ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3366/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC M.T. SRL Bucuresti, a solicitat obligarea pârâtei CN P.R. SA București la plata următoarelor sume: 220.430,91 lei - fără T.V.A., reprezentând chiria aferentă spațiului comercial situat în Municipiul Ploiești, pentru perioada decembrie 2004 – iulie 2007, apreciind incidente dispozițiile art. 1092 C. civ.; 373.479,04 reprezentând diferența de valoare a imobilului dintre data la care imobilul trebuia vândut și data la care s-a efectuat vânzarea; 12.333,52 lei reprezentând chirie plătită ca urmare a diferenței de suprafață dintre contractual de închiriere și suprafața existentă în fapt; 150.000 lei daune interese.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că părțile au încheiat un contract de închiriere la data de 13 ianuarie 2004, având ca obiect închirierea spațiului comercial situat în Municipiul Ploiești, județul Prahova, pentru un termen inițial de 6 luni, termen prelungit ulterior, prin acte adiționale, pentru diverse perioade. Reclamanta a formulat cerere pentru cumpărarea imobilului la data de 16 august 2004, iar pârâta avea obligația ca în termen de 90 de zile să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004. Pârâta a comunicat reclamantei că cererea de cumpărare este respinsă, motivat de faptul că spațiul nu este disponibil în înțelesul art. 12 din Legea nr. 346/2004, fiind liber temporar.

În continuare, reclamanta a arătat că prin sentința nr. 509/2005, Tribunalul Prahova a obligat pârâta să vândă spațiul comercial, însă pârâta a procedat la încheierea contractului la data de 24 septembrie 2007. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1082 și art. 1092 C. civ.

Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă cu motivarea că termenul de prescripție curge de la data rămânerii irevocabile a sentinței privind obligarea la încheierea contractului, respectiv 31 octombrie 2006, iar fată de petitul 3 al acțiunii cu începere din iulie 2007. Prin sentința nr. 10402 din 29 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 103.102 euro, diferența de valoare a imobilului și la plata sumei de 3.862,63 lei diferența de chirie pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004 ca urmare a diferenței de suprafață; au fost respinse petitele 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește petitul 1 al acțiunii, tribunalul a reținut că în raport de temeiul juridic invocat, respectiv art. 1092 C. civ., condițiile pentru a fi în situația plații nedatorate nu sunt îndeplinite, plata efectuându-se în temeiul unui contract de închiriere pentru care s-au emis facturi fiscale, plata chiriei nefiind făcută din eroare. Cu privire la petitul nr. 2, tribunalul a confirmat concluziile raportului de expertiză, care a stabilit valoarea de circulație a imobilului la nivelul lunii noiembrie 2004 fiind de 110.000 euro, ceea ce coroborat cu dispozițiile sentinței civile nr. 509/2005 a Tribunalului Prahova, prin care pârâta a fost obligată să vândă spațiul comercial, cel mai târziu până la data de 15 noiembrie 2007, demonstrează culpa pârâtei.

