ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3316/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3316/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Brașov, la data de 3 martie 2011, ulterior precizată, reclamanta
SC T. SA a chemat-o în judecată pe pârâta O.B. România SA, solicitând instanței
să constate rezilierea contractului de închiriere din 20 mai 2002, începând cu
data de 1 februarie 2011, evacuarea pârâtei din spațiul situat în Brașov,
obligarea acesteia la plata de daune-interese în cuantum de 10.000 euro/lună
începând cu data de 1 februarie 2011 și până la data de 20 mai 2012 și radierea
din CF Brașov a notării contractului de închiriere și a actului adițional, cu
cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii
de chemare în judecată, reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat un
contract de închiriere, prin care a pus la dispoziția pârâtei un spațiu
comercial și că, ulterior, pârâta i-a comunicat faptul că nu mai dorește să
continue contractul, solicitându-i acordul pentru încetarea contractului pa
cale amiabilă. Având în vedere că reclamanta nu a fost de acord cu încetarea
contractului, pârâta nu și-a mai îndeplinit obligațiile contractuale privind
plata contravalorii chiriei. Reclamanta a solicitat, în aceste condiții,
constatarea rezilierii contractului de închiriere, începând cu data de 1
februarie 2011, din culpa pârâtei, evacuarea acesteia și obligarea la plata de
daune-interese.
În drept s-au invocat
dispozițiile art. 942 și următoarele, art. 969 și următoarele, art. 1084 și
următoarele C. civ.
Prin Sentința civilă
nr. 1721/C din 21 noiembrie 2011, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de obiect invocată
de pârâta O.B. România SA.
A respins acțiunea
formulată și precizată de reclamanta SC T. SA Brașov, în contradictoriu cu
pârâta O.B. România SA București.
A obligat-o pe reclamantă
să-i plătească pârâtei suma de 398,10 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut, în considerente, că:
Excepția lipsei de
obiect a petitelor 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă
este nefondată și a respins-o, apreciind că motivele invocate în susținerea
acestei excepții reprezintă apărări ce necesită analiza pe fond a susținerilor
părților.
Pe fondul cauzei, a
apreciat, de asemenea, că:
Cererea reclamantei
privind constatarea rezilierii este nefondată, deoarece, desființarea
contractului are loc de îndată ce a expirat termenul de executare a plății
contravalorii chiriei.
Pârâta avea obligația
de a achita chiria, în conformitate cu art. 12 din contract, lunar, până la
data de 25 ale lunii pentru luna respectivă, la cursul BNR din ziua întocmirii
facturii, în termen de 3 zile de la primirea facturii.
Ori, așa cum a arătat
și reclamanta în motivarea cererii de chemare în judecată, pârâta nu a mai
achitat contravaloarea chiriei începând cu luna octombrie 2010, SC T. SA
promovând o cerere de emitere a ordonanței de plată pentru suma de 128.586 RON
reprezentând contravaloarea facturilor privind chiria emise la 5 octombrie
2010, 3 noiembrie 2010 și 3 decembrie 2010, suma de 1.154,83 RON reprezentând contravaloarea
consumului de apă și suma de 19.407,05 RON reprezentând penalități de
întârziere calculate până la data de 28 decembrie 2010 și în continuare până la
plata integrală a debitului, cererea fiind soluționată prin Sentința comercială
nr. 4942 din 15 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București.
În plus, instanța a
reținut că pârâta a convocat societatea reclamantă în vederea predării
spațiului, fiind întocmit la data de 13 decembrie 2010 procesul-verbal aflat la
dosar.
Așadar, data
intervenirii rezilierii contractului nu poate fi 1 februarie 2011, aceasta
fiind data de 25 noiembrie 2010, dată la care a expirat termenul de plată a
contravalorii chiriei pentru a doua lună consecutiv.
