ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2898/2012

Ședința publică de la 30 mai 2012

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.A.C.L. le-a chemat în

judecată pe pârâtele SC S.M.C. SA București și SC S.N.R.S. SRL București,

solicitând ca prin hotărârea ce urma a se pronunța în cauză să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr.

1372 din 12 septembrie 2008 a BNPA D.C. și M.T., având ca obiect vânzarea unor

imobile.

Reținând că

actele juridice referitoare la imobilele care fac obiectul contractului de

vânzare - cumpărare au natură comercială, dat fiind și faptul că aceste imobile

constituie un element al fondului de comerț al pârâtului fiind cuprins în masa

acestuia, a admis excepția necompetenței funcționale a instanței și a trimis

cauza spre competență soluționare Secției comerciale a Tribunalului București,

așa cum rezultă din încheierea de la 19 ianuarie 2009.

Tribunalul

București, secția a

VI-

a civilă, a admis excepția insuficientei timbrări și

a anulat acțiunea ca insuficient timbrată, obligând-o pe reclamantă la plata

sumei de 50.977,22 lei reprezentând cheltuieli de judecată către SC S.M.C. G.P.

SRL și 871.400 lei cu același titlu, către SC S.C.M. P.C. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada achitării

taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de instanță, așa cum rezultă din

sentința comercială nr. 12584 din 6 noiembrie 2009.

Atât reclamanta

cât și pârâta SC S.C.M. P.C. SA au formulat apel împotriva sentinței primei

instanțe, care au fost soluționate de Curtea de Apel București, secția a

VI-

a comercială,

prin decizia comercială nr. 169 din 26 martie 2010, potrivit căreia a fost

respins apelul reclamantei, fiind admis apelul pârâtei SC S.C.M. P.C. SA, în

sensul schimbării în parte a sentinței atacate și obligării reclamantei la

plata sumei de 84.232 lei

cheltuieli de

judecată, și la plata sumei de 59.500 lei cheltuieli efectuate în

apel.

Analizând apelul

declarat de reclamantă, instanța a reținut că aceasta nu a achitat nici suma de

10 lei, taxă cu care a fost citată încă de la data introducerii acțiunii și că,

faptul ca ulterior nu a fost citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de

timbru stabilită conform O.U.G. nr. 212/2008, după respingerea cererii de

reexaminare, nu are relevanță întrucât cunoașterea cuantumului taxei judiciare

de timbru rezultă din cererile ulterioare formulate de reclamantă vizând

cuantumul taxei judiciare de timbru.

Constatând că

pârâta a depus dovezile privind taxa judiciară de timbru în recurs, demonstrând

că aceste cheltuieli nu au fost integral acordate, instanța a admis apelul SC

S.C.M. P.C. SA, obligând-o pe reclamantă să-i plătească suma de 84.232 lei

cheltuieli de judecată.

De asemenea a

obligat-o pe apelanta reclamantă la plata sumei de 59.500 lei cheltuieli de

judecată în apel.

Reclamanta a

formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, care prin decizia nr.

3041 din 29 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, a fost admis, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza pentru

rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte a constatat că nu poate exercita un control judiciar efectiv

asupra deciziei atacate sub aspectul aplicării art. 274 C. proc. civ. deoarece

instanța de apel nu a procedat la o veritabilă analiza a cheltuielilor de

judecată acordate, nefiind respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., în contextul în care în cauză nu s-a plătit un onorariu de avocat

unic, ci onorarii distincte, fiecare dintre pârâte beneficiind de asistență de

specialitate din partea unuia sau mai multor avocați, cu referire la respectarea

criteriilor legale pentru fiecare onorariu în parte și mai mult decât atât nu

s-a arătat în ce constau cheltuielile de judecată în cuantum de 59.500 lei.

