ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 209/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 833 din 21 decembrie 2011, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC F.G. SRL, a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 33.403 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând chirii restante aferente perioadei iulie 2009 - septembrie 2010, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privitoare la rezilierea contractului de închiriere din 30 octombrie 2007 încheiat între părți, obligarea pârâtei la eliberarea spațiului, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru spațiul închiriat în perioada septembrie 2010 - martie 2011 și a admis în parte capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată, obligând pârâta la plata sumei de 10.648 RON.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, între reclamantă, în calitate de locator și pârâtă, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere din 30 octombrie 2007, având ca obiect spațiul comercial în suprafață de 55,64 mp, situat în cadrul Complexului Comercial B., șos. V. din Ploiești, iar durata contractului a fost fixată la 2 ani și 6 luni, cu începere de la predarea spațiului către chiriaș, respectiv 5 martie 2008. Spațiul a fost părăsit de chiriaș în iulie 2009, dar reclamanta a refuzat întocmirea formelor de predare-primire și de preluare a cheilor. Contractul nu a fost desființat prin acordul părților, iar pârâta nu a făcut dovada că a denunțat unilateral contractul de închiriere în baza art. 6 lit. e) din contract.

Sumele la care a fost obligată pârâta au fost stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Pârâta a părăsit spațiul din iulie 2009, astfel că s-au respins capetele de cerere privind obligarea acesteia la plata lipsei de folosință, la eliberarea spațiului, precum și rezilierea contractului de încheiere încheiat între părți. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență că în mod greșit au fost respinse capetele de cerere sus-menționate. Prin Decizia nr. 25 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut în esență următoarele: Intimata-pârâtă a părăsit spațiul din iulie 2009, iar reclamanta-apelantă prin reprezentanții săi a refuzat primirea cheilor de la spațiul închiriat, astfel că cererea privind rezilierea contractului este neîntemeiată. Sumele pe care le datorează pârâta sunt stabilite prin expertiză, iar celelalte pretenții ale reclamantei-apelante sunt neîntemeiate. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate. În cauză, hotărârea este lovită de nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod greșit a fost respins capătul de cerere referitor la rezilierea contractului de închiriere nr. 16/2007 încheiat între părți.

Pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale ceea ce justifică rezilierea contractului, iar respingerea acestui capăt de cerere este nelegală, fiind consecința aplicării greșite a dispozițiilor art. 1020 și urm. C. civ. Respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 26.538,21 euro reprezentând penalități de întârziere, nu se justifică. Reclamanta a refuzat primirea cheii fără proces-verbal de predare-primire însă acest refuz nu poate atrage răspunderea contractuală atâta vreme cât textul contractual îi impunea o astfel de conduită. În mod nelegal a fost respinsă și cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru spațiul închiriat.

Reclamanta a acționat cu bună-credință și nu poate fi lipsită și de chirie și de contravaloarea lipsei de folosință a spațiului pentru perioada septembrie 2010 - martie 2011. Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Rezilierea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului de închiriere, care face să înceteze efectele contractului pentru viitor. În speță, contractul de închiriere încheiat între părți a avut ca durată o perioadă de 2 ani și 6 luni. Din probele administrate rezultă că intimata-pârâtă a părăsit spațiul din luna iulie 2009. De altfel, recurenta recunoaște acest fapt, precum și faptul că a refuzat să primească de la intimată cheile pe motiv că nu s-a încheiat un proces-verbal de predare-primire.

De esența contractului de închiriere, care este un contract sinalagmatic este interdependența și reciprocitatea obligațiilor, împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Pârâta, părăsind spațiul, nu a beneficiat de folosința acestuia, astfel că nu avea obligația de a plăti chiria. Mai mult decât atât, recurenta nu a emis facturi începând cu luna iulie 2009 și a refuzat primirea cheilor. Așa fiind, nu se poate reține că recurenta nu a avut o conduită culpabilă, aceasta având posibilitatea de a intra în spațiul ce a reprezentat obiectul contractului de închiriere, odată cu părăsirea acestuia de către pârâta-intimată. În mod corect a fost respinsă cererea privind rezilierea contractului de închiriere.

De asemenea, s-a reținut în mod corect faptul că intimata-pârâtă nu datorează penalități de întârziere, câtă vreme nu s-au emis facturi de chirie. În ceea ce privește contravaloarea lipsei de folosință, recurenta nu este îndreptățită să o primească, întrucât a refuzat primirea cheilor de la pârâta-intimată la momentul în care aceasta a părăsit spațiul, iar pe de altă parte nu a fost în niciun fel împiedicată să intre în posesia acestui spațiu. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată nefiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SRL Ploiești împotriva Deciziei nr. 25 din 7 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 24 ianuarie 2013. Procesat de GGC - AA