Susținerile
reclamantei, în sensul că a optat pentru executarea silită a contractului,
această opțiune fiind dovedită cu cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
București sub Dosar nr. 63555/3/2010, în care s-a pronunțat Sentința comercială
nr. 4942 din 15 aprilie 2011, nu pot fi primite întrucât, în această situație,
ar însemna că rezilierea a intervenit ulterior datei de 1 februarie 2011, ori
data rezilierii trebuie calculată potrivit art. 26 din contract astfel cum au
prevăzut părțile.
Cererea reclamantei
privind evacuarea pârâtei a fost respinsă, ca fiind neîntemeiată, având în
vedere că pârâta a eliberat spațiul încă de la data de 13 decembrie 2010, așa
cum rezultă din procesul-verbal încheiat cu acea ocazie, societatea reclamantă
fiind invitată în acest sens prin adresa din 6 decembrie 2010. Din răspunsul
dat la interogator de către reclamantă, a rezultat că aceasta nu a înțeles să
se prezinte la solicitarea pârâtei, motivând că era în vigoare contractul de
închiriere. S-a reținut din răspunsul dat la interogator de către pârâtă și că
reclamanta a dat curs cererii privind predarea spațiului închiriat la data de
23 martie 2011, când i-au fost înmânate cheile imobilului.
Cererea reclamantei
privind obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de 156.541 euro
a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că, în speță, condițiile acordării
daunelor-interese, constând în existența unui prejudiciu în patrimoniul
reclamantei, existența faptei ilicite a pârâtei, a raportului de cauzalitate
între fapta pârâtei și prejudiciu, existența vinovăției nu au fost dovedite.
Referitor la condiția
existenței prejudiciului constând în contravaloarea chiriei pe care reclamanta
ar fi obținut-o din derularea contractului de închiriere încheiat cu pârâta,
instanța a apreciat calculul efectuat de reclamantă ca fiind neadaptat realității
pieței, întrucât daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o
consecință directă și necesară a neexecutării obligației.
Instanța a reținut,
totodată, că reclamanta nu a dovedit că a depus toate diligentele pentru
închirierea spațiului predat de societatea pârâtă, unei alte persoane fizice
sau juridice, iar cererea privind obligarea pârâtei la plata de daune -
interese calculate până la data de 20 mai 2012, dată ce reprezintă data până la
care a fost încheiat contractul de închiriere, nu este susținută de nicio
clauză contractuală.
Susținerile
reclamantei în sensul că pârâta nu a efectuat demersurile necesare pentru
radierea notării din CF a contractului de închiriere nu au putut fi reținute
deoarece această operațiune putea fi efectuată chiar de reclamantă. SC T. SA nu
a depus la dosar nicio dovadă din care să rezulte demersurile sale efectuate în
sensul radierii notării contractului din cartea funciară ori a refuzului
pârâtei de a efectua această radiere.
Nu au fost reținute
nici susținerile reclamantei referitoare la debranșarea de la rețeaua de
utilități în condițiile în care SC T. SA a refuzat la data de 3 decembrie 2010
să preia spațiul închiriat, la acea dată imobilul nefiind debranșat de la
rețeaua de furnizare a energiei electrice.
Cererea reclamantei
privind radierea din CF Brașov a notării contractului de închiriere și a
actului adițional a fost respinsă având în vedere, pe de o parte, că această
operațiune putea fi solicitată OCPI Brașov, chiar de către SC T. SA, iar, pe de
altă parte, radierea notării din cartea funciară a intervenit, fiindu-i
eliberată pârâtei la data de 28 octombrie 2011 adresa de radiere.
Pentru considerentele
de fapt și de drept reținute, instanța de fond a respins ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta O.B.
România SA.
În temeiul art. 274
C. proc. civ., a obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă
nr. 67/AP din 31 mai 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins
apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate,
respingând cererea intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acestei
soluții, instanța de apel a reținut că:
Prin contractul de
închiriere, încheiat de părți la 20 mai 2002, prelungit prin actul adițional
din 9 mai 2007, părțile au stabilit durata închirierii, respectiv până la 20
mai 2012, dar și posibilitatea rezilierii acestuia de drept, în favoarea
proprietarului, fără somație, punere în întârziere sau judecată.
