ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1678/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1678/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 24 martie 2008, astfel cum a

fost precizată ulterior, reclamantul S.N.P.V.P.L. a chemat în judecată pe

pârâta U.G.I.R. - 1903 și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 900.000 lei (contravaloarea în lei

a sumei de 250.000 euro), reprezentând prejudiciul suferit de reclamant ca

urmare a neexecutării culpabile din partea pârâtei a contractului de închiriere

din 1 februarie 2006, sumă stabilită cu titlu de clauză penală, conform art. 19

din contract.

Prin încheierea din

data de 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

admis excepția necompetenței funcționale, a dispus scoaterea cauzei de pe rol

și trimiterea spre soluționare unei secții civile a tribunalului, reținând că

natura litigiului este una civilă.

Pârâta Uniunea

Generală a Industriașilor din România U.G.I.R. - 1903 a formulat cerere de

chemare în garanție a numitului S.D., solicitând ca, în cazul în care pârâta va

cădea în pretenții, acesta să fie la rândul lui obligat la plata sumei de

250.000 euro, fiind singurul răspunzător pentru situația creată.

Întrucât pârâta nu a

înțeles să-și îndeplinească obligația legală de plată a taxei judiciare de

timbru, prin încheierea pronunțată la data de 8 ianuarie 2010, a fost admisă

excepția de netimbrare a cererii de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr.

1065 din 18 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea precizată, formulată de reclamantul S.N.P.V.P.L. și a anulat cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca netimbrată.

Tribunalul a reținut

că, prin contractul de locațiune încheiat la 01 februarie 2006, pârâta Uniunea

Generală a Industriașilor din România U.G.I.R. - 1903, prin director general, D.S.,

legal împuternicit în vederea semnării contractului (potrivit mențiunilor din

convenție), în calitate de locator și proprietar, a închiriat pe o durată de 20

de ani, reclamantului S.N.P.V.P.L., în calitate de locatar, un spațiu proprietatea

pârâtei, conform anexei 1 la contract, situat în București, str. G.E., sector

1.

Prin aceeași

convenție, părțile în cauză au stabilit și o serie de clauze de încetare a

acestuia și de răspundere contractuală.

Reclamantul din

prezenta cauză a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro, în

lei valoarea de 900.000 lei, cu titlu de clauză penală, așa cum s-a prevăzut în

contractul de locațiune, ca urmare a faptului că locatorul (pârâta) l-a

împiedicat să-și folosească spațiul.

Pe baza probelor

administrate, tribunalul a considerat că, în cauză, s-a dovedit intenția legală

a pârâtei de a permite accesul în imobilul proprietatea acesteia numai pe bază

de legitimație vizată pe anul în curs, dar, pe de altă parte, îi este imputabil

faptul că această decizie nu a fost adusă și la cunoștința terților interesați,

iar procedura de obținere a legitimației nu a fost comunicată.

Însă, reclamantul nu

a utilizat toate căile legale prin care să obțină executarea și respectarea

clauzelor contractuale, atâta timp cât avea dreptul să solicite rezilierea

contractului dacă era împiedicat în exercitarea folosinței timp de o lună de

către locator.

Așa cum rezultă din

probele administrate, reclamantul a emis o notificare pârâtei abia la data de

11 ianuarie 2008, primită la data de 14 ianuarie 2008, prin care îi solicita

direct achitarea sumei de 250.000 euro, cu titlu de clauză penală, reprezentând

prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de

închiriere, fără o prealabilă punere în întârziere cu privire la executarea

obligației sale.

Este adevărat că la

fila 103 se regăsește notificarea din 27 martie 2006, emisă de reclamant și

adresată pârâtei, dar aceasta nu i-a fost comunicată cu confirmare de primire,

nefiind administrată vreo probă în acest sens.

Instanța a reținut

că, într-adevăr, părțile au prevăzut în contract, pactul comisoriu de gradul

IV, care, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de către locator,

atrăgea desființarea de drept a contractului, fără a mai fi necesară punerea în

întârziere și fără intervenția instanței.

