ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3366/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3366/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

reclamanta SC M.T. SRL Bucuresti, a solicitat obligarea pârâtei CN P.R. SA

București la plata următoarelor sume: 220.430,91 lei - fără

T.V.A., reprezentând chiria aferentă spațiului comercial situat în

Municipiul Ploiești, pentru perioada decembrie 2004 – iulie 2007,

apreciind incidente dispozițiile art. 1092 C. civ.; 373.479,04

reprezentând diferența de valoare a imobilului dintre data la care

imobilul trebuia vândut și data la care s-a efectuat vânzarea; 12.333,52

lei reprezentând chirie plătită ca urmare a diferenței de

suprafață dintre contractual de închiriere și suprafața

existentă în fapt; 150.000 lei daune interese.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că părțile au încheiat un contract de închiriere la data de 13

ianuarie 2004, având ca obiect închirierea spațiului comercial situat în

Municipiul Ploiești, județul Prahova, pentru un termen inițial

de 6 luni, termen prelungit ulterior, prin acte adiționale, pentru diverse

perioade. Reclamanta a formulat cerere pentru cumpărarea imobilului la

data de 16 august 2004, iar pârâta avea obligația ca în termen de 90 de

zile să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu

dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004. Pârâta a

comunicat reclamantei că cererea de cumpărare este respinsă,

motivat de faptul că spațiul nu este disponibil în înțelesul art.

12 din Legea nr. 346/2004, fiind liber temporar. În continuare, reclamanta a

arătat că prin sentința nr. 509/2005, Tribunalul Prahova a

obligat pârâta să vândă spațiul comercial, însă pârâta a

procedat la încheierea contractului la data de 24 septembrie 2007.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 1082 și art. 1092 C. civ.

Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția

prescripției dreptului material la acțiune, excepție

respinsă cu motivarea că termenul de prescripție curge de la

data rămânerii irevocabile a sentinței privind obligarea la

încheierea contractului, respectiv 31 octombrie 2006, iar fată de petitul

3 al acțiunii cu începere din iulie 2007.

Prin sentința nr. 10402 din 29 iunie 2009,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 103.102 euro,

diferența de valoare a imobilului și la plata sumei de 3.862,63 lei

diferența de chirie pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004 ca

urmare a diferenței de suprafață; au fost respinse petitele 1

și 4 ale cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește petitul 1 al acțiunii,

tribunalul a reținut că în raport de temeiul juridic invocat,

respectiv art. 1092 C. civ., condițiile pentru a fi în situația

plații nedatorate nu sunt îndeplinite, plata efectuându-se în temeiul unui

contract de închiriere pentru care s-au emis facturi fiscale, plata chiriei

nefiind făcută din eroare.

Cu privire la petitul nr. 2, tribunalul a confirmat

concluziile raportului de expertiză, care a stabilit valoarea de

circulație a imobilului la nivelul lunii noiembrie 2004 fiind de 110.000

euro, ceea ce coroborat cu dispozițiile sentinței civile nr. 509/2005

a Tribunalului Prahova, prin care pârâta a fost obligată să

vândă spațiul comercial, cel mai târziu până la data de 15

noiembrie 2007, demonstrează culpa pârâtei. Action in rem verso este

întemeiată fată de acest petit, întrucât pârâta avea obligația

de a încheia contractul la un preț negociat, dar care trebuia să fie

în limitele stabilite de piață în anul 2004.

Petitul 3 al acțiunii a fost găsit

întemeiat în raport de concluziile raportului de expertiză, care a

stabilit că pentru diferența de suprafață de 6,89 mp pârâta

datorează suma de 3.862,63 lei pentru perioada februarie 2004 – octombrie

2004.

Ultimul petit al cererii de chemare în judecată,

a fost respins în condițiile în care reclamanta nu a detaliat prejudiciul

sau modul de calcul, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1082 C.

civ.

Împotriva soluției primei instanțe au

declarat apel pârâta și reclamanta, care au criticat-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin criticile formulate, pârâta CN P.R. SA a

susținut că neîncheierea contractului nu se datorează culpei

sale, întrucât a apreciat că spațiul nu întrunea cerințele de

activ disponibil conform art. 13 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 346/2004, deci

nu sunt incidente dispozițiile art. 12 din lege. În consecință,

pârâta a concluzionat că neîncheierea contractului s-a datorat unor motive

obiective. O altă critică a fost reprezentată de faptul că

limitele negocierii nu pot fi stabilite de către instanță,

părțile având libertatea de a stabili orice preț al imobilului.

În altă ordine de idei, reclamanta nu a suferit o micșorare a

patrimoniului, iar pretențiile referitoare la diferența de chirie,

aferentă diferenței de spațiu solicitată prin petitul 3

sunt prescrise, iar pe de altă parte pârâta a fost de bună

credință.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată arată că acestea au fost acordate nejustificat,

fără a fi raportate la admiterea în parte a acțiunii.