Astfel, potrivit art.
26 din contract, în caz de neplată a 2 chirii lunare consecutive contractul se
va rezilia de drept fără somație, punere în întârziere sau judecată, urmând a
se elibera spațiul în maxim 15 zile, perioadă pentru care se datorează chirie.
Contractul de
închiriere încheiat de părți are putere de lege între acestea potrivit art. 969
C. civ.
În speță, a
intervenit situația prevăzută de art. 26 din contract, respectiv pârâta nu a
achitat chiria două luni consecutiv, ca urmare a dificultăților financiare
datorate crizei economice, situație care, de altfel, a fost comunicată
reclamantei încă din 29 septembrie 2010, prin adresa nr. x.
Pactul comisoriu de
gradul IV, convenit de părți a avut drept efect desființarea necondiționată a
contractului, de drept, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca
obligația să fi fost adusă la îndeplinire, respectiv la data de 25 noiembrie
2010.
Acest pact comisoriu
și-a produs efectele fără a mai fi necesară sesizarea instanței și fără nicio
altă formalitate prealabilă, astfel cum se menționează expres în contractul de
închiriere.
Este adevărat că
singurul în drept să aprecieze dacă este cazul să aplice rezilierea este creditorul
care și-a executat sau se declară gata să-și execute obligațiile, însă pactul
comisoriu expres își produce efectele de drept, de îndată ce a expirat termenul
de neexecutare a obligației contractuale.
Având în vedere că
pârâta a eliberat spațiul în litigiu la data de 13 decembrie 2010, conform
procesului-verbal depus la dosarul Tribunalului Brașov, cererea de evacuare a
fost în mod corect respinsă.
Pârâta a solicitat
reclamantei încă din data de 6 decembrie 2010 preluarea spațiului, potrivit
adresei din 6 decembrie 2010, însă aceasta a acceptat primirea cheilor abia la
data de 23 martie 2011 (potrivit recunoașterii reclamantei), deci după
introducerea cererii de chemare în judecată, ceea ce conduce la concluzia
lipsei culpei procesuale a pârâtei, care nu datorează astfel plata
cheltuielilor de judecată.
Este evident însă că
neexecutarea contractului de închiriere s-a datorat atitudinii pârâtei,
atitudine care însă a fost prevăzută de părți în pactul comisoriu de gradul IV.
În ce privește
daunele-interese, art. 1021 C. civ. prevede că partea în privința căreia
angajamentul nu s-a executat, are alegerea sau să silească pe cealaltă a
executa convenția, când e posibil, sau să-i ceară desființarea cu daune -
interese.
Cererea de obligare a
pârâtei la plata în continuare a chiriei stipulate în actul adițional la
contractul de închiriere, de 10.000 euro/lună până la data de 20 mai 2012 (pe
întreaga durată a contractului de închiriere) cu titlu de daune - interese nu
are niciun temei legal. Aceasta deoarece rezilierea contractului a fost
prevăzută în contractul părților ca modalitate de desființare a acestuia,
înainte de termen, nefiind vorba despre o denunțare unilaterală a contractului.
Pe de altă parte, reclamanta avea obligația dovedirii unui prejudiciu, a culpei
pârâtei și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ceea ce nu
s-a făcut în cauză.
Reclamanta a susținut
că imobilul a fost debranșat de la rețeaua de utilități din culpa pârâtei, însă
nu a făcut dovada cheltuielilor de rebranșare efectuate și a vreunui prejudiciu
direct suferit ca urmare a acestei împrejurări.
Cererea reclamantei
privind radierea din CF Brașov a notării contractului de închiriere și a
actului adițional a fost corect respinsă având în vedere că această operațiune
a fost efectuată deja la O. Brașov, conform adresei de radiere din data de 28
octombrie 2011.
