ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1163/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1163/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 3273/2005, la Tribunalul

București,

reclamanta SC E. SA a chemat-o în judecată pe pârâta I.T.U.D. AG, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să oblige pârâta la plata

sumei de 1.294.868 EURO, cu titlul de daune cauzate prin denunțarea unilaterală

a protocoalelor de vânzare cumpărare de

produse

de mobilier, încheiate de părți, cu cheltuieli de judecată.

S-a

arătat că suma pretinsă reprezintă prejudiciul suferit și este alcătuită din

contravaloare mașini, unelte si echipamente -771.880 EURO; contravaloare

stocuri de materii prime, materiale si produse

semifabricate

achiziționate pentru fabricarea produselor I., care nu pot fi

utilizate în alte

scopuri - 50.550 EURO; diferența de preț pentru produse I. - 346.145 EURO ; diferență

preț la contractul de leasing nr. 110088 din 08 mai 2001 -

126.293, conform protocolului din 06 decembrie 2001.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, 970 C. proc. civ., art.

1073 C.

civ., art. 1075 C. civ. si art. 1082 C. proc. civ.

Prin cerere

precizatoare, formulată la 15 septembrie 2005, reclamanta a învederat

ca pretențiile solicitate se ridică la suma de

1.294.868 EURO, reprezentând

45.061.406.400 lei, pentru care s-a achitat

taxa judiciară de timbru în cuantum de 498.946.651 lei.

Prin

întâmpinarea formulată la termenul din 10 februarie 2006, pârâta a invocat

excepția

de necompetență materială a instanțelor judecătorești din România, cu

consecința respingerii cererii, ca nefiind de competența instanțelor

judecătorești

române.

A susținut că prin

Convenția intitulată «Termeni si Condiții Generale

de Achiziționare pentru furnizarea produselor către I.», la care

reclamanta a

devenit parte prin contractul de cumpărare nr. 034- 0003 –

CLU din 21 martie 1991 și

ulterior prin convențiile

încheiate, reclamanta și-a însușit termenii generali ai convenției, care la pct.

18.1 prevăd că disputele apărute în legătură cu aplicarea

condițiilor

sau cu aspecte apărute din acestea vor fi soluționate în conformitate cu

regulile Camerei Internaționale de Comerț, iar arbitrajul are loc la Paris,

potrivit art. 18.2, legea aplicabilă fiind cea de

la sediul I., legea elvețiană.

Cu privire la capătul

de cererea prin care s-a solicitat achitarea diferenței

de preț pentru contractul de leasing nr. 110088 din 08 mai 2001, precum

și la Acordul

Suplimentar la acest contract, pârâta a invocat excepția

necompetenței generale, raportat la prevederile art.

18 alin. (l) -

art. 19.1 din contract și pct. 4 teza I,

prin

care părțile au convenit soluționarea

litigiilor decurgând din contract si Acordul Suplimentar pe calea arbitrajului,

în concordanță cu regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerț din

Stockholm, convențiile fiind

guvernate de legea Regatului Suedez.

Pe fondul cauzei a

solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii.

În drept pârâta a

invocat dispozițiile art. 2, art. 115 și urm. C. proc. civ., art. 3, art. 343

2

și urm. C. proc. civ.

Prin cererea depusă

la dosarul cauzei, la termenul din 10 martie 2006, reclamanta a solicitat, în

combaterea excepției de necompetență generală a

instanțelor judecătorești române, încuviințarea probei cu înscrisuri,

constând in

corespondenta părților, din care rezultă că reclamanta nu a

acceptat clauzele

cuprinse în Condițiile Generale,

fără o negociere prealabilă a acestora.

Prin precizările

depuse la termenul din 07 aprilie 2006, pârâta a indicat datele de identificare

ale societății I.T.U.D., indicând sediul

reprezentantei

din România.

