ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 11209 din 23 noiembrie 2010 a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC W.M. SA și a fost obligată pârâta SC Z.P. & CO SRL Timișoara la plata sumei de 28.788,48 Euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății și s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese contractuale. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.030,09 lei. În motivarea sentinței tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 28.788,48 Euro în echivalent lei la data plății și a sumei de 58.678,45 lei, reprezentând daune contractuale.

Reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta, în calitate de locatar contractul de închiriere nr. 680/4 decembrie 2006 având ca obiect închirierea unui spațiu în centrul comercial Omnia din Ploiești în suprafață de 384 mp pe o perioadă de 3 ani, iar la data de 06 martie 2009 prin notificarea nr. 563 a reziliat contractul conform pactului comisoriu de ultim grad din culpa exclusivă a pârâtei care nu și-a respectat obligațiile contractuale, respectiv nu a achitat la scadență chiria, contravaloare utilități și penalități de întârziere, a încălcat obligația de a reconstitui garanția contractuală conform art. 18 din contact și a denunțat unilateral contractul prin abandonarea în fapt a spațiului.

În derularea contractului, invocând conduita abuzivă a reclamantei, pârâta a înțeles să denunțe unilateral contractul de închiriere începând cu data de 20 februarie 2009 astfel cum rezultă din adresa nr. 870 din 18 februarie 2009. La data de 06 martie 2009, prin notificarea nr. 563, reclamanta a reziliat contractul conform pactului comisoriu de grad IV din culpa exclusivă a pârâtei susținând neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Tribunalul a apreciat, în raport de această situație de fapt, că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte, respectiv în ceea ce privește suma de 28.788,48 Euro, deoarece prin dispozițiile art. 17.1.2.

lit. a) din contract părțile au stipulat un pact comisoriu expres de grad IV stabilind că, în ipoteza în care locatorul nu execută sau execută necorespunzător oricare dintre obligațiile contractuale, contractul de închiriere este desființat de drept, necondiționat și de îndată, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără o altă formalitate prealabilă. Potrivit dispozițiilor art. 17.1.1. din contract denunțarea unilaterală a contractului de către locatar este interzisă și este asimilată rezilierii contractului pentru neexecutare din culpa locatarului. Instanța a reținut că pârâta a încălcat o obligație contractuală asumată expres, iar reclamanta a aplicat pactul comisoriu, desființând contractul de plin drept prin rezilierea notificată la data de 06 martie 2009. Ca urmare a rezilierii pârâta datorează reclamantei o penalitate în cuantum de 3 chirii plătibilă în 15 zile de la data notificări rezilierii, adică suma de 28.788,48 Euro.

Susținerile pârâtei privind nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor contractuale nu o îndreptățeau pe pârâtă să procedeze la denunțarea unilaterală a contractului, deoarece această manifestare de voință a fost expres interzisă prin contract. În ceea ce privește suma de 58.678,45 lei solicitată cu titlu de daune contractuale s-a constatat de către tribunal că, în fapt, aceasta reprezintă diferența din garanția bancară pe care pârâta trebuia să o refacă, adică reconstituirea sumei inițiale reprezentând garanția (91.453,72 lei), cerere apreciată ca neîntemeiată, deoarece contractul de închiriere a fost deja reziliat de drept iar cererea de plată a acestei sume reprezintă o veritabilă cerere în executarea contractului.

Rolul unei scrisori de garanție bancară este acela de a asigura executarea unui contract în ființă, ceea ce nu mai este cazul în speță. În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 4.030,09 lei. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 240 din 12 mai 2011 a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC Z.P. & CO SRL, Timișoara, împotriva sentinței comerciale nr. 11209 din 23 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 23868/3/2009, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC W.M. SA București și a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată, în raport de sentința comercială nr. 210 din 08 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș și decizia nr. 244 din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, hotărâri prin care s-a soluționat litigiul dintre părți privind rezilierea contractul de închiriere nr. 505/2005, s-a reținut că aceasta este nefondată, avându-se în vedere că în prezenta cauză, obiectul litigiului îl constituie plata daunelor interese ca urmare a rezilierii contractului de închiriere nr. 680 din 04 decembrie 2008, și prin urmare, nu sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 1201 C. civ.

