ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1678/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 24 martie 2008, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul S.N.P.V.P.L. a chemat în judecată pe pârâta U.G.I.R. - 1903 și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 900.000 lei (contravaloarea în lei a sumei de 250.000 euro), reprezentând prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a neexecutării culpabile din partea pârâtei a contractului de închiriere din 1 februarie 2006, sumă stabilită cu titlu de clauză penală, conform art. 19 din contract. Prin încheierea din data de 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția necompetenței funcționale, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea spre soluționare unei secții civile a tribunalului, reținând că natura litigiului este una civilă.

Pârâta Uniunea Generală a Industriașilor din România U.G.I.R. - 1903 a formulat cerere de chemare în garanție a numitului S.D., solicitând ca, în cazul în care pârâta va cădea în pretenții, acesta să fie la rândul lui obligat la plata sumei de 250.000 euro, fiind singurul răspunzător pentru situația creată. Întrucât pârâta nu a înțeles să-și îndeplinească obligația legală de plată a taxei judiciare de timbru, prin încheierea pronunțată la data de 8 ianuarie 2010, a fost admisă excepția de netimbrare a cererii de chemare în garanție. Prin sentința civilă nr. 1065 din 18 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea precizată, formulată de reclamantul S.N.P.V.P.L.

și a anulat cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca netimbrată. Tribunalul a reținut că, prin contractul de locațiune încheiat la 01 februarie 2006, pârâta Uniunea Generală a Industriașilor din România U.G.I.R. - 1903, prin director general, D.S., legal împuternicit în vederea semnării contractului (potrivit mențiunilor din convenție), în calitate de locator și proprietar, a închiriat pe o durată de 20 de ani, reclamantului S.N.P.V.P.L., în calitate de locatar, un spațiu proprietatea pârâtei, conform anexei 1 la contract, situat în București, str. G.E., sector 1. Prin aceeași convenție, părțile în cauză au stabilit și o serie de clauze de încetare a acestuia și de răspundere contractuală.

Reclamantul din prezenta cauză a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro, în lei valoarea de 900.000 lei, cu titlu de clauză penală, așa cum s-a prevăzut în contractul de locațiune, ca urmare a faptului că locatorul (pârâta) l-a împiedicat să-și folosească spațiul. Pe baza probelor administrate, tribunalul a considerat că, în cauză, s-a dovedit intenția legală a pârâtei de a permite accesul în imobilul proprietatea acesteia numai pe bază de legitimație vizată pe anul în curs, dar, pe de altă parte, îi este imputabil faptul că această decizie nu a fost adusă și la cunoștința terților interesați, iar procedura de obținere a legitimației nu a fost comunicată. Însă, reclamantul nu a utilizat toate căile legale prin care să obțină executarea și respectarea clauzelor contractuale, atâta timp cât avea dreptul să solicite rezilierea contractului dacă era împiedicat în exercitarea folosinței timp de o lună de către locator.

Așa cum rezultă din probele administrate, reclamantul a emis o notificare pârâtei abia la data de 11 ianuarie 2008, primită la data de 14 ianuarie 2008, prin care îi solicita direct achitarea sumei de 250.000 euro, cu titlu de clauză penală, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de închiriere, fără o prealabilă punere în întârziere cu privire la executarea obligației sale. Este adevărat că la fila 103 se regăsește notificarea din 27 martie 2006, emisă de reclamant și adresată pârâtei, dar aceasta nu i-a fost comunicată cu confirmare de primire, nefiind administrată vreo probă în acest sens. Instanța a reținut că, într-adevăr, părțile au prevăzut în contract, pactul comisoriu de gradul IV, care, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate de către locator, atrăgea desființarea de drept a contractului, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără intervenția instanței.

Dar, contrar aprecierilor reclamantului, clauzele exprese privind rezilierea contractului pentru neexecutare doar reduc sau înlătură rolul instanței judecătorești în pronunțarea sancțiunii. Pactul comisoriu de gradul IV are drept efect doar desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fie adusă la îndeplinire, și nu plata obligatorie a sumei stabilite cu titlu de clauză penală, pentru realizarea căreia este necesar a fi îndeplinite condițiile legale. Deși creditorul, în caz de neexecutare din partea debitorului, poate cere, fie îndeplinirea obligației principale, fie clauza penală (art. 1068 C. civ.), ea nu este datorată decât atunci când sunt întrunite toate condițiile acordării de despăgubiri.

Se cere, deci, ca neexecutarea contractului să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă și să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale, afară de cazurile în care el este de drept în întârziere. În raportul juridic dintre părți, pârâta nu se află în niciuna dintre situațiile pentru care ar fi fost de drept în întârziere, iar din probele administrate rezultă că reclamantul nu a procedat la punerea în întârziere a pârâtei și nici nu a avut în intenție (cel puțin până la formularea acțiunii) să-i solicite executarea obligației sale principale. Tribunalul a considerat că, în cauză, se impune a se analiza și validitatea obligației principale a locatorului, rezultată din contractul de locațiune, aceea de a pune la dispoziția locatarului spațiul închiriat.

