ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1163/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3273/2005, la Tribunalul București, reclamanta SC E. SA a chemat-o în judecată pe pârâta I.T.U.D. AG, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 1.294.868 EURO, cu titlul de daune cauzate prin denunțarea unilaterală a protocoalelor de vânzare cumpărare de produse de mobilier, încheiate de părți, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat că suma pretinsă reprezintă prejudiciul suferit și este alcătuită din contravaloare mașini, unelte si echipamente -771.880 EURO; contravaloare stocuri de materii prime, materiale si produse semifabricate achiziționate pentru fabricarea produselor I., care nu pot fi utilizate în alte scopuri - 50.550 EURO; diferența de preț pentru produse I. - 346.145 EURO ; diferență preț la contractul de leasing nr. 110088 din 08 mai 2001 - 126.293, conform protocolului din 06 decembrie 2001. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, 970 C. proc. civ., art. 1073 C. civ., art. 1075 C. civ. si art. 1082 C. proc. civ. Prin cerere precizatoare, formulată la 15 septembrie 2005, reclamanta a învederat ca pretențiile solicitate se ridică la suma de 1.294.868 EURO, reprezentând 45.061.406.400 lei, pentru care s-a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 498.946.651 lei.

Prin întâmpinarea formulată la termenul din 10 februarie 2006, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a instanțelor judecătorești din România, cu consecința respingerii cererii, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești române. A susținut că prin Convenția intitulată «Termeni si Condiții Generale de Achiziționare pentru furnizarea produselor către I.», la care reclamanta a devenit parte prin contractul de cumpărare nr. 034- 0003 – CLU din 21 martie 1991 și ulterior prin convențiile încheiate, reclamanta și-a însușit termenii generali ai convenției, care la pct. 18.1 prevăd că disputele apărute în legătură cu aplicarea condițiilor sau cu aspecte apărute din acestea vor fi soluționate în conformitate cu regulile Camerei Internaționale de Comerț, iar arbitrajul are loc la Paris, potrivit art. 18.2, legea aplicabilă fiind cea de la sediul I., legea elvețiană.

Cu privire la capătul de cererea prin care s-a solicitat achitarea diferenței de preț pentru contractul de leasing nr. 110088 din 08 mai 2001, precum și la Acordul Suplimentar la acest contract, pârâta a invocat excepția necompetenței generale, raportat la prevederile art. 18 alin. (l) - art. 19.1 din contract și pct. 4 teza I, prin care părțile au convenit soluționarea litigiilor decurgând din contract si Acordul Suplimentar pe calea arbitrajului, în concordanță cu regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerț din Stockholm, convențiile fiind guvernate de legea Regatului Suedez. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii. În drept pârâta a invocat dispozițiile art. 2, art. 115 și urm. C. proc.

civ., art. 3, art. 343 2 și urm. C. proc. civ. Prin cererea depusă la dosarul cauzei, la termenul din 10 martie 2006, reclamanta a solicitat, în combaterea excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești române, încuviințarea probei cu înscrisuri, constând in corespondenta părților, din care rezultă că reclamanta nu a acceptat clauzele cuprinse în Condițiile Generale, fără o negociere prealabilă a acestora. Prin precizările depuse la termenul din 07 aprilie 2006, pârâta a indicat datele de identificare ale societății I.T.U.D., indicând sediul reprezentantei din România.

Prin cererea înregistrată la termenul din 30 iunie 2006, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor cu 500.000 EURO, reprezentând 1.795.000 lei pierderi înregistrate ca urmare a reduceri activității efect al denunțări unilaterale a convențiilor; 500.000 EURO reprezentând 1795.000 lei, beneficiu nerealizat aferent perioadei 01 august 2004 – 31 decembrie 2005, ca urmare a denunțării convențiilor. Prin cererea precizatoare, formulată la 25 ianuarie 2008, reclamanta a majorat pretențiile cu suma de 2.209.238 EURO (7.514.459 lei) contravaloare utilaje,mașini si unelte, stocuri materii prime si materiale, diferența preț contract de leasing, pierderi datorate ca urmare a reducerii volumului de activitate, beneficiu nerealizat.