Ca urmare a strămutării judecării cauzei

la Curtea de Apel Ploiești rejudecând apelul, această instanță a respins apelul

reclamantei, a admis apelul pârâtei SC S.C.M. P.C. SA,, a schimbat sentința, a

obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 84.232 lei cheltuieli de judecată,

menținând celelalte dispoziții și a respins cererea apelantei pârâte pentru

acordarea cheltuielilor de judecată în rejudecarea apelului, după casare, așa

cum rezultă din decizia nr. 124 din 24 noiembrie 2011.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - prin

decizia nr. 3041/2009 a stabilit fără echivoc faptul că, în mod corect, s-a

dispus sancționarea reclamantei conform art. 20 alin. (1) și (3) C. proc. civ.,

iar în ceea ce privește aplicarea art. 274 C. proc. civ. a apreciat că

apărătorii părților cu care se judecă reclamanta apelantă și-au desfășurat

activitatea în baza unui contract iar împuternicirile avocațiale pentru care au

primit sumele de bani cuvenite ca onorariu și pentru care s-au depus chitanțe

și facturi sunt în deplină concordanță cu Legea nr. 51/1995, neputând fi

stânjenit sau controlat un contract încheiat între avocat și client, instanța

nefiind în măsură să cenzureze, în sensul de a micșora cuantumul, față de

valoarea litigiului, efortului și volumului de muncă ridicat din partea

avocaților, întrucât acesta a fost rezonabil, necesar și real.

La data de 17 februarie 2012, reclamanta

a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel și invocând art. 304

pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului,

modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre

rejudecare la fond.

A arătat în cererea sa că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. față de împrejurarea că nu a analizat că suma reprezentând

cheltuielile de judecată acordate nu corespunde contractului de asistență

juridică, instanța neprocedând la o verificare amănunțită a documentelor care

să justifice această sumă (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

A susținut că instanța a acordat cheltuieli

nedovedite, neexistând dovezi în acest sens, dând mai mult decât s-a cerut

(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanta a susținut că instanța de apel a încălcat art. 315 C. proc. civ.

care prevede că îndrumările instanței de recurs sunt obligatorii pentru

judecata fondului, hotărârea fiind nelegală față de împrejurarea că decizia nu

cuprinde motivele pentru care au fost acordate cheltuielile de judecată,

instanța neconformându-se îndrumările instanței de recurs.

Analizând recursul formulat prin prisma

motivelor invocate de temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează

două ipoteze când hotărârea atacată poate fi modificată și anume când hotărârea

recurată este lipsită de temei legal și când hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recursul vizând cea de-a doua

ipoteză, cu referire la aplicarea greșită a art. 315 C. proc. civ.

In conformitate cu art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. instanța poate modifica hotărârea atacată dacă nu cuprinde motivele

pe care se sprijină.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca urmare acest text reglementează

efectele casării în sensul obligativității pentru judecător a dezlegării date

problemelor de drept în litigiu și a necesității administrării probelor pentru

lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei.

Ignorarea

îndrumărilor instanței de recurs determină situația casării

hotărârii de către instanța de trimitere.

Din analiza deciziei atacate și a

motivelor de recurs Înalta Curte constată că instanța de trimitere nu s-a

conformat îndrumărilor și statuărilor în drept din decizia de casare, cu

privire la plata onorariilor de

avocați

distincte, deoarece fiecare dintre pârâte a beneficiat de servicii de

specialitate

din partea unuia sau mai multor avocați, ceea ce impunea

analizarea prin prisma dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. a fiecărui

onorariu de avocat.

Analiza urma să aibă în vedere motivarea

în fapt și în drept a cheltuielilor de judecată în raport de solicitarea

fiecăruia dintre pârâte, raportate la probatorii dar și la dispozițiile alin.

(3) art. 274 C. proc. civ., individual pentru fiecare avocat, nu generic.

Instanța de apel nu s-a conformat

îndrumărilor deciziei de casare,

mulțumindu-se

a analiza cheltuielile de judecată, generic, raportându-se

generic la

facturi fiscale, chitanțe, ordine de plată, contracte de asistență, depuse la

dosarul cauzei fără a argumenta în ce măsură aceste înscrisuri justifică cuantumul

cheltuielilor de judecată și fără a motiva plata onorariilor de avocat pentru

fiecare în parte, distincte pentru fiecare avocat în parte, cu aplicarea art.

274 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Pentru aceste motive în temeiul art. 304

pct. 7 și pct. 9, raportat la art. 315 C. proc. civ., recursul se va admite, se

va casa decizia

atacată și se va trimite

cauza spre soluționarea apelului, aceleiași instanței.

Celelalte motive de recurs invocate în

temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vor fi avute în vedere la judecata

apelului de către instanța căreia i se va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.A.C.L.

împotriva deciziei nr. 124 din 24 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția a

II-

a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 mai 2012.