Ca urmare a
respingerii cererii de chemare în judecată și lipsei culpei procesuale a
pârâtei, reclamanta datorează cheltuieli de judecată în primă instanță, în baza
art. 274 C. proc. civ.
Prima instanță a
reținut corect starea de fapt și de drept a cauzei dedusă judecății, în baza
materialului probator administrat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.
Pentru aceste
considerente, în baza prevederilor art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a
respins apelul declarat de reclamanta SC T. SA Brașov, împotriva Sentinței
civile nr. 1721/C din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Brașov, pe care a
păstrat-o.
În temeiul art. 1169
C. civ., curtea de apel a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la
plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând cheltuielile de transport
ale consilierului juridic al societății. Pârâta a depus la dosarul cauzei
înscrisurile doveditoare ale acestor cheltuieli abia la 23 mai 2012, ulterior
datei rămânerii în pronunțare a instanței, cu încălcarea dispozițiilor art. 167
C. proc. civ. și a principiului contradictorialității.
Reclamanta SC T. SA
Brașov a declarat recurs împotriva deciziei curții de apel, întemeindu-se pe
dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea
recursului, așa cum a fost formulat, casarea deciziei curții de apel și, urmare
rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată pe
parcursul judecării fondului cauzei și, în consecință:
să se constate
rezilierea contractului de închiriere din 20 mai 2002, începând cu data de 1
februarie 2011, din culpa exclusivă a pârâtei, în temeiul art. 26 din
contractul mai sus indicat;
să fie obligată
pârâta la plata daunelor - interese, reprezentând venituri nerealizate, ca
urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă;
să fie obligată
pârâta la plata cheltuielilor de judecată aferente și celorlalte capete de
cerere soluționate pe parcursul judecării fondului, precum și a celor
ocazionate de judecarea recursului.
În motivarea
recursului său, reclamanta - recurentă susține, în esență, următoarele:
A. În ce privește
primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat
constatarea rezilierii contractului din culpa exclusivă a pârâtei, instanța de
apel în mod eronat i-a respins acțiunea, aplicând greșit normele legale ce
reglementează pactul comisoriu, contrar celor reținute prin propria motivație,
cu încălcarea principiilor de drept reținând că rezilierea contractului de
închiriere operează de drept și exclusiv prin raportare la art. 26 din
contractul de închiriere, fără a fi necesară manifestarea de voință a
creditorului obligației.
B. Referitor la
capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, instanța de apel în mod greșit i-a
respins cererea, întrucât pârâta a decis să părăsească imobilul din proprie
inițiativă, notificând-o prin adresa din 6 decembrie 2010 asupra acestui fapt,
ceea ce nu echivalează cu eliberarea spațiului, întrucât la acea dată
contractul era în vigoare, societatea sa neinvocând rezilierea contractului.
Solicită, prin
urmare, admiterea cererii, în sensul de a obliga pârâta la plata cheltuielilor
de judecată aferente, având în vedere că executarea obligației a intervenit în
timpul procesului.
C. Cu privire la
capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune -
interese, instanța de apel a respins, fără temei legal și interpretând în mod
greșit normele legale, acest capăt de cerere, de vreme ce contractul de
închiriere a fost reziliat din culpa exclusivă a pârâtei, prejudiciul suferit
există, este cert și constă în venitul pe care societatea sa l-ar fi obținut
din derularea acestui contract și există raport de cauzalitate între faptă
(neachitarea chiriei și rezilierea contractului) și prejudiciu (neîncasarea
chiriei).
D. În ceea ce
privește radierea din cartea funciară nr. x a notării contractului de
închiriere și a actului adițional, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra
acestui capăt de cerere, motiv pentru care se impune casarea sentinței,
instanța de apel rezumându-se la a arăta că radierea notificării din CF a
contractului de închiriere a avut loc înainte de pronunțarea hotărârii pe fond,
împrejurare în care s-ar fi impus și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor
de judecată aferente.