Prin încheierea de la 09 iunie 2006, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția de necompetență generală a instanțelor române, reținând că din probatoriul administrat nu a rezultat însușirea clauzei compromisorii, ca efect al negocierilor, în urma intervenirii acordului de voința în conformitate cu art. l 1 din Condițiile Generale; cu privire la contractul de leasing s-a apreciat că pretențiile solicitate nu rezultă din derularea acestui contract, ci se referă la raporturile juridice guvernate de convenții, prin raportare exclusiv la prețul contractului de leasing, astfel ca nu este incidentă clauza compromisorie stipulată în acest contract.

Prin sentința comercială nr. 4741 din 02 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 610.230 EURO, reprezentând despăgubiri, către reclamantă, cu cheltuieli de judecată în sumă de 82.244,06 lei (RON).

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză contabilă, coroborat cu înscrisurile administrate, constatând că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin Protocolul încheiat la 6 decembrie 2001, comanda efectuată fiind inferioara celei stipulate prin contract, pentru anii 2002 și 2003, beneficiind nejustificat de reducerea de preț operată de reclamantă, condiții în care, potrivit contractului, pârâta este ținută a achita diferența de preț stabilită prin contract, în sumă de 346.145 EURO; de asemenea, în temeiul aceluiași protocol, s-a convenit ca, în situația nerespectării clauzelor privind cantitățile și valorile minime comandate, valoarea sumei datorate ca preț, în temeiul contractului de leasing, să se diminueze cu același procent, determinat prin raportare la obligațiile nerespectate.

Reținând că pentru anul 2004, cantitatea de produse comandate a reprezentat 54,48 % din totalul stabilit prin protocol, iar prețul contractului de leasing a fost achitat integral, conform celor stabilite prin expertiza contabilă efectuată, s-a dispus restituirea sumei de 264.085 EURO, echivalentul a 45,52 % din valoarea comenzii neefectuate. Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere prin care s-a solicitat obligarea la plata despăgubirilor reprezentând contravaloare mașini, unelte si echipamente achiziționate pentru executarea produselor comandate, în sumă de 1.334.500 EURO și contravaloare materii prime, materiale și produse semifabricate în valoare de 49.653 EURO, apreciindu-se ca nedovedit prejudiciul, câtă vreme bunurile achiziționate au rămas în proprietatea reclamantei.

S-a apreciat că nu poate fi reținută culpa pârâtei în denunțarea unilaterală a contractelor, pentru că pretențiile reclamantei constând în despăgubiri, determinate de această măsură, să fie admise; cu privire la nivelul de formaldehida, din probatoriul administrat nu a rezultat, cu certitudine, depășirea acestuia, astfel ca excepția de neexecutare a contractului nu poate fi opusă reclamantei; s-a mai reținut că în lipsa unui pact comisoriu, pârâta nu avea dreptul să rezilieze unilateral contractul. Prin decizia comercială nr. 120 din 16 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantă și pârâtă împotriva sentinței mai sus menționate.

În motivarea acestei soluții, în ce privește apelul reclamantei, instanța de apel a reținut în considerente că: În mod corect a apreciat instanța de fond că în lipsa unui pact comisoriu, a unei sentințe, nefiind investită pe cale reconvențională cu acțiune în reziliere nu poate dispune rezoluțiunea contractului. Excepția de neexecutare, de asemenea, nu poate fi reținută, întrucât în derularea contractului nu a fost opusă expres. Mai mult, parte din obligațiile reciproce nu implicau simultaneitatea, pentru producția anumitor obiecte de mobilier fiind convenite doar termene de începere fără a se fi stabilit termene limită, iar sistarea acestora nu a fost solicitata de câtre cumpărător in temeiul unor obiecțiuni legate de calitate,in timp ce pentru obligația corelativă a cumpărătorului, efectuarea comenzilor minimă, s-au convenit termene limită, în care acesta nu s-a încadrat.

Astfel, I. nu avea posibilitatea opunerii excepției de neexecutare, ci doar dreptul de solicita sistarea producție și, în instanță, rezilierea contractului. În consecință, în mod corect, s-a reținut culpa I. în neîndeplinirea obligației principale de a efectua comenzi minime, în temenele prevăzute în contracte, neputând opune lipsa de diligență în gerarea propriilor interese legate de derularea contractului. Însă, în determinarea prejudiciilor suferite ca urmare a întreruperii unilaterale a contractului, nu poate fi ignorată culpa concurentă a cocontractantului. Din corespondenta părților a rezultat că reclamanta, în mod constant, nu s- a încadrat în graficele de producție si termenele de livrare, la solicitarea sa acestea fiind reeșalonate în repetate rânduri.