Dar, contrar

aprecierilor reclamantului, clauzele exprese privind rezilierea contractului

pentru neexecutare doar reduc sau înlătură rolul instanței judecătorești în

pronunțarea sancțiunii. Pactul comisoriu de gradul IV are drept efect doar

desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de

executare, fără ca obligația să fie adusă la îndeplinire, și nu plata

obligatorie a sumei stabilite cu titlu de clauză penală, pentru realizarea

căreia este necesar a fi îndeplinite condițiile legale.

Deși creditorul, în

caz de neexecutare din partea debitorului, poate cere, fie îndeplinirea

obligației principale, fie clauza penală (art. 1068 C. civ.), ea nu este

datorată decât atunci când sunt întrunite toate condițiile acordării de

despăgubiri.

Se cere, deci, ca

neexecutarea contractului să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă

și să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale, afară de

cazurile în care el este de drept în întârziere.

În raportul juridic

dintre părți, pârâta nu se află în niciuna dintre situațiile pentru care ar fi

fost de drept în întârziere, iar din probele administrate rezultă că

reclamantul nu a procedat la punerea în întârziere a pârâtei și nici nu a avut

în intenție (cel puțin până la formularea acțiunii) să-i solicite executarea

obligației sale principale.

Tribunalul a

considerat că, în cauză, se impune a se analiza și validitatea obligației

principale a locatorului, rezultată din contractul de locațiune, aceea de a

pune la dispoziția locatarului spațiul închiriat.

Astfel, una din

condițiile de validitate ale contractului de locațiune este și aceea

referitoare la chirie, respectiv la prețul pe care îl plătește locatarul în

schimbul folosinței lucrului.

Sub sancțiunea

nulității, chiria trebuie să fie sinceră și serioasă. În cauză, suprafața

totală de 67,26 m.p., a fost închiriată în schimbul unei chirii de 67,26 euro

lunar, sumă derizorie și total neserioasă. Tribunalul a reținut în aceste condiții,

o lipsă a cauzei determinată de lipsa contraprestației. Lipsa scopului imediat

se răsfrânge și asupra scopului mediat, lipsindu-l de suport juridic, astfel

încât este lovit de sancțiunea nulității absolute.

Instanța a apreciat

că, deși pârâta nu a învestit tribunalul cu o cerere în constatarea nulității

absolute a contractului de locațiune atestat sub nr. 3/2006, această

împrejurare nu constituie un impediment, întrucât instanța, constatând că actul

juridic ce constituie fundamentul pretenției supuse judecății este lovit de

nulitate absolută, urmează a respinge cererea de chemare în judecată ca

neîntemeiată, fără însă a pronunța și nulitatea actului juridic respectiv.

Dacă totuși în cauză

s-ar aprecia că nu se poate reține o lipsă a cauzei și că ambele părți au

beneficiat de contraprestația specifică unui contract de locațiune, tribunalul

a considerat că aceasta a fost una imorală, chiar dacă nu contravine unei

dispoziții legale exprese, astfel că actul poate fi declarat nul în temeiul art.

968 C. civ., dat fiind că persoana pretinsă a fi legal împuternicită în vederea

semnării contractului, D.S. (Director General al U.G.I.R. - 1903) era în

relații, cel puțin aparent conflictuale, cu pârâta, așa cum rezultă din probele

administrate.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel S.N.P.V.P.L., iar prin decizia nr. 145/ A din 10

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca

nefundat, apelul formulat.

Curtea de Apel a avut

în vedere următoarele considerente:

Cea care trebuia să

facă dovada că nu s-a primit notificarea era apelanta.

În întâmpinare s-a

invocat nevalabilitatea contractului de locațiune pe baza abuzului care a stat

la baza încheierii acestuia.