Recursul nu este
fondat.
Din examinarea
criticilor exprimate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului,
precum și de dispozițiile legale incidente în speță, se constată următoarele:
A. În ce privește prima
critică, potrivit căreia, în mod eronat și cu aplicarea greșită a normelor
legale, a fost respins primul capăt de cerere prin care a solicitat să se
constate rezilierea contractului din culpa exclusivă a pârâtei, se reține că nu
este întemeiată.
Contrar susținerilor
recurentei, formulate sub acest aspect, se constată că ambele instanțe au făcut
o aplicare corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei deduse judecății, -
dând relevanță prevederilor art. 969 C. civ., potrivit cărora contractul de
închiriere încheiat între părțile aflate în litigiu are putere de lege între
acestea și luând în considerare clauza prevăzută la art. 26 din contractul
părților.
La art. 26 din
contract s-a prevăzut astfel că "în caz de neplată a 2 (două) chirii
lunare consecutive sau de nerespectare a vreuneia din obligațiile cuprinse în
prezentul contract, acesta se va rezilia de drept în favoarea proprietarului,
fără somație, punere în întârziere sau judecată, urmând a se elibera spațiul în
termen de maximum 15 (cincisprezece) zile, perioadă pe care datorează
chirie".
Această prevedere
contractuală reprezintă un veritabil pact comisoriu de gradul IV, potrivit
căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desființat de drept,
fără a mai fi necesară punerea în întârziere, acordarea unui termen de grație
sau orice altă formalitate prealabilă.
Producerea situației
prevăzute de art. 26 din contract, constând în neachitarea de către pârâtă a
chiriei două luni consecutiv, situație ce a fost comunicată reclamantei, a avut
drept efect rezilierea de jure, necondiționată a contractului, de îndată ce a
expirat termenul de executare, drept consecință a neîndeplinirii obligației de
plată mai sus menționate și anume la data de 25 octombrie 2010, din acest
moment efectele viitoare ale contractului de închiriere încetând.
Astfel fiind,
instanța nu poate constata intervenită rezilierea contractului la data de 1
februarie 2011, așa cum a solicitat reclamanta, ci data rezilierii trebuie
calculată conform art. 26, așa cum au prevăzut părțile în contract.
Recurenta mai susține
și că, deși instanța a menționat în considerentele deciziei pronunțate că
neexecutarea contractului, s-a datorat atitudinii pârâtei, ceea ce ar însemna o
reținere a culpei acesteia, totuși, în mod eronat, a respins cererea sa de
constatare a rezilierii contractului din culpa pârâtei.
Nici această
susținere nu poate fi primită pentru că chiar dacă instanța a avut în vedere
atitudinea pârâtei în neexecutarea contractului, ea nu a putut constata decât
că această atitudinea a fost sancționată de părți prin instituirea celui mai
energic pact comisoriu, de grad IV, trebuind să se rezume la a verifica dacă
condițiile prevăzute în pactul comisoriu sunt sau nu îndeplinite pentru a se
constata rezilierea.
Susținerea, conform
căreia instanța nu a observat că singurul în drept să aprecieze dacă este cazul
să aplice rezilierea este creditorul care și-a executat sau se declară gata
să-și execute obligațiile, nu poate fi nici ea primită, având în vedere că
instanța nu a ignorat acest drept al creditorului obligației, dar, a trebuit să
ia în considerare că, în speță, ne aflăm în prezența unui pact comisoriu
expres, de ultim grad, ce-și produce de drept efectele, de îndată ce a expirat
termenul de neexecutare a obligației.