Prin cererea

înregistrată la termenul din 30 iunie 2006, reclamanta și-a majorat cuantumul

pretențiilor cu 500.000 EURO, reprezentând 1.795.000 lei pierderi înregistrate

ca urmare a reduceri activității efect al denunțări unilaterale a convențiilor;

500.000 EURO reprezentând 1795.000 lei, beneficiu nerealizat aferent perioadei 01

august 2004 – 31 decembrie 2005, ca urmare a denunțării

convențiilor.

Prin cererea

precizatoare, formulată la 25 ianuarie 2008, reclamanta a majorat pretențiile

cu suma de 2.209.238 EURO (7.514.459 lei) contravaloare utilaje,mașini si

unelte, stocuri materii prime si materiale, diferența preț contract de

leasing, pierderi datorate ca urmare a reducerii

volumului de activitate, beneficiu

nerealizat.

Prin încheierea de la

09 iunie 2006, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția de necompetență

generală a instanțelor române, reținând că din probatoriul administrat nu a

rezultat însușirea clauzei compromisorii, ca efect al negocierilor, în urma

intervenirii acordului de voința în conformitate cu art. l 1 din Condițiile

Generale; cu privire la contractul de leasing s-a apreciat că pretențiile

solicitate nu rezultă din derularea acestui contract, ci se referă la

raporturile juridice guvernate de convenții, prin raportare exclusiv la prețul

contractului de leasing, astfel ca nu este incidentă clauza compromisorie

stipulată în acest contract.

Prin sentința

comercială nr. 4741 din 02 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată

de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 610.230 EURO,

reprezentând despăgubiri, către reclamantă, cu cheltuieli de judecată în sumă

de 82.244,06 lei (RON).

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză

contabilă, coroborat cu înscrisurile administrate, constatând că pârâta nu și-a

îndeplinit obligațiile asumate prin Protocolul încheiat la 6 decembrie 2001,

comanda efectuată fiind inferioara celei stipulate prin contract, pentru anii

2002 și 2003, beneficiind nejustificat de reducerea de preț operată de

reclamantă, condiții în care, potrivit contractului, pârâta este ținută a

achita diferența de preț stabilită prin contract, în sumă de 346.145 EURO; de

asemenea, în temeiul aceluiași protocol, s-a convenit ca, în situația

nerespectării clauzelor privind cantitățile și valorile minime comandate,

valoarea sumei datorate ca preț, în temeiul contractului de leasing, să se

diminueze cu același procent, determinat prin raportare la obligațiile

nerespectate.

Reținând că pentru

anul 2004, cantitatea de produse comandate a reprezentat 54,48 % din totalul

stabilit

prin protocol, iar prețul

contractului de leasing a fost achitat integral, conform celor stabilite prin

expertiza contabilă efectuată, s-a dispus restituirea sumei de 264.085 EURO,

echivalentul a 45,52 % din valoarea comenzii neefectuate.

Au fost respinse, ca

neîntemeiate, capetele de cerere prin care s-a solicitat obligarea la plata

despăgubirilor reprezentând contravaloare mașini, unelte si echipamente

achiziționate pentru executarea produselor comandate, în sumă de 1.334.500 EURO

și contravaloare materii prime, materiale și produse semifabricate în valoare

de 49.653 EURO, apreciindu-se ca nedovedit prejudiciul, câtă vreme bunurile achiziționate

au rămas în proprietatea reclamantei.

S-a apreciat că nu

poate fi reținută culpa pârâtei în denunțarea unilaterală a contractelor,

pentru că pretențiile reclamantei constând în despăgubiri, determinate de

această măsură, să fie admise; cu privire la nivelul de formaldehida, din probatoriul

administrat nu a rezultat, cu certitudine, depășirea acestuia, astfel ca

excepția de neexecutare a contractului nu poate fi opusă reclamantei; s-a mai

reținut că în lipsa unui pact comisoriu, pârâta nu avea dreptul să rezilieze

unilateral contractul.

Prin decizia

comercială nr. 120 din 16 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantă și

pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate.