A apreciat că în mod corect au fost înlăturate obiecțiunile legate de nerespectarea normelor standard a nivelului de aldehida folosită, probatoriul administrat nefiind concludent, însă produsele executate de reclamantă au prezentat în mod constant scăderi calitative datorate modului greoi de tapițare ce a determinat verificări suplimentare cu consecința întârzierii producției. Reclamanta a încălcat principiile concurenței loaiale. Chiar dacă neacceptate Condițiile Generale, din convențiile supuse analizei, precum și din atitudinea comercială a pârâtei, cunoscută reclamantei ca urmare a desfășurării unor raporturi de durată, rezultă că, una din condițiile esențiale ale convențiilor încheiate de I., o constituie exclusivitatea.

Reclamanta, încălcând aceasta cerință, a procedat la valorificarea produselor I., fără consimțământul pârâtei direct sau prin intermediari neagreați sau confirmați de aceasta. În consecință, deși contractul nu a fost reziliat și excepția de neexecutare nu poate fi opusă, reținând culpa concurentă a reclamantei în încetarea raporturilor contractuale, instanța de apel a apreciat ca nedatorate sumele solicitate cu titlul de contravaloare materii prime și materiale procurate în vederea realizării comenzilor ferme și contravaloarea prejudiciului cauzat prin încetarea contractului.

Cu privire la apelul formulat de pârâtă, instanța de apel l-a apreciat ca neîntemeiat pentru următoarele considerente: Așa cum s-a reținut, obligația principală asumată de pârâtă, de a efectua comenzile minime convenite, în termenele stipulate nu a fost respectată din motive neimputabile reclamantei, cauzele de care s-a prevalat pârâta, invocând exonerarea de răspundere, intervenind ulterior împlinirii termenului limita prevăzut in contract. Potrivit convențiilor din 13 noiembrie 2000, 16 octombrie 2001 și 06 decembrie 2001, în situația nerespectării comenzilor minime convenite, nu mai opera diminuarea preturilor, I. fiind ținută să achite prețurile inițial stabilite, despăgubirea, datorată fiind în sumă de 346.145 EURO.

În acest sens au fost reținute concluziile expertizei judiciare, apreciindu-se că, obiecțiunile formulate de pârâtă au fost cenzurate de expert si înlăturate de instanță în mod justificat. De asemenea, pârâtă, în apel, nu a solicitat refacerea raportului de expertiză. Prin convențiile încheiate la 13 noiembrie 2000, 06 decembrie 2001 s-a convenit, de asemenea, pentru situația în care condițiile convenției nu vor fi respectate de I., ca valoarea finanțării în sistem leasing să se diminueze automat cu procentul obligațiilor nerespectate. Apelanta a susținut că despăgubirile acordate în temeiul acestei clauze nu sunt datorate, întrucât perioadei pentru care sunt solicitate îi sunt incidente condițiile convenției încheiate la 16 octombrie 2002, care nu conțin o astfel de sancțiune.

Din analiza termenilor convenției a rezultat că sancțiunile privind diminuarea prețului contractului de leasing cu procentul în care nu au fost respectate obligațiile de a comanda numărul minim de produse nu poartă asupra unei perioade determinate, ci asupra anumitor produse, contractate. Comenzile minime nu au fost respectate de către pârâtă decât în parte, din expertiza efectuată rezultând pentru convenția din 06 decembrie 2001, un procent neonorat de 45,52 %, cu care a fost diminuat prețul contractului de leasing. Au fost înlăturate și apărările formulate de către pârâtă, întemeiate pe neexecutarea întocmai a contractului de leasing, în sensul că nu au fost achitate ultimele două rate ale acestuia, reținându-se că „executarea acestui contract nu are relevanță în prezentul litigiu, sumele datorate în temeiul contractului de execuție și vânzare, fiind doar determinate prin raportare la contractul de leasing”.

În consecință, apreciindu-se legală și temeinică sentința atacată, apelurile au fost respinse, ca nefondate. Împotriva deciziei curții de apel, au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta. Recurenta-reclamantă SC E. SA București își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului său, așa cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și, în baza art. 314 C. proc. civ., instanța de recurs să hotărască asupra fondului pricinii, în sensul admiterii apelului său și a schimbării în parte a sentinței tribunalului, în limitele apelului, respectiv a obligării pârâtei la plata către reclamantă, cu titlu de daune a sumei de 2.669.546 EURO (alcătuită din 610.230 EURO la care a fost obligată pârâta prin sentința primei instanțe și 2.059.316 EURO care în mod greșit nu a fost acordată de prima instanță; solicită, de asemenea, să fie obligată intimata SC I.S.