privind tripla identitate de obiect, cauză și părți pentru existența autorității de lucru judecat. Și a doua critică referitoare la soluția de respingere a excepției de litispendență și conexitate invocată în fața instanței de fond, este de asemenea neîntemeiată, având în vedere că dosarul nr. 2929/30/2009 al Tribunalului Timiș are ca obiect constatarea culpei contractuale a reclamantei privind executarea scrisorii de garanție și obligarea acesteia la restituirea sumei executate abuziv, astfel că nu sunt întrunite cerințe prevăzute de art. 163 și art. 164 C. proc. civ., neexistând litispendență și conexitate cu litigiul de față. În ceea ce privește critica adusă fondului cauzei, a reținut că se invocă de către apelantă îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor contractuale asumate prin contratul de închiriere nr. 680/2008, culpa operatorului bancar BCR în întârzierea operării instrumentelor de plată și executarea de către reclamantă a scrisorii de garanție.

Curtea a constatat că rezilierea contractului de închiriere nr. 680 din 4 decembrie 2006 dintre părți a avut loc în baza pactului comisoriu expres de ultim grad înscris la art. 17.1.2., prin notificarea nr. 563 emisă de către reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligației stipulată la art. 17.1.1., și anume, a obligației de interzicere a denunțării unilaterale a contractului de către locatar, astfel cum a procedat pârâta prin adresa nr. 870 din 18 februarie 2009. În mod corect a reținut prima instanță că apelanta pârâtă și-a încălcat obligația contractuală de a nu denunța unilateral contractul și ca urmare, în temeiul clauzei stipulate la art. 14.2.1 din contract locatarul datorează locatorului o penalitate în cuantum de 3 chirii plus TVA plătibilă în 15 zile de la data notificării rezilierii.

Totodată s-a reținut că intimata reclamantă a pus în executare scrisoarea de garanție emisă de către apelanta pârâtă în temeiul contractului de închiriere (art. 18) ca urmare a constatării întârzierilor la plata chiriei, întârzieri recunoscute chiar de către apelantă. De altfel, capătul de cerere privind obligarea apelantei pârâte de reconstituire a garanței bancare până la concurența sumei inițiale a fost respins de către instanța de fond. Instanța a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedite. Împotriva, deciziei comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a declarat recurs pârâta SC Z.P.

& CO SRL Timișoara, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea ca nefondată. Recursul declarat de pârâta SC Z.P. & CO SRL Timișoara împotriva deciziei comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, este netimbrat. În cauza de față, recurenta a depus o xerocopie ilizibilă a dovezii cu care a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.020,3 lei, aflată la fila 11 dosar și nu a depus timbrul judiciar în valoare de 5 lei.

Pentru termenul de astăzi, recurenta pârâtă a fost citată cu mențiunea depunerii originalului dovezii cu care a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.020,3 lei și a timbrului judiciar în valoare de 5 lei, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosarul cauzei (fila 15), obligație pe care aceasta în mod nejustificat nu și-a îndeplinit-o. Cum problema timbrajului se analizează prioritar oricăror cereri, excepții, motive de casare, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 și la art. 9 din O.G. nr. 32/1995, modificate și completate, ținând cont și de dispozițiile art. 302 1 alin. (2) C. proc.

civ. potrivit cărora la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, având în vedere și prevederile art. 39 din Normele Metodologice, a luat în examinare excepția netimbrării cererii de recurs. Conform art. 1, art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanță. Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și dispozițiilor art. 9 din O.G.

nr. 32/1995, modificate, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii, iar recurenta-pârâtă deși încunoștințată prin citație conform art. 39 din Normele de aplicare a legii pentru termenul din 7 martie 2012 despre taxa datorată și contul în care trebuie plătită nu a făcut dovada plății, în condițiile legii. Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor art. 39 din Normele Metodologice, dovada plății taxelor de timbru o constituie copia de pe chitanța de încasare în numerar, eliberată de unitățile CEC sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe ordinul de plată vizat de unitatea la care s-a făcut plata, certificat pentru conformitate de organul prestator al serviciului, iar copia xerox depusă la dosar (fila 11), este ilizibilă și nu cuprinde o atare certificare.

Așa fiind, Înalta Curte făcând aplicarea sancțiunii instituită de art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, referitoare la taxele judiciare de timbru, raportat și la dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, modificate, va anula recursul declarat de pârâtă , ca netimbrat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de pârâta SC Z.P. & CO SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI–a comercială, ca netimbrat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.