În motivarea acestei

soluții, în ce privește apelul reclamantei, instanța de apel a reținut în

considerente că:

În mod corect a

apreciat instanța de fond că în lipsa unui pact comisoriu, a unei sentințe,

nefiind investită pe cale reconvențională cu acțiune în reziliere nu poate

dispune rezoluțiunea contractului.

Excepția de

neexecutare, de asemenea, nu poate fi reținută, întrucât în derularea

contractului nu a fost opusă expres.

Mai mult, parte din

obligațiile reciproce nu implicau simultaneitatea, pentru producția anumitor

obiecte de mobilier fiind convenite doar termene de începere fără a se fi

stabilit termene limită, iar sistarea acestora nu a fost solicitata de câtre

cumpărător in temeiul unor obiecțiuni legate de calitate,in timp ce pentru

obligația corelativă a cumpărătorului, efectuarea comenzilor

minimă, s-au convenit termene limită, în care

acesta nu s-a încadrat.

Astfel, I. nu avea

posibilitatea opunerii excepției de neexecutare, ci doar dreptul de solicita

sistarea producție și, în instanță, rezilierea contractului.

În consecință, în mod

corect, s-a reținut culpa I. în neîndeplinirea obligației principale de a

efectua comenzi minime, în temenele prevăzute în contracte, neputând opune

lipsa de diligență în gerarea propriilor interese legate de derularea

contractului.

Însă, în determinarea

prejudiciilor suferite ca urmare a întreruperii unilaterale a contractului, nu

poate fi ignorată culpa concurentă a cocontractantului.

Din

corespondenta părților a rezultat că reclamanta, în mod constant, nu s-

a încadrat în

graficele de producție si termenele de livrare, la solicitarea sa acestea fiind

reeșalonate în repetate rânduri.

A apreciat că în mod

corect au fost înlăturate obiecțiunile legate de

nerespectarea normelor standard a nivelului de aldehida folosită,

probatoriul

administrat nefiind concludent, însă produsele executate de

reclamantă au prezentat în mod constant scăderi calitative datorate modului

greoi de tapițare ce

a determinat

verificări suplimentare cu consecința întârzierii producției.

Reclamanta

a încălcat principiile concurenței loaiale.

Chiar dacă

neacceptate Condițiile Generale,

din

convențiile supuse

analizei, precum și din

atitudinea comercială a pârâtei, cunoscută reclamantei ca

urmare a desfășurării unor raporturi de durată,

rezultă că, una din condițiile

esențiale ale convențiilor încheiate de I.,

o constituie exclusivitatea.

Reclamanta, încălcând

aceasta cerință, a procedat la valorificarea produselor I., fără consimțământul

pârâtei direct sau prin intermediari neagreați sau confirmați de aceasta.

În consecință, deși

contractul nu a fost reziliat și excepția de neexecutare nu poate fi opusă,

reținând culpa concurentă a reclamantei în încetarea raporturilor contractuale,

instanța de apel a apreciat ca nedatorate sumele solicitate cu titlul de

contravaloare materii prime și materiale procurate în vederea realizării

comenzilor ferme și contravaloarea prejudiciului cauzat prin încetarea

contractului.

Cu

privire la apelul formulat de pârâtă, instanța de apel l-a apreciat ca

neîntemeiat

pentru

următoarele considerente:

Așa cum s-a reținut,

obligația principală asumată de pârâtă, de a efectua comenzile minime

convenite, în termenele stipulate nu a fost respectată din

motive neimputabile reclamantei, cauzele de care

s-a prevalat pârâta, invocând

exonerarea de răspundere, intervenind ulterior

împlinirii termenului limita prevăzut in contract.

Potrivit convențiilor

din 13 noiembrie 2000, 16 octombrie 2001 și 06 decembrie 2001, în situația

nerespectării comenzilor minime convenite, nu mai

opera diminuarea preturilor,

I.

fiind ținută să achite prețurile inițial stabilite, despăgubirea, datorată

fiind în

sumă de 346.145 EURO.

