ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 11209 din 23 noiembrie 2010

a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC W.M. SA și a

fost obligată pârâta SC Z.P. & CO SRL Timișoara la plata sumei de 28.788,48

Euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății și s-a respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune

interese contractuale.

Pârâta a fost

obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de

4.030,09 lei.

În motivarea

sentinței tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 28.788,48 Euro în echivalent lei

la data plății și a sumei de 58.678,45 lei, reprezentând daune contractuale.

Reclamanta a arătat

că a încheiat cu pârâta, în calitate de locatar contractul de închiriere nr.

680/4 decembrie 2006 având ca obiect închirierea unui spațiu în centrul

comercial Omnia din Ploiești în suprafață de 384 mp pe o perioadă de 3 ani, iar

la data de 06 martie 2009 prin notificarea nr. 563 a reziliat contractul

conform pactului comisoriu de ultim grad din culpa exclusivă a pârâtei care nu

și-a respectat obligațiile contractuale, respectiv nu a achitat la scadență

chiria, contravaloare utilități și penalități de întârziere, a încălcat

obligația de a reconstitui garanția contractuală conform art. 18 din contact și

a denunțat unilateral contractul prin abandonarea în fapt a spațiului.

În derularea

contractului, invocând conduita abuzivă a reclamantei, pârâta a înțeles să

denunțe unilateral contractul de închiriere începând cu data de 20 februarie 2009

astfel cum rezultă din adresa nr. 870 din 18 februarie 2009. La data de 06

martie 2009, prin notificarea nr. 563, reclamanta a reziliat contractul conform

pactului comisoriu de grad IV din culpa exclusivă a pârâtei susținând

neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Tribunalul a

apreciat, în raport de această situație de fapt, că acțiunea reclamantei este

întemeiată în parte, respectiv în ceea ce privește suma de 28.788,48 Euro,

deoarece prin dispozițiile art. 17.1.2. lit. a) din contract părțile au

stipulat un pact comisoriu expres de grad IV stabilind că, în ipoteza în care

locatorul nu execută sau execută necorespunzător oricare dintre obligațiile

contractuale, contractul de închiriere este desființat de drept, necondiționat

și de îndată, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără o altă

formalitate prealabilă.

Potrivit

dispozițiilor art. 17.1.1. din contract denunțarea unilaterală a contractului

de către locatar este interzisă și este asimilată rezilierii contractului

pentru neexecutare din culpa locatarului.

Instanța a reținut că

pârâta a încălcat o obligație contractuală asumată expres, iar reclamanta a

aplicat pactul comisoriu, desființând contractul de plin drept prin rezilierea

notificată la data de 06 martie 2009.

Ca urmare a

rezilierii pârâta datorează reclamantei o penalitate în cuantum de 3 chirii

plătibilă în 15 zile de la data notificări rezilierii, adică suma de 28.788,48 Euro.

Susținerile pârâtei

privind nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor contractuale nu o

îndreptățeau pe pârâtă să procedeze la denunțarea unilaterală a contractului,

deoarece această manifestare de voință a fost expres interzisă prin contract.

În ceea ce privește

suma de 58.678,45 lei solicitată cu titlu de daune contractuale s-a constatat

de către tribunal că, în fapt, aceasta reprezintă diferența din garanția

bancară pe care pârâta trebuia să o refacă, adică reconstituirea sumei inițiale

reprezentând garanția (91.453,72 lei), cerere apreciată ca neîntemeiată,

deoarece contractul de închiriere a fost deja reziliat de drept iar cererea de

plată a acestei sume reprezintă o veritabilă cerere în executarea contractului.

Rolul unei scrisori de garanție bancară este acela de a asigura executarea unui

contract în ființă, ceea ce nu mai este cazul în speță.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă, în sumă de 4.030,09 lei.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 240 din 12 mai

2011 a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC Z.P. & CO SRL,

Timișoara, împotriva sentinței comerciale nr. 11209 din 23 noiembrie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 23868/3/2009,

în contradictoriu cu intimata reclamantă SC W.M. SA București și a respins

cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată,

ca nefondată.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel București a constatat că apelul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Cu privire la

excepția autorității de lucru judecat invocată, în raport de sentința

comercială nr. 210 din 08 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș și decizia nr. 244

din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, hotărâri prin care s-a

soluționat litigiul dintre părți privind rezilierea contractul de închiriere

nr. 505/2005, s-a reținut că aceasta este nefondată, avându-se în vedere că în

prezenta cauză, obiectul litigiului îl constituie plata daunelor interese ca

urmare a rezilierii contractului de închiriere nr. 680 din 04 decembrie 2008,

și prin urmare, nu sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 1201 C.

civ. privind tripla identitate de obiect, cauză și părți pentru existența

autorității de lucru judecat.