Astfel, una din condițiile de validitate ale contractului de locațiune este și aceea referitoare la chirie, respectiv la prețul pe care îl plătește locatarul în schimbul folosinței lucrului. Sub sancțiunea nulității, chiria trebuie să fie sinceră și serioasă. În cauză, suprafața totală de 67,26 m.p., a fost închiriată în schimbul unei chirii de 67,26 euro lunar, sumă derizorie și total neserioasă. Tribunalul a reținut în aceste condiții, o lipsă a cauzei determinată de lipsa contraprestației. Lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat, lipsindu-l de suport juridic, astfel încât este lovit de sancțiunea nulității absolute.

Instanța a apreciat că, deși pârâta nu a învestit tribunalul cu o cerere în constatarea nulității absolute a contractului de locațiune atestat sub nr. 3/2006, această împrejurare nu constituie un impediment, întrucât instanța, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul pretenției supuse judecății este lovit de nulitate absolută, urmează a respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără însă a pronunța și nulitatea actului juridic respectiv. Dacă totuși în cauză s-ar aprecia că nu se poate reține o lipsă a cauzei și că ambele părți au beneficiat de contraprestația specifică unui contract de locațiune, tribunalul a considerat că aceasta a fost una imorală, chiar dacă nu contravine unei dispoziții legale exprese, astfel că actul poate fi declarat nul în temeiul art. 968 C. civ., dat fiind că persoana pretinsă a fi legal împuternicită în vederea semnării contractului, D.S.

(Director General al U.G.I.R. - 1903) era în relații, cel puțin aparent conflictuale, cu pârâta, așa cum rezultă din probele administrate. Împotriva acestei sentințe a formulat apel S.N.P.V.P.L., iar prin decizia nr. 145/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefundat, apelul formulat. Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Cea care trebuia să facă dovada că nu s-a primit notificarea era apelanta. În întâmpinare s-a invocat nevalabilitatea contractului de locațiune pe baza abuzului care a stat la baza încheierii acestuia. Toate aceste argumentele aduse în apel și care nu lămuresc problema acelei sume de 250.000 euro, sumă reprezentând prejudiciul suferit de apelantă ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de închiriere din 1 februarie 2006 din partea pârâtei nu a fost clarificată cert de apelantă nici la fond și nici prin criticile aduse sentinței.

Apelanta nu a lămurit clauza penală (a pactului comisoriu de gradul IV, cum se poate ca rezilierea să se facă de drept și nu în instanță) susțineri care nu au temei în probatoriul de la dosar, ci rămân la stadiul de simple afirmații. Nu s-a probat cum nu a putut să nu fie reintegrată în spațiu mai bine de doi ani (avea posibilitatea unei acțiuni în instanță sau alte mijloace legale). Practic, prima instanță a analizat toate aceste situații, iar soluția dată se reține că este legală și temeinică. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul S.N.P.V.P.L. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.: Succinta motivare a hotărârii pronunțate este în întregime străină de natura cauzei, fiind în același timp dată cu încălcarea gravă a normelor codului civil. Judecătorii instanței de apel, în loc să analizeze problema dedusă judecății, au respins calea de atac pe o argumentare contrară legii, superficială și total subiectivă. Curtea de Apel București ignoră prevederile art. 1068 C. civ. Reclamantul a ales calea de realizare a drepturilor sale, respectiv valorificarea clauzei penale, pe care instanța nu avea posibilitatea să o analizeze din punct de vedere al cuantumului, ci doar să verifice dacă neexecutarea provine din culpa pârâtului și dacă aceasta îi este imputabilă.

Instanța de apel nu a cenzurat nici un moment contractul de închiriere, care prevedea instituirea unui pact comisoriu de grad IV, potrivit căruia rezilierea operează de plin drept, fără intervenția instanței și fără nici o altă formalitate prealabilă, pact pe care reclamantul apelant l-a invocat de-a lungul litigiului. Apelantul a învederat instanței de apel ca Tribunalul nu a pus în discuție aspectele avute în vedere la soluționarea cauzei, încălcându-se astfel dreptul la apărare și ajungându-se la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Acest aspect nu este efectiv analizat de Curtea de Apel București, instanța reținând în mod eronat că prin întâmpinare pârâtul a invocat nevalabilitatea contractului.

Însă, pârâtul a invocat nevalabilitatea prin raportare la mandatul persoanei semnatare și nu la invocarea unor motive de nulitate absolută. Instanța de apel nu a analizat nici situația juridică a calității de reprezentant a lui S.D., făcând doar o trimitere către hotărârea instanței de fond. Motivarea Curții de Apel reprezintă o grava încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța de apel nu a făcut o analiză efectivă a cauzei, argumentele fiind când în afara textului de lege, când total superficiale și străine cauzei cu care a fost învestită. Se formulează totodată critici legate de fondul pretențiilor deduse judecății și se aduc argumente în susținerea nelegalității hotărârii pronunțate de instanța de apel sub acest aspect.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Prin recursul declarat de reclamantul S.N.P.V.P.L. se susține nelegalitatea deciziei recurate în raport de prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.: Exercitând controlul judiciar din perspectiva cazului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel, este nelegală. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a argumentat în nici un fel concluzia cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, în considerentele hotărârii, instanța nearătând care sunt motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția pronunțată. Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea apelului declarat de apelantul-reclamant, mulțumindu-se a face simple afirmații care nu răspund criticilor susținute prin motivele de apel, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar. De aceea, în temeiul, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Față de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul S.N.P.V.P.L. împotriva deciziei nr. 145/ A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 martie 2012.