ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2898/2012

Ședința publică de la 30 mai 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.A.C.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC S.M.C. SA București și SC S.N.R.S. SRL București, solicitând ca prin hotărârea ce urma a se pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. 1372 din 12 septembrie 2008 a BNPA D.C. și M.T., având ca obiect vânzarea unor imobile.

Reținând că actele juridice referitoare la imobilele care fac obiectul contractului de vânzare - cumpărare au natură comercială, dat fiind și faptul că aceste imobile constituie un element al fondului de comerț al pârâtului fiind cuprins în masa acestuia, a admis excepția necompetenței funcționale a instanței și a trimis cauza spre competență soluționare Secției comerciale a Tribunalului București, așa cum rezultă din încheierea de la 19 ianuarie 2009. Tribunalul București, secția a VI- a civilă, a admis excepția insuficientei timbrări și a anulat acțiunea ca insuficient timbrată, obligând-o pe reclamantă la plata sumei de 50.977,22 lei reprezentând cheltuieli de judecată către SC S.M.C. G.P.

SRL și 871.400 lei cu același titlu, către SC S.C.M. P.C. SA. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de instanță, așa cum rezultă din sentința comercială nr. 12584 din 6 noiembrie 2009. Atât reclamanta cât și pârâta SC S.C.M. P.C. SA au formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, care au fost soluționate de Curtea de Apel București, secția a VI- a comercială, prin decizia comercială nr. 169 din 26 martie 2010, potrivit căreia a fost respins apelul reclamantei, fiind admis apelul pârâtei SC S.C.M. P.C. SA, în sensul schimbării în parte a sentinței atacate și obligării reclamantei la plata sumei de 84.232 lei cheltuieli de judecată, și la plata sumei de 59.500 lei cheltuieli efectuate în apel.

Analizând apelul declarat de reclamantă, instanța a reținut că aceasta nu a achitat nici suma de 10 lei, taxă cu care a fost citată încă de la data introducerii acțiunii și că, faptul ca ulterior nu a fost citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru stabilită conform O.U.G. nr. 212/2008, după respingerea cererii de reexaminare, nu are relevanță întrucât cunoașterea cuantumului taxei judiciare de timbru rezultă din cererile ulterioare formulate de reclamantă vizând cuantumul taxei judiciare de timbru. Constatând că pârâta a depus dovezile privind taxa judiciară de timbru în recurs, demonstrând că aceste cheltuieli nu au fost integral acordate, instanța a admis apelul SC S.C.M. P.C.

SA, obligând-o pe reclamantă să-i plătească suma de 84.232 lei cheltuieli de judecată. De asemenea a obligat-o pe apelanta reclamantă la plata sumei de 59.500 lei cheltuieli de judecată în apel. Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, care prin decizia nr. 3041 din 29 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza pentru rejudecarea apelurilor. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat că nu poate exercita un control judiciar efectiv asupra deciziei atacate sub aspectul aplicării art. 274 C. proc. civ. deoarece instanța de apel nu a procedat la o veritabilă analiza a cheltuielilor de judecată acordate, nefiind respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în contextul în care în cauză nu s-a plătit un onorariu de avocat unic, ci onorarii distincte, fiecare dintre pârâte beneficiind de asistență de specialitate din partea unuia sau mai multor avocați, cu referire la respectarea criteriilor legale pentru fiecare onorariu în parte și mai mult decât atât nu s-a arătat în ce constau cheltuielile de judecată în cuantum de 59.500 lei. Ca urmare a strămutării judecării cauzei la Curtea de Apel Ploiești rejudecând apelul, această instanță a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei SC S.C.M. P.C.

SA,, a schimbat sentința, a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 84.232 lei cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții și a respins cererea apelantei pârâte pentru acordarea cheltuielilor de judecată în rejudecarea apelului, după casare, așa cum rezultă din decizia nr. 124 din 24 noiembrie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - prin decizia nr. 3041/2009 a stabilit fără echivoc faptul că, în mod corect, s-a dispus sancționarea reclamantei conform art. 20 alin. (1) și (3) C. proc. civ., iar în ceea ce privește aplicarea art. 274 C. proc. civ.

a apreciat că apărătorii părților cu care se judecă reclamanta apelantă și-au desfășurat activitatea în baza unui contract iar împuternicirile avocațiale pentru care au primit sumele de bani cuvenite ca onorariu și pentru care s-au depus chitanțe și facturi sunt în deplină concordanță cu Legea nr. 51/1995, neputând fi stânjenit sau controlat un contract încheiat între avocat și client, instanța nefiind în măsură să cenzureze, în sensul de a micșora cuantumul, față de valoarea litigiului, efortului și volumului de muncă ridicat din partea avocaților, întrucât acesta a fost rezonabil, necesar și real. La data de 17 februarie 2012, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel și invocând art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond. A arătat în cererea sa că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. față de împrejurarea că nu a analizat că suma reprezentând cheltuielile de judecată acordate nu corespunde contractului de asistență juridică, instanța neprocedând la o verificare amănunțită a documentelor care să justifice această sumă (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). A susținut că instanța a acordat cheltuieli nedovedite, neexistând dovezi în acest sens, dând mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanta a susținut că instanța de apel a încălcat art. 315 C. proc. civ. care prevede că îndrumările instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecata fondului, hotărârea fiind nelegală față de împrejurarea că decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost acordate cheltuielile de judecată, instanța neconformându-se îndrumările instanței de recurs. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate de temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze când hotărârea atacată poate fi modificată și anume când hotărârea recurată este lipsită de temei legal și când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recursul vizând cea de-a doua ipoteză, cu referire la aplicarea greșită a art. 315 C. proc.

civ. In conformitate cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. instanța poate modifica hotărârea atacată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Ca urmare acest text reglementează efectele casării în sensul obligativității pentru judecător a dezlegării date problemelor de drept în litigiu și a necesității administrării probelor pentru lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei. Ignorarea îndrumărilor instanței de recurs determină situația casării hotărârii de către instanța de trimitere.

Din analiza deciziei atacate și a motivelor de recurs Înalta Curte constată că instanța de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor și statuărilor în drept din decizia de casare, cu privire la plata onorariilor de avocați distincte, deoarece fiecare dintre pârâte a beneficiat de servicii de specialitate din partea unuia sau mai multor avocați, ceea ce impunea analizarea prin prisma dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a fiecărui onorariu de avocat. Analiza urma să aibă în vedere motivarea în fapt și în drept a cheltuielilor de judecată în raport de solicitarea fiecăruia dintre pârâte, raportate la probatorii dar și la dispozițiile alin. (3) art. 274 C. proc. civ., individual pentru fiecare avocat, nu generic.

Instanța de apel nu s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare, mulțumindu-se a analiza cheltuielile de judecată, generic, raportându-se generic la facturi fiscale, chitanțe, ordine de plată, contracte de asistență, depuse la dosarul cauzei fără a argumenta în ce măsură aceste înscrisuri justifică cuantumul cheltuielilor de judecată și fără a motiva plata onorariilor de avocat pentru fiecare în parte, distincte pentru fiecare avocat în parte, cu aplicarea art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Pentru aceste motive în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9, raportat la art. 315 C. proc. civ., recursul se va admite, se va casa decizia atacată și se va trimite cauza spre soluționarea apelului, aceleiași instanței.

Celelalte motive de recurs invocate în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vor fi avute în vedere la judecata apelului de către instanța căreia i se va trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta S.A.C.L. împotriva deciziei nr. 124 din 24 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.