Toate aceste

argumentele aduse în apel și care nu lămuresc problema acelei sume de 250.000

euro, sumă reprezentând prejudiciul suferit de apelantă ca urmare a

neexecutării culpabile a contractului de închiriere din 1 februarie 2006 din

partea pârâtei nu a fost clarificată cert de apelantă nici la fond și nici prin

criticile aduse sentinței. Apelanta nu a lămurit clauza penală (a pactului

comisoriu de gradul IV, cum se poate ca rezilierea să se facă de drept și nu în

instanță) susțineri care nu au temei în probatoriul de la dosar, ci rămân la

stadiul de simple afirmații.

Nu s-a probat cum nu

a putut să nu fie reintegrată în spațiu mai bine de doi ani (avea posibilitatea

unei acțiuni în instanță sau alte mijloace legale).

Practic, prima

instanță a analizat toate aceste situații, iar soluția dată se reține că este

legală și temeinică.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul S.N.P.V.P.L.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

Succinta motivare a

hotărârii pronunțate este în întregime străină de natura cauzei, fiind în

același timp dată cu încălcarea gravă a normelor codului civil.

Judecătorii instanței

de apel, în loc să analizeze problema dedusă judecății, au respins calea de

atac pe o argumentare contrară legii, superficială și total subiectivă.

Curtea de Apel

București ignoră prevederile art. 1068 C. civ. Reclamantul a ales calea de

realizare a drepturilor sale, respectiv valorificarea clauzei penale, pe care

instanța nu avea posibilitatea să o analizeze din punct de vedere al

cuantumului, ci doar să verifice dacă neexecutarea provine din culpa pârâtului

și dacă aceasta îi este imputabilă.

Instanța de apel nu a

cenzurat nici un moment contractul de închiriere, care prevedea instituirea

unui pact comisoriu de grad IV, potrivit căruia rezilierea operează de plin

drept, fără intervenția instanței și fără nici o altă formalitate prealabilă,

pact pe care reclamantul apelant l-a invocat de-a lungul litigiului.

Apelantul a învederat

instanței de apel ca Tribunalul nu a pus în discuție aspectele avute în vedere

la soluționarea cauzei, încălcându-se astfel dreptul la apărare și ajungându-se

la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Acest aspect nu este efectiv analizat de

Curtea de Apel București, instanța reținând în mod eronat că prin întâmpinare

pârâtul a invocat nevalabilitatea contractului. Însă, pârâtul a invocat

nevalabilitatea prin raportare la mandatul persoanei semnatare și nu la

invocarea unor motive de nulitate absolută. Instanța de apel nu a analizat nici

situația juridică a calității de reprezentant a lui S.D., făcând doar o

trimitere către hotărârea instanței de fond.

Motivarea Curții de

Apel reprezintă o grava încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța

de apel nu a făcut o analiză efectivă a cauzei, argumentele fiind când în afara

textului de lege, când total superficiale și străine cauzei cu care a fost

învestită.

Se formulează

totodată critici legate de fondul pretențiilor deduse judecății și se aduc

argumente în susținerea nelegalității hotărârii pronunțate de instanța de apel

sub acest aspect.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține următoarele:

Prin recursul

declarat de reclamantul S.N.P.V.P.L. se susține nelegalitatea deciziei recurate

în raport de prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

Exercitând controlul

judiciar din perspectiva cazului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii,

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor

dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub

aspectul fiecărui capăt de cerere.

Tot astfel, din

perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ.,

nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele

de apel, este nelegală.

Verificând decizia

recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a argumentat în nici

un fel concluzia cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, în considerentele

hotărârii, instanța nearătând care sunt motivele de fapt și de drept care au

fundamentat soluția pronunțată.

Omisiunea instanței de

apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care

sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea apelului

declarat de apelantul-reclamant, mulțumindu-se a face simple afirmații care nu

răspund criticilor susținute prin motivele de apel, echivalează cu o

necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs

exercitarea controlului judiciar.

De aceea, în temeiul,

în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va

trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Față de

considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea

hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte

critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul S.N.P.V.P.L. împotriva deciziei nr. 145/ A din 10

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 martie 2012.