ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 548/2011

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 8187 din 16 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe rolul căruia s-a format, astfel, dosarul nr. 41707/3/2008. La termenul de la 14 ianuarie 2009, pârâta a depus la dosar o cerere reconvențională, prin care a solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să-i plătească suma de 50.361,89 lei, reprezentând daune-interese, cu cheltuieli de judecată. În motivare, pârâta-reclamantă a arătat că și-a executat obligațiile asumate prin contractul de leasing financiar, achiziționând utilajele și predându-le reclamantei-pârâte, anterior datei de 18 decembrie 2007, când cea din urmă i-a solicitat rezilierea convenției.

A mai susținut că, urmare a cererii reclamantei-pârâte, părțile au încheiat un act adițional, prin care pârâta-reclamantă și-a asumat obligația de a-i plăti suma de 65.000 lei. Apreciind că rezilierea contractului s-a produs din vina exclusivă a celeilalte părți, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata a 5% din valoarea contractului, potrivit clauzei cuprinse în art. 29. Prin sentința comercială nr. 3642 din 04 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea principală, a respins cererea reconvențională și a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumelor de 30.915,03 lei și de 1.720,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că prima instanță a reținut că prin adresa înregistrată sub nr. 116 din 18 decembrie 2007, reclamanta-pârâtă a solicitat pârâtei-reclamante rezilierea contractului de leasing financiar intervenit între ele, afirmând că dorește să cumpere direct de la vânzătorul SC A.L.X. SRL bunurile care au constituit obiect material al leasing-ului, dar și că, urmare a acestei adrese, părțile au convenit la aceeași dată să rezilieze contractul de leasing, încheind în acest sens înscrisul intitulat „Act adițional nr.1 la contractul de leasing financiar nr. ECH15 din data de 08 noiembrie 2008”, care a prevăzut, art. 2, obligația pârâtei-reclamante de a restitui reclamantei-pârâte suma de 65.000 lei, reprezentând o parte din avansul care i-a fost achitat.

Tribunalul a mai reținut că la data de 18 decembrie 2007, între părțile litigante și SC A.L.X. SRL s-a încheiat un contract tripartit, în care s-a menționat că bunurile care au constituit obiect material al leasing-ului au fost cumpărate la data de 20 noiembrie 2007 de către pârâta-reclamantă și se află în posesia reclamantei-pârâte, dar și că pârâta-reclamantă va fi înlocuită în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de cumpărătoare, de către reclamanta-pârâtă. În considerarea acestor aspecte, instanța de fond a apreciat că cererea de declarare ca rezolută a contractului de leasing este lipsită de obiect, deoarece părțile au desființat contractul prin convenția intitulată „act adițional”.

În examinarea pretențiilor bănești reciproce ale părților, instanța a constatat că desființarea contractului de leasing nu este rezultatul culpei vreuneia dintre părți, ci a fost convenită de acestea, așa încât a apreciat că nu sunt aplicabile clauzele cuprinse în art. 29 din contract, referitoare la plata de penalități pentru rezilierea culpabilă a contractului și că suma stabilită a fi plătită de către pârâta-reclamantă potrivit art. 2 din actul adițional nu s-a compensat cu penalitățile pretinse prin cererea reconvențională. Pe de altă parte, a mai reținut că pentru întârzierea plății sumei de 65.000 lei de către pârâta-reclamantă (din care a fost solicitată doar suma de 30.915,03 lei), părțile nu au convenit a fi plătite penalități.

Împotriva sentinței tribunalului pârâta a declarat apel solicitând schimbarea sa, în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii reconvenționale, cu consecința obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 50.361,89 lei, reprezentând daune-interese, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia comercială nr. 341 din 01 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, apelul a fost anulat, ca insuficient timbrat, reținându-se în considerente că apelanta nu s-a conformat dispozițiilor legale de timbrare, situație în raport cu care s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1995.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost admis, prin decizia nr. 921 din 05 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială; în consecință, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă Curții de Apel București, pentru rejudecarea apelului, reținându-se, în esență, că după încetarea protestului magistraților din luna septembrie 2009, părțile ar fi trebuit citate, deoarece, în condițiile amânării pricinilor fără a fi fost făcut apelul nominal, termenul în cunoștință acordat anterior nu mai funcționa. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 325 din 9 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

S-a reținut că la data de 08 noiembrie 2007, între apelantă, în calitate de locator și intimată, în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. ECH 15, având ca obiect închirierea în sistem leasing a unor utilaje. Cererea reconvențională a I.F.N. L.H. SA este întemeiată pe clauzele art. 29 din contract, potrivit cărora „în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a Utilizatorului, acesta datorează locatorului o penalitate de 5% din valoarea contractului”. Succesiunea derulării relațiilor comerciale dintre părți a relevat că la data de 18 decembrie 2007, intimata a emis apelantei o adresă, în care i-a solicitat rezilierea contractului, motivat de intenția sa de a achiziționa bunurile care face obiectul contractului de leasing direct de la SC A.L.X.