În acest sens au fost

reținute concluziile expertizei judiciare, apreciindu-se că, obiecțiunile

formulate de pârâtă au fost cenzurate de expert si înlăturate de instanță în

mod justificat.

De asemenea, pârâtă,

în apel, nu a solicitat refacerea raportului de

expertiză.

Prin convențiile

încheiate la 13 noiembrie 2000, 06 decembrie 2001 s-a convenit, de

asemenea, pentru situația în care condițiile

convenției nu vor fi respectate de

I.,

ca valoarea finanțării în sistem leasing să se diminueze automat cu procentul

obligațiilor

nerespectate.

Apelanta

a susținut că despăgubirile acordate în temeiul acestei clauze nu

sunt datorate,

întrucât perioadei pentru care sunt solicitate îi sunt incidente condițiile

convenției încheiate la 16 octombrie 2002, care nu conțin o astfel de

sancțiune.

Din analiza

termenilor convenției a rezultat că sancțiunile privind diminuarea prețului

contractului de leasing cu procentul în care nu au fost

respectate obligațiile de a comanda numărul minim de produse nu poartă

asupra

unei perioade determinate, ci asupra anumitor produse,

contractate.

Comenzile

minime nu au fost respectate de către pârâtă decât în parte, din

expertiza efectuată

rezultând pentru convenția din 06 decembrie 2001, un procent

neonorat de 45,52 %, cu care a fost diminuat

prețul contractului de leasing.

Au fost înlăturate și

apărările formulate de către pârâtă, întemeiate pe

neexecutarea întocmai a contractului de leasing, în sensul că nu au

fost achitate

ultimele două rate ale

acestuia, reținându-se că „executarea acestui contract nu are

relevanță în prezentul

litigiu,

sumele datorate în temeiul contractului de execuție

și vânzare, fiind doar determinate prin raportare

la contractul de leasing”.

În

consecință, apreciindu-se legală și temeinică sentința atacată, apelurile au

fost respinse, ca nefondate.

Împotriva

deciziei curții de apel, au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta.

Recurenta-reclamantă

SC E. SA București își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6,

7 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului său, așa cum a fost

formulat, casarea deciziei recurate și, în baza art. 314 C. proc. civ.,

instanța de recurs să hotărască asupra fondului pricinii, în sensul admiterii

apelului său și a schimbării în parte a sentinței tribunalului, în limitele

apelului, respectiv a obligării pârâtei la plata către reclamantă, cu titlu de

daune a sumei de 2.669.546 EURO (alcătuită din 610.230 EURO la care a fost obligată

pârâta prin sentința primei instanțe și 2.059.316 EURO care în mod greșit nu a

fost acordată de prima instanță; solicită, de asemenea, să fie obligată

intimata SC I.S. AG (fostă I.T.U.D. AG) la plata cheltuielilor de judecată în

apel și în recurs.

Recurenta-reclamantă,

critică pentru nelegalitate decizia curții de apel, formulând, în esență,

următoarele motive de recurs:

1)

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(încălcarea sau aplicarea greșită a legii), constând în aceea că,

respingându-i-se apelul sub cuvânt că „se apreciază, ca nedatorate, sumele

solicitate cu titlu de contravaloare materii prime și materiale procurate în

vederea realizării comenzilor ferme și contravaloarea prejudiciului cauzat prin

încetarea contractului” pentru că ar avea o culpă concurentă cu cea a pârâtei,

i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac, încălcându-se astfel

dispozițiile art. 296 și 105 C. proc. civ.;

2)

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. (instanța a

dat ceea ce nu s-a cerut și hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine

de natura pricinii), constând în aceea că fără a se fi cerut de către pârâtă

rezilierea contractului pentru vreo culpă a sa și reținându-se în mod corect

culpa pârâtei, motiv pentru care a și respins apelul acesteia, s-a reținut de

către instanța apelului o culpă concurentă în sarcina sa, constatările și

soluția instanței neputându-se concilia;

3) motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea este lipsită de temei

legal și a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii), textele de lege

încălcate fiind art. 969, 970, 1020, 1021, 1073, 1075, 1080, 1082 și 1085 C.

civ.

