurilor depuse în susținerea sau în combaterea unei cereri.

Dacă în reglementarea Codului de procedură de civilă de la 1865, aplicabil în prezenta speță, răspunsul la întâmpinare nu este prevăzut expres, iar în cea a C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010 este un act procedural opțional, comunicarea lui nefiind obligatorie sub imperiul niciunuia dintre coduri, în cazul ambelor reglementări este obligatorie comunicarea înscrisurilor.

De altfel, instanța, raportându-se în stabilirea începutului termenului de revizuire la momentul depunerii răspunsului la întâmpinare, doar pentru că înscrisul reținut a fost făcut public la acea dată, prin anexarea lui la actul de procedură, transferă în lipsa oricărui suport legal regimul juridic al comunicării acestuia din urmă, opțional de altfel, înscrisului însuși, a cărui obligație de comunicare revenea, potrivit art. 114

1

alin. (2) și art. 116, raportat la art. 96 Cod procedură de civilă, chiar instanței.

Prin urmare, reținerea culpei revizuentei pentru a nu fi luat cunoștință de un act care nu i-a fost comunicat, cu atât mai mult cu cât nu fusese prezentă în instanță, nici personal, nici prin reprezentant și solicitase în conformitate cu dispozițiile legale judecarea cauzei în lipsă, constituie un silogism eronat, de natură să determine o soluție nelegală, așa cum este cea pronunțată.

Către aceeași concluzie converge și constatarea că instanța de revizuire a nesocotit dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care leagă debutul termenului de o lună pentru exercitarea căii de atac de momentul subiectiv al cunoașterii înscrisurilor care se invocă drept temei al revizuirii, element de fapt ce poate fi probat prin orice mijloc de probă și în privința căruia, în lipsa unei dispoziții legale exprese, nu poate opera principiul echipolentei, de care a uzat în realitate instanța de revizuire atunci când a decis practic că partea ar fi trebuit să ia cunoștință sau că este prezumată a fi luat cunoștință de respectivul înscris.

În acest context, instanța supremă a statuat concluzia că 29 septembrie 2015, data la care i-a fost comunicată sentința civilă nr. 5716 din 05 mai 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2014, este singura dată certă la care se poate reține că revizuenta a luat cunoștință de existența contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 septembrie 2010, dată în raport de care cererea de revizuire comunicată prin poștă la 29 octombrie 2015 apare ca fiind formulată înăuntrul termenului legal de o lună, prevăzut de art. 324 C. proc. civ., calculat potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (3) din același Cod.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs - decizia nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 - contestatoarea S.C. C. S.A. Bucuresti a formulat o contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) și urm C. proc. civ.

În motivarea contestației, contestatoarea a susținut că, prima greșeală materială pe care o face instanța de recurs este aceea că, în soluționarea recursului, confundă cursul procesual al prezentului dosar (supus vechiul C. proc. civ. de la 1865), cu ciclul procesual al dosarului nr. x/2014, unde au fost depuse "înscrisurile noi" (dosar care a debutat în luna septembrie 2014, având ca obiect contestație la o executare silită începută în luna mai 2014, după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., supus exclusiv acestor din urmă dispoziții procedurale) - pag. 6 paragraful 5 din decizie "(...) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speță pentru argumentele expuse în precedent".

Confuzia este chiar a instanței de recurs, nicidecum a Curții de Apel Bacău, care în mod corect a reținut, prin sentința din fondul revizuirii, că dosarul nr. x/2014 s-a judecat conform prevederilor actualului C. proc. civ., potrivit cărora răspunsul la întâmpinare nu se comunică, ci se studiază la dosarul cauzei.

Sub același aspect, revizuenta învederează că, această confuzie merge mai departe, instanța invocând prevederile art. 114

1

alin. (2) și art. 116, raportate la art. 96 din vechiul C. proc. civ. de la 1865, pe care le consideră incidente pentru comunicarea actelor de procedură în dosarul nr. x/2014, eroare evidentă întrucât dosarul nr. x/2014 s-a judecat în baza C. proc. civ. actual. În plus, în ipoteza în care s-ar fi aplicat vechiul C. proc. civ. în dosarul nr. x/2014, prevederile anterior menționate fac referire strict la înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată (art. 114

1

alin. (2), respectiv întâmpinării (art. 116) și nicidecum nu se referă la înscrisuri depuse ulterior în cursul judecății, astfel cum este cazul răspunsului la întâmpinare și înscrisurilor noi anexate.