Criticile formulate de reclamantă, au fost în

sensul că petitul 1 al acțiunii a fost calificat greșit de către

instanță ca plată nedatorată, deși temeiul era

îmbogățirea fără justă cauză. Cu referire la

petitul 4, susține că prejudiciul nu trebuia detaliat, deoarece

calculul acestuia decurge din petitul 1.

Prin decizia nr. 162 din data de 4 martie 2010,

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins

petitul privind plata diferenței de valoare și a respins ca nefondat

apelul reclamantei; au fost menținute în rest celelalte dispoziții

ale sentinței.

Prin decizia comercială nr. 287 din data de 6

mai 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

admis cererea de completare a deciziei sus-menționată, formulată

de pârâtă și a completat dispozitivul deciziei, în sensul că a

obligat reclamanta la plata sumei de 4306 lei reprezentând cheltuieli de

judecată în apel, în favoarea pârâtei CN P.R. SA.

Curtea de Apel a reținut prin considerente, cu

referire la petitul 1 că acesta a fost corect respins, fată de

precizarea expresă a reclamantei privind temeiul juridic. Nici criticile

privind nerespectarea termenului de 90 de zile pentru încheierea contractului

nu au fost reținute ca fiind fondate, în condițiile în care

această încheiere a fost împiedicată de existența litigiului

dintre părți, finalizat în 31octombrie 1996. Cu privire la petitul 4,

a apreciat că aceasta a fost corect respins în raport de faptul că

reclamanta nu a indicat în ce constă prejudiciul și modul de calcul.

În ceea ce privește apelul pârâtei, cu referire

la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, a fost găsit

întemeiat pentru următoarele considerente:

Neîncheierea contractului de vânzare cumpărare

nu se datorează culpei pârâtei, iar sub aspectul calificării

spațiului ca fiind activ disponibil, chestiunea trebuia constatată

irevocabil de către o instanță. Pe de altă parte

dispozițiile. art. 12 alin. (1) lit. b) prevăd că spațiul

se va vinde la prețul negociat, iar instanța nu putea stabili la ce

preț s-ar fi vândut imobilul în anul 2004. Acțiunea ex contractu exclude

acțiunea pentru îmbogățire fără just temei și nu

se poate retine că reclamanta ar fi suferit o micșorare a

patrimoniului. Criticile pârâtei cu privire la petitul 3 au fost găsite

neîntemeiate, întrucât termenul de prescripție curge din luna iulie 2007,

când reclamanta a cunoscut că suprafață închiriată este mai

mică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât

reclamanta, cât și pârâta, în cadrul termenului legal.

Cererea de recurs formulată de către

reclamanta SC M.T. SRL București, a fost întemeiată pe motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin criticile formulare, reclamanta critică

susținerile instanței cu referire la lipsa de culpă a pârâtei

fată de neîncheierea contractului, întrucât în anul 2004 între

părți nu exista nici un litigiu între părți. În continuare,

arată că dispozițiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004,

care reprezintă o normă imperativă de drept, nu au fost

respectate. Pe de altă parte, conținutul art. 12 invocat de

instanță, nu există în forma menționată de

instanță.

Toate cele trei capete de cerere au avut ca temei

îmbogățirea fără justă cauză iar cu privire la

petitul 1, deși s-a făcut vorbire despre art. 1092 C. civ., nu acesta

este temeiul juridic al acestui petit al acțiunii. Față de petitul

4, prejudiciul concret rezultă din însuși primul capăt al

cererii, respectiv din faptul că a achitat chiria până la momentul

încheierii contractului în condițiile în care vânzarea trebuia să

aibă loc până la data de 15 noiembrie 2004.

Cererea de recurs formulată de pârâta CN P.R. SA

a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate acestui motiv de

nelegalitate, recurenta a susținut că în ceea ce privește

petitul 3 al cererii, în mod eronat s-a apreciat că termenul de

prescripție extinctivă nu este împlinit. În primul rând acțiunea

pe care trebuia să o folosească era ex contractu. Momentul

începutului termenului este reprezentat de data încheierii contractului,

respectiv 13 ianuarie 2004.

A doua critică formulată de pârâtă a

reprezentat cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost admise, în

mod greșit în totalitate. Întrucât petitul 2 al acțiunii a fost

respins, taxa de timbru aferentă acestui capăt al cererii de chemare

în judecată nu trebuia inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, analizând recursurile declarate,

constată că recursul reclamantei nu a fost timbrat cu taxele

judiciare de timbru solicitate de către instanță, iar recursul

pârâtei este nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de

către reclamanta SC M.T. SRL București.

Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate,

excepția timbrajului, excepție care primează înaintea

formulării oricăror alte cereri în fața instanței,

reține că, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art.