Și a doua critică

referitoare la soluția de respingere a excepției de litispendență și conexitate

invocată în fața instanței de fond, este de asemenea neîntemeiată, având în

vedere că dosarul nr. 2929/30/2009 al Tribunalului Timiș are ca obiect

constatarea culpei contractuale a reclamantei privind executarea scrisorii de

garanție și obligarea acesteia la restituirea sumei executate abuziv, astfel că

nu sunt întrunite cerințe prevăzute de art. 163 și art. 164 C. proc. civ.,

neexistând litispendență și conexitate cu litigiul de față.

În ceea ce privește

critica adusă fondului cauzei, a reținut că se invocă de către apelantă

îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor contractuale asumate prin contratul

de închiriere nr. 680/2008, culpa operatorului bancar BCR în întârzierea

operării instrumentelor de plată și executarea de către reclamantă a scrisorii

de garanție.

Curtea a constatat că

rezilierea contractului de închiriere nr. 680 din 4 decembrie 2006 dintre părți

a avut loc în baza pactului comisoriu expres de ultim grad înscris la art. 17.1.2.,

prin notificarea nr. 563 emisă de către reclamantă ca urmare a încălcării de

către pârâtă a obligației stipulată la art. 17.1.1., și anume, a obligației de

interzicere a denunțării unilaterale a contractului de către locatar, astfel

cum a procedat pârâta prin adresa nr. 870 din 18 februarie 2009.

În mod corect a

reținut prima instanță că apelanta pârâtă și-a încălcat obligația contractuală

de a nu denunța unilateral contractul și ca urmare, în temeiul clauzei

stipulate la art. 14.2.1 din contract locatarul datorează locatorului o

penalitate în cuantum de 3 chirii plus TVA plătibilă în 15 zile de la data

notificării rezilierii.

Totodată s-a reținut

că intimata reclamantă a pus în executare scrisoarea de garanție emisă de către

apelanta pârâtă în temeiul contractului de închiriere (art. 18) ca urmare a

constatării întârzierilor la plata chiriei, întârzieri recunoscute chiar de

către apelantă.

De altfel, capătul de

cerere privind obligarea apelantei pârâte de reconstituire a garanței bancare

până la concurența sumei inițiale a fost respins de către instanța de fond.

Instanța a respins

cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată,

ca nedovedite.

Împotriva, deciziei

comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, a declarat recurs pârâta SC Z.P. & CO SRL Timișoara,

întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, modificarea

deciziei, admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinței instanței de

fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, în principal ca inadmisibilă,

iar în subsidiar, respingerea ca nefondată.

Recursul declarat de

pârâta SC Z.P. & CO SRL Timișoara împotriva deciziei comerciale nr. 240 din

12 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

este netimbrat.

În cauza de față,

recurenta a depus o xerocopie ilizibilă a dovezii cu care a achitat taxa

judiciară de timbru în cuantum de 2.020,3 lei, aflată la fila 11 dosar și nu a

depus timbrul judiciar în valoare de 5 lei.

Pentru

termenul de astăzi, recurenta pârâtă a fost citată cu mențiunea depunerii originalului

dovezii cu care a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de

2.020,3 lei

și a timbrului judiciar în valoare de 5 lei,

așa

cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosarul

cauzei (fila 15),

obligație pe care aceasta în mod

nejustificat nu și-a îndeplinit-o.

Cum problema

timbrajului se analizează prioritar oricăror cereri, excepții, motive de

casare, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la

art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 și la art. 9

din O.G. nr. 32/1995,

modificate și completate,

ținând cont și de dispozițiile art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ.

potrivit cărora la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de

timbru, având în vedere și prevederile art. 39 din Normele Metodologice, a luat

în examinare excepția netimbrării cererii de recurs.

Conform art. 1, art. 20

alin. (1) și (2) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru,

acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor

judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de

persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau

până la termenul de judecată stabilit de instanță.

Potrivit art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997

și dispozițiilor

art. 9 din O.G. nr. 32/1995, modificate,

neîndeplinirea obligației de

plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii,

iar recurenta-pârâtă deși încunoștințată prin

citație conform art. 39 din Normele de aplicare a legii pentru termenul din 7

martie 2012 despre taxa datorată și contul în care trebuie plătită nu a făcut

dovada plății, în condițiile legii.

Aceasta deoarece,

potrivit dispozițiilor art. 39 din Normele Metodologice, dovada plății taxelor

de timbru o constituie copia de pe chitanța de încasare în numerar, eliberată

de unitățile CEC sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe

ordinul de plată vizat de unitatea la care s-a făcut plata, certificat pentru

conformitate de organul prestator al serviciului, iar copia xerox depusă la

dosar (fila 11), este ilizibilă și nu cuprinde o atare certificare.

Așa fiind, Înalta

Curte făcând aplicarea sancțiunii instituită de art. 20 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 146/1997, referitoare la taxele judiciare de timbru, raportat și la

dispozițiile art. 9

din O.G. nr. 32/1995 privind

timbrul judiciar, modificate, va anula recursul declarat de pârâtă

, ca netimbrat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează

recursul declarat de pârâta SC Z.P. & CO SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei

comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI–a comercială, ca netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 martie 2012.