B. În ce privește cea
de-a doua critică, referitoare la capătul de cerere privind evacuarea, conform
căreia se susține că în mod greșit instanța de apel a respins acest capăt de
cerere, se constată că este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece, așa cum
corect s-a reținut de către instanțele care s-au pronunțat în cauză, pârâta a
eliberat spațiul în litigiu la data de 13 decembrie 2010, așa cum s-a consemnat
în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie, la care a fost invitată și
reclamanta, dar aceasta nu a dat curs invitației de a-i fi predat spațiul
închiriat decât la data de 23 martie 2011, când i-au fost înmânate și cheile
imobilului.
Astfel fiind, cererea
reclamantei de evacuare a pârâtei din spațiul închiriat în mod judicios a fost
respinsă, aceasta rămânând fără obiect și corect a fost respinsă și cererea
privind plata cheltuielilor de judecată, sub acest aspect, neputându-se reține
culpa procesuală a pârâtei, de vreme ce reclamanta a acceptat primirea cheilor
la data de 23 martie 2011, după introducerea cererii de chemare în judecată.
C. Cea de-a treia
critică privind greșita neobligare a pârâtei la plata daunelor - interese se
dovedește a fi și ea neîntemeiată, întrucât se constată că s-a reținut corect
că cererea reclamantei de obligare a pârâtei, în continuare la plata chiriei,
stipulate în actul adițional, pe toată durata contractului de închiriere,
respectiv până la data de 20 mai 2012, cu titlu de daune - interese este
lipsită de temei legal.
Aceasta, deoarece,
conform probatoriului administrat a rezultat, pe de-o parte, că rezilierea a
fost prevăzută în contractul părților ca modalitate de desființare a acestuia
înainte de termen, neputându-se vorbi despre o denunțare unilaterală a
contractului de către pârâtă și de angajarea răspunderii acesteia în condițiile
art. 23 din contract, iar pe de altă parte, nu s-a dovedit existența unui
prejudiciu în patrimoniul reclamantei imputabil pârâtei, existența unei fapte
ilicite a pârâtei și a raportului de cauzalitate între fapta pârâtei și
prejudiciu.
Corect s-a mai
reținut și că, în condițiile în care daunele - interese nu trebuie să cuprindă
decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației,
reclamanta, pentru a demonstra existența prejudiciului constând în
contravaloarea chiriei pe care ar fi obținut-o din derularea contractului
încheiat cu pârâta, a efectuat un calcul neadaptat realităților pieței și, de
asemenea, că nu a dovedit că a depus toate diligentele pentru închirierea
spațiului eliberat de pârâtă unei alte persoane fizice sau juridice.
D. Cât privește
susținerile, legate de nepronunțarea instanței de apel asupra capătului de
cerere privind radierea din cartea funciară a notării contractului de
închiriere și a actului adițional, se constată că nici acestea nu sunt
întemeiate, deoarece instanța de apel s-a pronunțat asupra acestui capăt de
cerere, reținând că această operațiune a avut loc deja, respectiv la data de 28
octombrie 2011, deci înainte de pronunțarea hotărârii instanței de fond, iar
instanța de fond a menționat în considerentele hotărârii pronunțate că
demersurile necesare radierii notării în CF puteau fi efectuate chiar de
reclamantă, în calitate de titulară a dreptului de proprietate asupra
imobilului închiriat, aceasta nedepunând la dosarul cauzei o dovadă în acest
sens, cum nu a putut dovedi nici refuzul pârâtei de a efectua radierea.
În ceea ce privește
cheltuielile de judecată solicitate de recurenta - reclamantă se constată că în
mod corect nu au fost acordate, atât timp cât intimata - pârâtă nu a căzut în
pretenții, nefiind îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ.
În consecință,
reținându-se că reclamanta nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, în
condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.
civ., de natură să conducă la casarea ori modificarea deciziei curții de apel,
aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul declarat de
reclamanta SC T. SA Brașov, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T. SA Brașov împotriva Deciziei
civile nr. 67/AP din 31 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și
asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 octombrie 2013.
Procesat de GGC - CL