Contrar celor reținute în decizia a cărei anulare se cere, înscrisul nu a fost doar anexat răspunsului la întâmpinare în cadrul dosarului nr. x/2014, ci s-a făcut chiar vorbire despre el în răspunsul la întâmpinare, precum și în cadrul sentinței din dosarul nr. x/2014 (căreia nu i s-a anexat niciun înscris la comunicare), document de la care instanța de recurs considera că începe să curgă termenul de revizuire.

În continuare, contestatoarea învederează că cea de-a doua greșeală materială pe care o face instanța de recurs este că deși reține, în pag. 6 paragraful 6 din decizie, că înscrisul a fost făcut public la acea dată (n.n. data depunerii răspunsului la întâmpinare), ulterior constată că termenul de revizuire nu poate fi calculat de la data respectivă.

Or, practica și doctrina sunt cât se poate de clare în acest sens, respectiv: condiția nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat prin diligenta părții adverse. De asemenea, în cadrul hotărârii Tribunalului București, secția a III-a civilă nr. 216/1990 au fost reținute următoarele aspecte:

"în cazul în care se solicită revizuirea pe baza unui înscris ce se afla la dosarul unui organ de jurisdicție (n.n. în cazul nostru la Judecătoria Sectorului 4 București)..,cererea de revizuire nu poate fi admisă deoarece acel înscris nu constituie act nou în sensul legii".

Pe de altă parte, astfel cum în mod corect a reținut și Curtea de Apel Bacău, Societatea A. S.R.L. a fost informată de Societatea C. încă din data de 14.04.2014 despre existența înscrisurilor (Notificarea nr. x/14.04.2014 - Anexa nr. 3 la întâmpinarea din fondul revizuirii), însă în niciun moment recurenta nu a solicitat Societății C. să-i fie puse la dispoziție înscrisurile (dovezile materiale) în baza cărora bunurile au fost înstrăinate.

Conchide contestatoarea în sensul că, înscrisurile noi invocate de Societatea A. se regăsesc și în cuprinsul dosarului de executare nr. 764/2014 înaintat de B.E.J. D. la instanță. Fără echivoc, conținutul respectivului dosar de executare era unul cunoscut Societății A., creditor la cererea căruia a fost deschisă procedura executării silite.

În consecință, contestatoarea solicită admiterea prezentei contestații în anulare astfel cum a fost formulată, modificarea în întregime a deciziei, respingerea recursului ca nefondat, iar pe cale de consecință menținerea deciziei civile nr. 5/14.01.2016 ca temeinică și legală.

Analizând contestația în anulare formulată în prezenta cauză Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, conform considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept al cererii sale, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Prin urmare, textul de lege care reglementează contestația în anulare specială instituie posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în două ipoteze, respectiv o greșeală materială sau omiterea cercetării unui motiv de recurs.

În sensul textului art. 318 prima teză din C. proc. civ., invocat de contestatoare "greșeala materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, și care determină soluția pronunțată.

Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșelile comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale apreciate ca fiind incidente în cauză.

Textul de lege se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Din examinarea criticilor formulate de contestatoare în raport de textul de lege enunțat mai sus, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât contestatoarea se referă la pretinse greșeli de judecată, ce nu pot fi remediate pe calea contestației în anulare.

După cum se știe, această cale de atac nu are caracter devolutiv, în cadrul contestației în anulare nu se judecă acțiunea ca atare și nu se examinează temeinicia susținerilor părților cu privire la drepturile lor subiective deduse judecății, ci se verifică dacă judecata a avut loc cu respectarea normelor procedurale privind competența și a celor referitoare la citarea părților - în cazul contestației în anulare obișnuite, precum și dacă judecata recursului este rezultatul unei greșeli materiale sau dacă instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare - în cazul contestației în anulare speciale.

Situația în care instanța de recurs a analizat criticile, pe care le-a găsit fondate și a arătat motivat soluția, nu poate fi considerată o greșeală materială săvârșită de instanță, având un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare.

De aceea, susținerile contestatoarei privind prima greșeală materială pe care o face instanța de recurs în sensul că:

"în soluționarea recursului, instanța de recurs confundă cursul procesual al prezentului dosar (supus vechiul C. proc. civ. de la 1865), cu ciclul procesual al dosarului nr. x/2014, unde au fost depuse înscrisurile noi" reprezintă critici ce țin de fondul cauzei, putând constitui eventual greșeli de judecată.

Nici cea de-a doua eroare materială invocată de recurentă nu este fondată, pentru aceleași considerente expuse mai sus, în realitate fiind vorba de veritabile critici aduse considerentelor instanței de recurs.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.A. BUCURESTI împotriva deciziei nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea C. S.A. BUCURESTI împotriva deciziei nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2018.