Sub acest aspect,

arată astfel că, deși instanța de apel a recunoscut că I. nu putea să rezilieze

unilateral contractul (art. 969 și art. 970, art. 1020 și art. 1021 C. civ.),

nu a sancționat rezilierea acestui contract, unilateral, de vreme ce a

considerat justificată doar pretenția sa derivând din neîndeplinirea de către I.

a obligației de a comanda produse în cantitatea care îi conferea dreptul la

reducerea prețului cu până la 5 unități; cu alte cuvinte, deși se constată

încetarea unilaterală a contractului, daunele interese solicitate pentru

această încetare nu numai că nu au fost acordate, dar nici măcar nu au fost

examinate de instanța de apel.

Recursul declarat de

reclamantă este fondat și va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi

arătate în continuare:

Primul motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., se

constată a fi întemeiat, întrucât deși instanța de apel a reținut în mod corect

culpa pârâtei în denunțarea unilaterală a contractului, în situația

inexistenței unui pact comisoriu și neefectuării comenzilor în cantitățile convenite

și, de asemenea, a reținut judicios că pârâta nu poate opune excepția de

neexecutare, că au fost respinse corect de către prima instanță obiecțiunile

acesteia de nerespectare a normei privind nivelul de formaldehidă în produsele

livrate și că unele întârzieri în livrare nu îi dădeau dreptul de a solicita sistarea

producției, instanța de apel a reținut în același timp, fără a se fi cerut de

pârâtă, rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale

de către reclamantă și fără a fi făcut obiect de judecată, în primă instanță

sau în apel, o pretinsă culpă a reclamantei, că nu poate fi ignorată culpa

concurentă a acesteia, iar pentru acest motiv s-a apreciat ca nedatorate sumele

solicitate cu titlu de contravaloare materii prime și materiale procurate în

vederea realizării comenzilor ferme, precum și contravaloarea prejudiciului

cauzat prin încetarea contractului.

Și cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ.,

este întemeiat, întrucât de vreme ce nu s-a solicitat în instanță rezilierea

contractelor pentru o pretinsă culpă a reclamantei și nu s-a invocat ca motiv

de denunțare a contractului culpa acesteia, iar prima instanță nici nu a

reținut vreo culpă a reclamantei în executarea contractului cu pârâta,

reținerea unei culpe concurente a reclamantei de către instanța de apel

echivalează cu a acorda ceea ce nu s-a cerut, devenind aplicabile dispozițiile art.

304 pct. 6, în sensul invocat de recurentă.

Or, dacă instanța de

apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut culpa pârâtei I. și

sentința este legală și temeinică, în mod evident se constată, o neconcordanță

cu concluzia potrivit căreia se reține o culpă concurentă a reclamantei în

încetarea raporturilor contractuale, motiv pentru care se constată a fi

îndeplinite și cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În fine, este

întemeiat și cel de-al treilea motiv de recurs, formulat în baza dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum urmează a se arăta în continuare.

Deși ambele instanțe

care s-au pronunțat în cauză au reținut în mod corect că pârâta nu putea

denunța în mod unilateral contractul și că rezilierea se putea dispune numai de

către instanță în condițiile art. 1020 – art. 1021 C. civ., ele nu au acordat

daunele interese cuvenite pentru această încetare a contractului, prima

instanță respingându-le cu motivarea că reclamanta nu ar fi probat existența

unei legături de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtei, constând în denunțarea

unilaterală a contractului urmată de stoparea comenzilor, pentru o parte a

daunelor și respectiv că nu ar fi fost dovedite pierderile sau beneficiul

nerealizat stabilite prin raportul de expertiză.