AG (fostă I.T.U.D. AG) la plata cheltuielilor de judecată în apel și în recurs. Recurenta-reclamantă, critică pentru nelegalitate decizia curții de apel, formulând, în esență, următoarele motive de recurs: 1) motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greșită a legii), constând în aceea că, respingându-i-se apelul sub cuvânt că „se apreciază, ca nedatorate, sumele solicitate cu titlu de contravaloare materii prime și materiale procurate în vederea realizării comenzilor ferme și contravaloarea prejudiciului cauzat prin încetarea contractului” pentru că ar avea o culpă concurentă cu cea a pârâtei, i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac, încălcându-se astfel dispozițiile art. 296 și 105 C. proc.

civ.; 2) motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. (instanța a dat ceea ce nu s-a cerut și hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii), constând în aceea că fără a se fi cerut de către pârâtă rezilierea contractului pentru vreo culpă a sa și reținându-se în mod corect culpa pârâtei, motiv pentru care a și respins apelul acesteia, s-a reținut de către instanța apelului o culpă concurentă în sarcina sa, constatările și soluția instanței neputându-se concilia; 3) motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii), textele de lege încălcate fiind art. 969, 970, 1020, 1021, 1073, 1075, 1080, 1082 și 1085 C. civ.

Sub acest aspect, arată astfel că, deși instanța de apel a recunoscut că I. nu putea să rezilieze unilateral contractul (art. 969 și art. 970, art. 1020 și art. 1021 C. civ.), nu a sancționat rezilierea acestui contract, unilateral, de vreme ce a considerat justificată doar pretenția sa derivând din neîndeplinirea de către I. a obligației de a comanda produse în cantitatea care îi conferea dreptul la reducerea prețului cu până la 5 unități; cu alte cuvinte, deși se constată încetarea unilaterală a contractului, daunele interese solicitate pentru această încetare nu numai că nu au fost acordate, dar nici măcar nu au fost examinate de instanța de apel. Recursul declarat de reclamantă este fondat și va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare: Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc.

civ., se constată a fi întemeiat, întrucât deși instanța de apel a reținut în mod corect culpa pârâtei în denunțarea unilaterală a contractului, în situația inexistenței unui pact comisoriu și neefectuării comenzilor în cantitățile convenite și, de asemenea, a reținut judicios că pârâta nu poate opune excepția de neexecutare, că au fost respinse corect de către prima instanță obiecțiunile acesteia de nerespectare a normei privind nivelul de formaldehidă în produsele livrate și că unele întârzieri în livrare nu îi dădeau dreptul de a solicita sistarea producției, instanța de apel a reținut în același timp, fără a se fi cerut de pârâtă, rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă și fără a fi făcut obiect de judecată, în primă instanță sau în apel, o pretinsă culpă a reclamantei, că nu poate fi ignorată culpa concurentă a acesteia, iar pentru acest motiv s-a apreciat ca nedatorate sumele solicitate cu titlu de contravaloare materii prime și materiale procurate în vederea realizării comenzilor ferme, precum și contravaloarea prejudiciului cauzat prin încetarea contractului.

Și cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., este întemeiat, întrucât de vreme ce nu s-a solicitat în instanță rezilierea contractelor pentru o pretinsă culpă a reclamantei și nu s-a invocat ca motiv de denunțare a contractului culpa acesteia, iar prima instanță nici nu a reținut vreo culpă a reclamantei în executarea contractului cu pârâta, reținerea unei culpe concurente a reclamantei de către instanța de apel echivalează cu a acorda ceea ce nu s-a cerut, devenind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 6, în sensul invocat de recurentă. Or, dacă instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut culpa pârâtei I. și sentința este legală și temeinică, în mod evident se constată, o neconcordanță cu concluzia potrivit căreia se reține o culpă concurentă a reclamantei în încetarea raporturilor contractuale, motiv pentru care se constată a fi îndeplinite și cerințele art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În fine, este întemeiat și cel de-al treilea motiv de recurs, formulat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum urmează a se arăta în continuare. Deși ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au reținut în mod corect că pârâta nu putea denunța în mod unilateral contractul și că rezilierea se putea dispune numai de către instanță în condițiile art. 1020 – art. 1021 C. civ., ele nu au acordat daunele interese cuvenite pentru această încetare a contractului, prima instanță respingându-le cu motivarea că reclamanta nu ar fi probat existența unei legături de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtei, constând în denunțarea unilaterală a contractului urmată de stoparea comenzilor, pentru o parte a daunelor și respectiv că nu ar fi fost dovedite pierderile sau beneficiul nerealizat stabilite prin raportul de expertiză.

