ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 548/2011

Deliberând asupra recursului de

față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8187 din 16

iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe rolul căruia s-a format,

astfel, dosarul nr. 41707/3/2008.

La termenul de la 14 ianuarie 2009,

pârâta a depus la dosar o cerere reconvențională, prin care a solicitat ca

reclamanta-pârâtă să fie obligată să-i plătească suma de 50.361,89 lei,

reprezentând daune-interese, cu cheltuieli de judecată. În motivare,

pârâta-reclamantă a arătat că și-a executat obligațiile asumate prin contractul

de leasing financiar, achiziționând utilajele și predându-le

reclamantei-pârâte, anterior datei de 18 decembrie 2007, când cea din urmă i-a

solicitat rezilierea convenției. A mai susținut că, urmare a cererii

reclamantei-pârâte, părțile au încheiat un act adițional, prin care

pârâta-reclamantă și-a asumat obligația de a-i plăti suma de 65.000 lei.

Apreciind că rezilierea contractului s-a produs din vina exclusivă a celeilalte

părți, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata a 5%

din valoarea contractului, potrivit clauzei cuprinse în art. 29.

Prin sentința comercială nr. 3642

din 04 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în

parte acțiunea principală, a respins cererea reconvențională și a obligat

pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumelor de 30.915,03 lei

și de 1.720,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că prima instanță a

reținut că prin adresa înregistrată sub nr. 116 din 18 decembrie 2007,

reclamanta-pârâtă a solicitat pârâtei-reclamante rezilierea contractului de

leasing financiar intervenit între ele, afirmând că dorește să cumpere direct

de la vânzătorul SC A.L.X. SRL bunurile care au constituit obiect material al

leasing-ului, dar și că, urmare a acestei adrese, părțile au convenit la

aceeași dată să rezilieze contractul de leasing, încheind în acest sens

înscrisul intitulat „Act adițional nr.1 la contractul de leasing financiar nr. ECH15

din data de 08 noiembrie 2008”, care a prevăzut, art. 2, obligația

pârâtei-reclamante de a restitui reclamantei-pârâte suma de 65.000 lei,

reprezentând o parte din avansul care i-a fost achitat.

Tribunalul a mai reținut că la data

de 18 decembrie 2007, între părțile litigante și SC A.L.X. SRL s-a încheiat un

contract tripartit, în care s-a menționat că bunurile care au constituit obiect

material al leasing-ului au fost cumpărate la data de 20 noiembrie 2007 de

către pârâta-reclamantă și se află în posesia reclamantei-pârâte, dar și că

pârâta-reclamantă va fi înlocuită în contractul de vânzare-cumpărare, în

calitate de cumpărătoare, de către reclamanta-pârâtă.

În considerarea acestor aspecte,

instanța de fond a apreciat că cererea de declarare ca rezolută a contractului

de leasing este lipsită de obiect, deoarece părțile au desființat contractul

prin convenția intitulată „act adițional”.

În examinarea pretențiilor bănești

reciproce ale părților, instanța a constatat că desființarea contractului de

leasing nu este rezultatul culpei vreuneia dintre părți, ci a fost convenită de

acestea, așa încât a apreciat că nu sunt aplicabile clauzele cuprinse în art. 29

din contract, referitoare la plata de penalități pentru rezilierea culpabilă a

contractului și că suma stabilită a fi plătită de către pârâta-reclamantă

potrivit art. 2 din actul adițional nu s-a compensat cu penalitățile pretinse

prin cererea reconvențională.

Pe de altă parte, a mai reținut că

pentru întârzierea plății sumei de 65.000 lei de către pârâta-reclamantă (din

care a fost solicitată doar suma de 30.915,03 lei), părțile nu au convenit a fi

plătite penalități.

Împotriva sentinței tribunalului

pârâta a declarat apel solicitând schimbarea sa, în sensul respingerii cererii

principale și admiterii cererii reconvenționale, cu consecința obligării

reclamantei-pârâte la plata sumei de 50.361,89 lei, reprezentând

daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia comercială nr. 341 din 01

octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

apelul a fost anulat, ca insuficient timbrat, reținându-se în considerente că

apelanta nu s-a conformat dispozițiilor legale de timbrare, situație în raport

cu care s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1995.

Recursul declarat împotriva acestei

hotărâri a fost admis, prin decizia nr. 921 din 05 martie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția comercială; în consecință, decizia atacată a

fost casată, iar cauza a fost trimisă Curții de Apel București, pentru

rejudecarea apelului, reținându-se, în esență, că după încetarea protestului

magistraților din luna septembrie 2009, părțile ar fi trebuit citate, deoarece,

în condițiile amânării pricinilor fără a fi fost făcut apelul nominal, termenul

în cunoștință acordat anterior nu mai funcționa.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 325 din 9

septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

S-a reținut că la data de 08

noiembrie 2007, între apelantă, în calitate de locator și intimată, în calitate

de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. ECH 15, având

ca obiect închirierea în sistem leasing a unor utilaje.

Cererea reconvențională a I.F.N. L.H.

SA este întemeiată pe clauzele art. 29 din contract, potrivit cărora „în cazul

rezilierii contractului din vina exclusivă a Utilizatorului, acesta datorează locatorului

o penalitate de 5% din valoarea contractului”.