20 alin. (1) și (2) din aceeași lege, taxele de timbru se depun

anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de

instanță.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997 și normelor de aplicare a legii, în cazul în care partea nu

achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca

netimbrată.

În speță, recurenta a fost citată cu

mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului

judiciar, potrivit dovezii aflată la dosarul cauzei.

Constatând că recursul nu a fost timbrat

anticipat și nici până la termenul stabilit de Curte, 19 octombrie

2010, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în

cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării,

Curtea urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) și

(5) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cu referire la art.

9 din O.G. nr. 32/1995 modificată și să dispună anularea ca

netimbrat a recursului declarat de către reclamanta SC M.T. SRL București.

Recursul declarat de pârâta CN P.R. SA este nefondat

urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Critica recurentei privind soluția

pronunțată cu privire la excepția prescripției extinctive

este nefondată.

Chestiunea litigioasă dedusă

judecății este reprezentată de stabilirea momentului de la care

începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel, între părți s-a încheiat contractul

de închiriere din 13 ianuarie 2004, pentru suprafața de 111 mp, stipulându-se

că valoarea chiriei lunare este echivalentul a 1.887 euro plus T.V.A.,

stabilită prin fișa de calcul a chiriei – anexa 1 – care face parte

integrantă din contract. Prin petitul 3 al cererii de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat plata unei diferențe de chirie, ca

urmare a diferenței de suprafață pentru perioada februarie 2004

– octombrie 2004, în temeiul principiului îmbogățirii fără

justă cauză.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

prescripția extinctivă începe să curgă de la data

nașterii dreptului material la acțiune, regulă care are caracter

general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și

găsește incidența vreo regulă specială. Data

nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv

este încălcat, negat sau contestat ori data la care dreptul la

acțiune, trebuie exercitat.

Premisa aplicării efectului sancționator al

prescripției extinctive constă tocmai în existența

posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept, pentru

clarificarea unei situații juridice sau realizarea unui interes legitim.

Revenind la speța de față, Înalta

Curte constată că începutul curgerii termenului de prescripție

este reprezentat de momentul la care reclamanta a cunoscut că

suprafața închiriată este mai mică, cu ocazia finalizării

raportului de evaluare a imobilului în cauză, respectiv în luna iulie

2007, în raport de care acțiunea introdusă de către

reclamantă la data de 8 februarie 2008 este formulată în cadrul

termenului de prescripție aplicabil în cauză.

În ceea ce privește susținerile recurentei

privind aplicarea regulilor prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958,

Înalta Curte constată că această regulă specială

nu-și găsește aplicarea, în condițiile în care această

regulă nu se aplică actio de in rem verso. În concret,

prescripția dreptului la acțiune întemeiată pe

îmbogățirea fără justă cauză începe să

curgă, de la data când cel sărăcit a cunoscut micșorarea

patrimoniului său și sporirea corespunzătoare a patrimoniului

altei persoane.

În cauza de față, dreptul reclamantei de a

pretinde contravaloarea diferenței de chirie ca urmare a diferenței

de suprafață, s-a născut la momentul la care reclamanta a

cunoscut că suprafața închiriată este mai mică.

Cea de a doua critică adusă deciziei

recurată, referitoare la acordarea în totalitate a cheltuielilor de

judecată aferente judecării cauzei de către Tribunalul

București, în favoarea reclamantei, este nefondată.

Potrivit art. 276 C. proc. civ.: „Când

pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai

în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele

poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face

compensarea lor”.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al

articolului sus evocat, Înalta Curte reține că aceste dispoziții

legale sunt aplicabile în situația în care au fost admise parțial

pretențiile formulate de părțile cu interese contrare.

În cauză, Tribunalul București, prima

instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, în

ceea ce privește petitele 2 și 3 ale acesteia. Pe cale de

consecință, posibilitatea compensării cheltuielilor de

judecată nu exista în lipsa unei cereri reconvenționale ori a unei

cereri de intervenție în interes propriu din partea pârâtei.

Pe de altă parte, prin criticile dezvoltate,

recurenta susține nelegalitatea cererii privind acordarea de cheltuieli de

judecată, admisă de către instanța de fond, raportat la

soluția pronunțată de către instanța de apel, prin

care a fost respins și petitul 1 al acțiunii introductive.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea aflată

în culpă procesuală va suporta, la cerere, cheltuielile de

judecată efectuate în cauză de partea adversă. Cheltuielile de

judecată se datorează distinct pentru fiecare cale de atac, fiind

lipsit de relevanță faptul că prin intermediul căii de atac

a apelului, a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe,

acesta neputând constitui un motiv al respingerii cererii privind acordarea de

cheltuieli de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca

netimbrat, iar recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de

reclamanta SC M.T. SRL București împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Respinge ca nefondat recursul pârâtei CN P.R. SA București

împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.