ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 209/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 209/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 833 din 21 decembrie 2011,
Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC B. SRL, în
contradictoriu cu pârâta SC F.G. SRL, a obligat pârâta către reclamantă la
plata sumei de 33.403 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând
chirii restante aferente perioadei iulie 2009 - septembrie 2010, a respins ca
neîntemeiate capetele de cerere privitoare la rezilierea contractului de
închiriere din 30 octombrie 2007 încheiat între părți, obligarea pârâtei la
eliberarea spațiului, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere,
obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru spațiul închiriat în
perioada septembrie 2010 - martie 2011 și a admis în parte capătul de cerere
privitor la cheltuielile de judecată, obligând pârâta la plata sumei de 10.648
RON.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut că, între reclamantă, în calitate de
locator și pârâtă, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de
închiriere din 30 octombrie 2007, având ca obiect spațiul comercial în
suprafață de 55,64 mp, situat în cadrul Complexului Comercial B., șos. V. din
Ploiești, iar durata contractului a fost fixată la 2 ani și 6 luni, cu începere
de la predarea spațiului către chiriaș, respectiv 5 martie 2008.
Spațiul a fost
părăsit de chiriaș în iulie 2009, dar reclamanta a refuzat întocmirea formelor
de predare-primire și de preluare a cheilor.
Contractul nu a fost
desființat prin acordul părților, iar pârâta nu a făcut dovada că a denunțat
unilateral contractul de închiriere în baza art. 6 lit. e) din contract.
Sumele la care a fost
obligată pârâta au fost stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pârâta a părăsit
spațiul din iulie 2009, astfel că s-au respins capetele de cerere privind
obligarea acesteia la plata lipsei de folosință, la eliberarea spațiului,
precum și rezilierea contractului de încheiere încheiat între părți.
Împotriva acestei
sentințe a formulat apel reclamanta SC B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie, arătând în esență că în mod greșit au fost respinse capetele
de cerere sus-menționate.
Prin Decizia nr. 25
din 7 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța
această decizie, Curtea a reținut în esență următoarele:
Intimata-pârâtă a
părăsit spațiul din iulie 2009, iar reclamanta-apelantă prin reprezentanții săi
a refuzat primirea cheilor de la spațiul închiriat, astfel că cererea privind
rezilierea contractului este neîntemeiată.
Sumele pe care le
datorează pârâta sunt stabilite prin expertiză, iar celelalte pretenții ale
reclamantei-apelante sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei
decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o sub următoarele motive de
nelegalitate.
În cauză, hotărârea
este lovită de nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
În mod greșit a fost
respins capătul de cerere referitor la rezilierea contractului de închiriere nr.
16/2007 încheiat între părți.
Pârâta nu și-a
îndeplinit obligațiile contractuale ceea ce justifică rezilierea contractului,
iar respingerea acestui capăt de cerere este nelegală, fiind consecința
aplicării greșite a dispozițiilor art. 1020 și urm. C. civ.
Respingerea capătului
de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 26.538,21 euro
reprezentând penalități de întârziere, nu se justifică.
Reclamanta a refuzat
primirea cheii fără proces-verbal de predare-primire însă acest refuz nu poate
atrage răspunderea contractuală atâta vreme cât textul contractual îi impunea o
astfel de conduită.
În mod nelegal a fost
respinsă și cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de
folosință pentru spațiul închiriat.
Reclamanta a acționat
cu bună-credință și nu poate fi lipsită și de chirie și de contravaloarea
lipsei de folosință a spațiului pentru perioada septembrie 2010 - martie 2011.
Analizând recursul
prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este
nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Rezilierea
contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului de
închiriere, care face să înceteze efectele contractului pentru viitor.
În speță, contractul
de închiriere încheiat între părți a avut ca durată o perioadă de 2 ani și 6
luni.
Din probele
administrate rezultă că intimata-pârâtă a părăsit spațiul din luna iulie 2009.
De altfel, recurenta recunoaște acest fapt, precum și faptul că a refuzat să
primească de la intimată cheile pe motiv că nu s-a încheiat un proces-verbal de
predare-primire.
De esența
contractului de închiriere, care este un contract sinalagmatic este
interdependența și reciprocitatea obligațiilor, împrejurarea că fiecare dintre
obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.
Pârâta, părăsind
spațiul, nu a beneficiat de folosința acestuia, astfel că nu avea obligația de
a plăti chiria. Mai mult decât atât, recurenta nu a emis facturi începând cu
luna iulie 2009 și a refuzat primirea cheilor.
Așa fiind, nu se
poate reține că recurenta nu a avut o conduită culpabilă, aceasta având
posibilitatea de a intra în spațiul ce a reprezentat obiectul contractului de
închiriere, odată cu părăsirea acestuia de către pârâta-intimată.
În mod corect a fost
respinsă cererea privind rezilierea contractului de închiriere.
De asemenea, s-a
reținut în mod corect faptul că intimata-pârâtă nu datorează penalități de
întârziere, câtă vreme nu s-au emis facturi de chirie.
În ceea ce privește
contravaloarea lipsei de folosință, recurenta nu este îndreptățită să o
primească, întrucât a refuzat primirea cheilor de la pârâta-intimată la
momentul în care aceasta a părăsit spațiul, iar pe de altă parte nu a fost în
niciun fel împiedicată să intre în posesia acestui spațiu.
Față de aceste
considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată nefiind pronunțată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Pe cale de
consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul
urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta SC B. SRL Ploiești împotriva Deciziei nr. 25 din 7
martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
Procesat de GGC - AA