SRL. În considerarea acestei adrese, părțile au încheiat în aceeași zi un înscris, intitulat „Act adițional nr. 1 la contractul de leasing financiar nr. ECH 15 din 08 noiembrie 2007”, stabilind că se reziliază contractul de leasing financiar; prin același act, apelanta s-a obligat să restituie intimatei suma de 65.000 lei, reprezentând parțial avans achitat. De asemenea, la aceeași dată, 18 decembrie 2007 între SC A.L.X. SRL și părțile litigante s-a încheiat un contract de novație, în care s-a menționat că bunurile care au constituit obiect material al leasing-ului au fost cumpărate la data de 20 noiembrie 2007 de către apelantă și se află în posesia intimatei, dar și că apelanta va fi înlocuită în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de cumpărătoare, de către intimată.

Prin urmare, Curtea apreciază că încetarea raporturilor contractuale dintre părți este rezultatul unui mutuus dissensus , în sensul art. 969 alin. (2) C. civ., text legal care, referindu-se la convenții, prevede că „ele se pot revoca prin consimțământ mutual”. Instanța de apel a constatat că în această modalitate părțile au pus capăt raporturilor lor contractuale și, chiar dacă intenția de încetare a convenției a provenit de la intimată și a fost evocată sub denumirea improprie de „reziliere”, ea a fost acceptată, sub forma actului adițional, de către intimată, care nu se poate prevala de textul clauzei art.29 din contract, pentru a obține despăgubiri, în condițiile în care părțile nu au stabilit ca acestea să fie suportate de către utilizator, în situația în care contractul încetează prin acordul de voință al părților.

În acest context, s-a apreciat că din probele administrate nu a rezultat că intimatei i-ar fi fost aplicată sancțiunea rezilierii pentru o neexecutare culpabilă a obligațiilor care-i reveneau, ca să poată fi incidentă ipoteza pe care părțile au avut-o în vedere, în art. 29 din contract. Cererea apelantei, de obligare a intimatei la plata a 5% din valoarea contractului a fost respinsă ca nefondată, iar soluția de respingere a cererii reconvenționale a fost temeinică și legală. S-a apreciat că în ceea ce privește obligarea locatorului la plata către utilizator, a sumei de 30.915,03 lei, este temeinică, întrucât însăși apelanta a recunoscut, în motivele de apel, că datorează această sumă, atât timp cât a precizat că înțelege să pretindă compensarea celor două pretinse creanțe reciproce ale părților.

Împotriva acestei, din urmă decizii, pârâta a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii capătului de cerere prin care a fost obligată la plata sumei de 30.915,03 lei, admiterea cererii reconvenționale cu consecința obligării reclamantei la plata sumei de 50.361,89 lei reprezentând daune interese ( penalități), cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, recurenta susține că în opinia sa, efectele contractului de leasing se regăsesc în patrimoniul fiecărei societăți, obligațiile rezultând din încheierea și executarea contractului până la data rezilierii contractului sunt în sarcina părților contractante, așa încât între părți își produc efectele dispozițiilor art. 29 din contractul de leasing nr. ECH 15 din 08 noiembrie 2007; prin urmare, instanța de apel nu a interpretat contractul conform voinței părților, invocând motivul de nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. - cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat este întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit legea, întrucât dacă s-ar accepta punctul de vedere al instanțelor privind operarea compensării până la concurența sumei de 30.915,03 lei, atunci în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 270 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speță. Recursul este netimbrat. Întrucât timbrarea prevalează asupra oricăror excepții și chestiuni prealabile, Înalta Curte rămâne în pronunțare pe excepția netimbrării. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, republicată, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar conform aceluiași articol alin. (3) din aceeași lege neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii.

În cauză, s-a calculat în sarcina recurentei o taxă judiciară de timbru în sumă de 4 lei și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, conform art. 1 din Legea nr. 146/1997, republicată, stabilindu-se termen de judecată astăzi, pentru când recurenta a fost legal citată cu mențiunea timbrării, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 10 dosar recurs. Cum recurenta nu s-a conformat obligației legale de timbrare a recursului, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din actul normativ menționat și să anuleze recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta I.F.N. L.H. SA București împotriva deciziei nr. 325 din 9 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.