Or, Înalta Curte apreciază că sub acest aspect cele reținute de instanțe sunt eronate, având în vedere că pentru repararea integrală a prejudiciului, în daunele efectiv suferite de reclamantă se impune a fi inclusă și suma de 49653 EURO reprezentând materii prime, materiale și produse semifabricate, comandate în considerarea produselor marca I., rămase în depozit, nefolosite și nefolosibile, existența lor fiind constatată de către expert. De asemenea, în ce privește beneficiul nerealizat în sumă de 1.111.136 EURO, acesta reprezentând câștigul de care societatea reclamantă a fost lipsită prin stoparea comenzilor și denunțarea contractului de către pârâtă se constată că este și acesta datorat, ca o consecință a conduitei culpabile a pârâtei I., fiind calculat în temeiul contractului, iar cuantumul lui fiind stabilit prin expertiză.

În consecință, față de cele mai sus arătate, se va admite recursul declarat de reclamanta SC E.SA București împotriva deciziei curții de apel, care va fi modificată în parte, în sensul că se va admite apelul reclamantei și se va schimba în parte sentința tribunalului, în sensul că va fi obligată pârâta SC I.S. AG ELVEȚIA și la plata următoarelor sume: 49653 EURO reprezentând contravaloarea materiilor prime și materialelor nefolosite și nefolosibile și 1.111.136 EURO reprezentând câștigul nerealizat prin stoparea comenzilor. Vor fi păstrate în rest dispozițiile sentinței apelate și deciziei recurate. În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi acordate, deoarece nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezile efectuării lor, în original și, în consecință, va respinge cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâta I.S. AG ELVEȚIA își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei curții de apel, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii promovate de reclamanta SC E. SA și a exonerării sale de plată cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului său, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța a reținut greșit situația de fapt, considerând că I. a denunțat unilateral contractul, în cauză operând excepția de neexecutare a contractului, iar nu denunțarea unilaterală a acestuia.

Susține că instanța investită cu soluționarea apelului, în mod netemeinic a respins cererea de solicitare a efectuării unei noi expertize contabile și, de asemenea, că sumele de 346.145 EURO și de 264.085 EURO, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză contabilă au fost eronat calculate, nefiind datorate de către I. În baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că decizia pronunțată de curtea de apel conține la bază motive contradictorii, prezente de altfel și în motivarea sentinței pronunțate de tribunal. În examinarea recursului pârâtei, dând relevanță dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a avea în vedere primordial excepția declarării tardive a recursului pârâtei, invocate din oficiu de instanță.

Din actele dosarului, se constată astfel că apelantei-pârâte SC I.S. AG ELVEȚIA i-a fost comunicată decizia pronunțată de instanța de apel la data de 1 iunie 2009, iar acesta a declarat recurs la data de 18 iunie 2009, conform datei de expediere a plicului și datei de înregistrare a recursului la curtea de apel. În această împrejurare, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a declarat recurs peste termenul stabilit de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., depășind acest termen cu o zi și reținând că recursul pârâtei este tardiv declarat îl va respinge, în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E. SA București împotriva deciziei nr. 120 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică în parte decizia atacată în sensul că: Admite apelul reclamantei SC E. SA București și schimbă în parte sentința comercială nr. 4741 din 2 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în sensul că obligă pârâta SC I.S. AG ELVEȚIA și la plata următoarelor sume: 49.653 EURO reprezentând contravaloarea materii prime și materiale nefolosite și nefolosibile și 1.111.136 EURO reprezentând câștigul nerealizat prin stoparea comenzilor. Păstrează în rest dispozițiile sentinței apelate și deciziei recurate.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta SC I.S. AG ELVEȚIA împotriva aceleiași decizii. Respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 martie 2010.