Action in rem verso este întemeiată fată de acest petit, întrucât pârâta avea obligația de a încheia contractul la un preț negociat, dar care trebuia să fie în limitele stabilite de piață în anul 2004. Petitul 3 al acțiunii a fost găsit întemeiat în raport de concluziile raportului de expertiză, care a stabilit că pentru diferența de suprafață de 6,89 mp pârâta datorează suma de 3.862,63 lei pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004. Ultimul petit al cererii de chemare în judecată, a fost respins în condițiile în care reclamanta nu a detaliat prejudiciul sau modul de calcul, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1082 C. civ. Împotriva soluției primei instanțe au declarat apel pârâta și reclamanta, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin criticile formulate, pârâta CN P.R. SA a susținut că neîncheierea contractului nu se datorează culpei sale, întrucât a apreciat că spațiul nu întrunea cerințele de activ disponibil conform art. 13 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 346/2004, deci nu sunt incidente dispozițiile art. 12 din lege. În consecință, pârâta a concluzionat că neîncheierea contractului s-a datorat unor motive obiective. O altă critică a fost reprezentată de faptul că limitele negocierii nu pot fi stabilite de către instanță, părțile având libertatea de a stabili orice preț al imobilului. În altă ordine de idei, reclamanta nu a suferit o micșorare a patrimoniului, iar pretențiile referitoare la diferența de chirie, aferentă diferenței de spațiu solicitată prin petitul 3 sunt prescrise, iar pe de altă parte pârâta a fost de bună credință.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată arată că acestea au fost acordate nejustificat, fără a fi raportate la admiterea în parte a acțiunii. Criticile formulate de reclamantă, au fost în sensul că petitul 1 al acțiunii a fost calificat greșit de către instanță ca plată nedatorată, deși temeiul era îmbogățirea fără justă cauză. Cu referire la petitul 4, susține că prejudiciul nu trebuia detaliat, deoarece calculul acestuia decurge din petitul 1. Prin decizia nr. 162 din data de 4 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins petitul privind plata diferenței de valoare și a respins ca nefondat apelul reclamantei; au fost menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia comercială nr. 287 din data de 6 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis cererea de completare a deciziei sus-menționată, formulată de pârâtă și a completat dispozitivul deciziei, în sensul că a obligat reclamanta la plata sumei de 4306 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, în favoarea pârâtei CN P.R. SA. Curtea de Apel a reținut prin considerente, cu referire la petitul 1 că acesta a fost corect respins, fată de precizarea expresă a reclamantei privind temeiul juridic. Nici criticile privind nerespectarea termenului de 90 de zile pentru încheierea contractului nu au fost reținute ca fiind fondate, în condițiile în care această încheiere a fost împiedicată de existența litigiului dintre părți, finalizat în 31octombrie 1996. Cu privire la petitul 4, a apreciat că aceasta a fost corect respins în raport de faptul că reclamanta nu a indicat în ce constă prejudiciul și modul de calcul.

În ceea ce privește apelul pârâtei, cu referire la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, a fost găsit întemeiat pentru următoarele considerente: Neîncheierea contractului de vânzare cumpărare nu se datorează culpei pârâtei, iar sub aspectul calificării spațiului ca fiind activ disponibil, chestiunea trebuia constatată irevocabil de către o instanță. Pe de altă parte dispozițiile. art. 12 alin. (1) lit. b) prevăd că spațiul se va vinde la prețul negociat, iar instanța nu putea stabili la ce preț s-ar fi vândut imobilul în anul 2004. Acțiunea ex contractu exclude acțiunea pentru îmbogățire fără just temei și nu se poate retine că reclamanta ar fi suferit o micșorare a patrimoniului. Criticile pârâtei cu privire la petitul 3 au fost găsite neîntemeiate, întrucât termenul de prescripție curge din luna iulie 2007, când reclamanta a cunoscut că suprafață închiriată este mai mică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta, în cadrul termenului legal. Cererea de recurs formulată de către reclamanta SC M.T. SRL București, a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin criticile formulare, reclamanta critică susținerile instanței cu referire la lipsa de culpă a pârâtei fată de neîncheierea contractului, întrucât în anul 2004 între părți nu exista nici un litigiu între părți. În continuare, arată că dispozițiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004, care reprezintă o normă imperativă de drept, nu au fost respectate. Pe de altă parte, conținutul art. 12 invocat de instanță, nu există în forma menționată de instanță.

Toate cele trei capete de cerere au avut ca temei îmbogățirea fără justă cauză iar cu privire la petitul 1, deși s-a făcut vorbire despre art. 1092 C. civ., nu acesta este temeiul juridic al acestui petit al acțiunii. Față de petitul 4, prejudiciul concret rezultă din însuși primul capăt al cererii, respectiv din faptul că a achitat chiria până la momentul încheierii contractului în condițiile în care vânzarea trebuia să aibă loc până la data de 15 noiembrie 2004. Cererea de recurs formulată de pârâta CN P.R. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că în ceea ce privește petitul 3 al cererii, în mod eronat s-a apreciat că termenul de prescripție extinctivă nu este împlinit.