Or, Înalta Curte

apreciază că sub acest aspect cele reținute de instanțe sunt eronate, având în

vedere că pentru repararea integrală a prejudiciului, în daunele efectiv

suferite de reclamantă se impune a fi inclusă și suma de 49653 EURO

reprezentând materii prime, materiale și produse semifabricate, comandate în

considerarea produselor marca I., rămase în depozit, nefolosite și

nefolosibile, existența lor fiind constatată de către expert.

De asemenea, în ce

privește beneficiul nerealizat în sumă de 1.111.136 EURO, acesta reprezentând

câștigul de care societatea reclamantă a fost lipsită prin stoparea comenzilor

și denunțarea contractului de către pârâtă se constată că este și acesta

datorat, ca o consecință a conduitei culpabile a pârâtei I., fiind calculat în

temeiul contractului, iar cuantumul lui fiind stabilit prin expertiză.

În consecință, față

de cele mai sus arătate, se va admite recursul declarat de reclamanta SC E.SA

București împotriva deciziei curții de apel, care va fi modificată în parte, în

sensul că se va admite apelul reclamantei și se va schimba în parte sentința tribunalului,

în sensul că va fi obligată pârâta SC I.S. AG ELVEȚIA și la plata următoarelor

sume: 49653 EURO reprezentând contravaloarea materiilor prime și materialelor

nefolosite și nefolosibile și 1.111.136 EURO reprezentând câștigul nerealizat

prin stoparea comenzilor.

Vor fi păstrate în

rest dispozițiile sentinței apelate și deciziei recurate.

În ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte

apreciază că acestea nu pot fi acordate, deoarece nu au fost depuse la dosarul

cauzei dovezile efectuării lor, în original și, în consecință, va respinge

cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâta I.S. AG

ELVEȚIA își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei curții

de apel, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii promovate de reclamanta

SC E. SA și a exonerării sale de plată cheltuielilor de judecată.

În motivarea

recursului său, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă arată că instanța a reținut greșit situația de fapt,

considerând că I. a denunțat unilateral contractul, în cauză operând excepția

de neexecutare a contractului, iar nu denunțarea unilaterală a acestuia.

Susține că instanța investită

cu soluționarea apelului, în mod netemeinic a respins cererea de solicitare a

efectuării unei noi expertize contabile și, de asemenea, că sumele de 346.145

EURO și de 264.085 EURO, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză

contabilă au fost eronat calculate, nefiind datorate de către I.

În baza dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că decizia pronunțată de

curtea de apel conține la bază motive contradictorii, prezente de altfel și în

motivarea sentinței pronunțate de tribunal.

În examinarea

recursului pârâtei, dând relevanță dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a avea în vedere primordial excepția declarării tardive

a recursului pârâtei, invocate din oficiu de instanță.

Din actele dosarului,

se constată astfel că apelantei-pârâte SC I.S. AG ELVEȚIA i-a fost comunicată

decizia pronunțată de instanța de apel la data de 1 iunie 2009, iar acesta a

declarat recurs la data de 18 iunie 2009, conform datei de expediere a plicului

și datei de înregistrare a recursului la curtea de apel.

În această

împrejurare, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a declarat recurs peste

termenul stabilit de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., depășind acest termen

cu o zi și reținând că recursul pârâtei este tardiv declarat îl va respinge, în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC E. SA București împotriva deciziei nr. 120 din 16

martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că:

Admite apelul reclamantei

SC E. SA București și schimbă în parte sentința comercială nr. 4741 din 2

aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în sensul că

obligă pârâta SC I.S. AG ELVEȚIA și la plata următoarelor sume: 49.653 EURO

reprezentând contravaloarea materii prime și materiale nefolosite și

nefolosibile și 1.111.136 EURO reprezentând câștigul nerealizat prin stoparea

comenzilor.

Păstrează în rest

dispozițiile sentinței apelate și deciziei recurate.

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de pârâta SC I.S. AG ELVEȚIA împotriva aceleiași decizii.

Respinge cererea

reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 23 martie 2010.