Succesiunea derulării relațiilor

comerciale dintre părți a relevat că la data de 18 decembrie 2007, intimata a

emis apelantei o adresă, în care i-a solicitat rezilierea contractului, motivat

de intenția sa de a achiziționa bunurile care face obiectul contractului de

leasing direct de la SC A.L.X. SRL.

În considerarea acestei adrese,

părțile au încheiat în aceeași zi un înscris, intitulat „Act adițional nr. 1 la

contractul de leasing financiar nr. ECH 15 din 08 noiembrie 2007”, stabilind că

se reziliază contractul de leasing financiar; prin același act, apelanta s-a

obligat să restituie intimatei suma de 65.000 lei, reprezentând parțial avans

achitat.

De asemenea, la aceeași dată, 18

decembrie 2007 între SC A.L.X. SRL și părțile litigante s-a încheiat un contract

de novație, în care s-a menționat că bunurile care au constituit obiect

material al leasing-ului au fost cumpărate la data de 20 noiembrie 2007 de

către apelantă și se află în posesia intimatei, dar și că apelanta va fi

înlocuită în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de cumpărătoare, de

către intimată.

Prin urmare, Curtea apreciază că

încetarea raporturilor contractuale dintre părți este rezultatul unui

mutuus

dissensus

, în sensul art. 969 alin. (2) C. civ., text legal care,

referindu-se la convenții, prevede că „ele se pot revoca prin consimțământ

mutual”.

Instanța de apel a constatat că în

această modalitate părțile au pus capăt raporturilor lor contractuale și, chiar

dacă intenția de încetare a convenției a provenit de la intimată și a fost

evocată sub denumirea improprie de „reziliere”, ea a fost acceptată, sub forma

actului adițional, de către intimată, care nu se poate prevala de textul

clauzei art.29 din contract, pentru a obține despăgubiri, în condițiile în care

părțile nu au stabilit ca acestea să fie suportate de către utilizator, în

situația în care contractul încetează prin acordul de voință al părților.

În acest context, s-a apreciat că din

probele administrate nu a rezultat că intimatei i-ar fi fost aplicată

sancțiunea rezilierii pentru o neexecutare culpabilă a obligațiilor care-i

reveneau, ca să poată fi incidentă ipoteza pe care părțile au avut-o în vedere,

în art. 29 din contract.

Cererea apelantei, de obligare a

intimatei la plata a 5% din valoarea contractului a fost respinsă ca nefondată,

iar soluția de respingere a cererii reconvenționale a fost temeinică și legală.

S-a apreciat că în ceea ce privește

obligarea locatorului la plata către utilizator, a sumei de 30.915,03 lei, este

temeinică, întrucât însăși apelanta a recunoscut, în motivele de apel, că

datorează această sumă, atât timp cât a precizat că înțelege să pretindă

compensarea celor două pretinse creanțe reciproce ale părților.

Împotriva acestei, din urmă decizii,

pârâta a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

în sensul respingerii capătului de cerere prin care a fost obligată la plata

sumei de 30.915,03 lei, admiterea cererii reconvenționale cu consecința

obligării reclamantei la plata sumei de 50.361,89 lei reprezentând daune

interese ( penalități), cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta

susține că în opinia sa, efectele contractului de leasing se regăsesc în

patrimoniul fiecărei societăți, obligațiile rezultând din încheierea și

executarea contractului până la data rezilierii contractului sunt în sarcina

părților contractante, așa încât între părți își produc efectele dispozițiilor

art. 29 din contractul de leasing nr. ECH 15 din 08 noiembrie 2007; prin

urmare, instanța de apel nu a interpretat contractul conform voinței părților,

invocând motivul de nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - cel

de-al doilea motiv de nelegalitate invocat este întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în argumentarea căruia recurenta susține că instanța de apel a aplicat

greșit legea, întrucât dacă s-ar accepta punctul de vedere al instanțelor

privind operarea compensării până la concurența sumei de 30.915,03 lei, atunci

în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 270 C. proc. civ., ceea ce nu este

cazul în speță.

Recursul este netimbrat.

Întrucât timbrarea prevalează asupra

oricăror excepții și chestiuni prealabile, Înalta Curte rămâne în pronunțare pe

excepția netimbrării.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 146/1997, republicată, taxele de timbru se plătesc anticipat,

iar conform aceluiași articol alin. (3) din aceeași lege neîndeplinirea

obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea

acțiunii sau cererii.

În cauză, s-a calculat în

sarcina recurentei o taxă judiciară de timbru în sumă de 4 lei și un timbru

judiciar în valoare de 0,15 lei, conform art. 1 din Legea nr. 146/1997,

republicată, stabilindu-se termen de judecată astăzi, pentru când recurenta a

fost legal citată cu mențiunea timbrării, așa cum rezultă din dovada de

îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 10 dosar recurs.

Cum recurenta nu s-a

conformat obligației legale de timbrare a recursului, Înalta Curte urmează să

aplice sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin.

(3) din actul normativ menționat și

să anuleze recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de

pârâta I.F.N. L.H. SA București împotriva deciziei nr. 325 din 9 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2011.