În primul rând acțiunea pe care trebuia să o folosească era ex contractu. Momentul începutului termenului este reprezentat de data încheierii contractului, respectiv 13 ianuarie 2004. A doua critică formulată de pârâtă a reprezentat cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost admise, în mod greșit în totalitate. Întrucât petitul 2 al acțiunii a fost respins, taxa de timbru aferentă acestui capăt al cererii de chemare în judecată nu trebuia inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată. Înalta Curte, analizând recursurile declarate, constată că recursul reclamantei nu a fost timbrat cu taxele judiciare de timbru solicitate de către instanță, iar recursul pârâtei este nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta SC M.T.

SRL București. Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate, excepția timbrajului, excepție care primează înaintea formulării oricăror alte cereri în fața instanței, reține că, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art. 20 alin. (1) și (2) din aceeași lege, taxele de timbru se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanță. Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a legii, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca netimbrată. În speță, recurenta a fost citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, potrivit dovezii aflată la dosarul cauzei.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat și nici până la termenul stabilit de Curte, 19 octombrie 2010, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării, Curtea urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) și (5) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cu referire la art. 9 din O.G. nr. 32/1995 modificată și să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de către reclamanta SC M.T. SRL București. Recursul declarat de pârâta CN P.R. SA este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Critica recurentei privind soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției extinctive este nefondată.

Chestiunea litigioasă dedusă judecății este reprezentată de stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, între părți s-a încheiat contractul de închiriere din 13 ianuarie 2004, pentru suprafața de 111 mp, stipulându-se că valoarea chiriei lunare este echivalentul a 1.887 euro plus T.V.A., stabilită prin fișa de calcul a chiriei – anexa 1 – care face parte integrantă din contract. Prin petitul 3 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata unei diferențe de chirie, ca urmare a diferenței de suprafață pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune, regulă care are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială.

Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat sau contestat ori data la care dreptul la acțiune, trebuie exercitat. Premisa aplicării efectului sancționator al prescripției extinctive constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situații juridice sau realizarea unui interes legitim. Revenind la speța de față, Înalta Curte constată că începutul curgerii termenului de prescripție este reprezentat de momentul la care reclamanta a cunoscut că suprafața închiriată este mai mică, cu ocazia finalizării raportului de evaluare a imobilului în cauză, respectiv în luna iulie 2007, în raport de care acțiunea introdusă de către reclamantă la data de 8 februarie 2008 este formulată în cadrul termenului de prescripție aplicabil în cauză.

În ceea ce privește susținerile recurentei privind aplicarea regulilor prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte constată că această regulă specială nu-și găsește aplicarea, în condițiile în care această regulă nu se aplică actio de in rem verso. În concret, prescripția dreptului la acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, de la data când cel sărăcit a cunoscut micșorarea patrimoniului său și sporirea corespunzătoare a patrimoniului altei persoane. În cauza de față, dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea diferenței de chirie ca urmare a diferenței de suprafață, s-a născut la momentul la care reclamanta a cunoscut că suprafața închiriată este mai mică.

Cea de a doua critică adusă deciziei recurată, referitoare la acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată aferente judecării cauzei de către Tribunalul București, în favoarea reclamantei, este nefondată. Potrivit art. 276 C. proc. civ.: „Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”. În ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului sus evocat, Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale sunt aplicabile în situația în care au fost admise parțial pretențiile formulate de părțile cu interese contrare. În cauză, Tribunalul București, prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește petitele 2 și 3 ale acesteia.

Pe cale de consecință, posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată nu exista în lipsa unei cereri reconvenționale ori a unei cereri de intervenție în interes propriu din partea pârâtei. Pe de altă parte, prin criticile dezvoltate, recurenta susține nelegalitatea cererii privind acordarea de cheltuieli de judecată, admisă de către instanța de fond, raportat la soluția pronunțată de către instanța de apel, prin care a fost respins și petitul 1 al acțiunii introductive. Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea aflată în culpă procesuală va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă. Cheltuielile de judecată se datorează distinct pentru fiecare cale de atac, fiind lipsit de relevanță faptul că prin intermediul căii de atac a apelului, a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe, acesta neputând constitui un motiv al respingerii cererii privind acordarea de cheltuieli de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca netimbrat, iar recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanta SC M.T. SRL București împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Respinge ca nefondat recursul pârâtei CN P.R. SA București împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.