ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3366/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3366/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București,
reclamanta SC M.T. SRL Bucuresti, a solicitat obligarea pârâtei CN P.R. SA
București la plata următoarelor sume: 220.430,91 lei - fără
T.V.A., reprezentând chiria aferentă spațiului comercial situat în
Municipiul Ploiești, pentru perioada decembrie 2004 – iulie 2007,
apreciind incidente dispozițiile art. 1092 C. civ.; 373.479,04
reprezentând diferența de valoare a imobilului dintre data la care
imobilul trebuia vândut și data la care s-a efectuat vânzarea; 12.333,52
lei reprezentând chirie plătită ca urmare a diferenței de
suprafață dintre contractual de închiriere și suprafața
existentă în fapt; 150.000 lei daune interese.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat
că părțile au încheiat un contract de închiriere la data de 13
ianuarie 2004, având ca obiect închirierea spațiului comercial situat în
Municipiul Ploiești, județul Prahova, pentru un termen inițial
de 6 luni, termen prelungit ulterior, prin acte adiționale, pentru diverse
perioade. Reclamanta a formulat cerere pentru cumpărarea imobilului la
data de 16 august 2004, iar pârâta avea obligația ca în termen de 90 de
zile să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu
dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004. Pârâta a
comunicat reclamantei că cererea de cumpărare este respinsă,
motivat de faptul că spațiul nu este disponibil în înțelesul art.
12 din Legea nr. 346/2004, fiind liber temporar. În continuare, reclamanta a
arătat că prin sentința nr. 509/2005, Tribunalul Prahova a
obligat pârâta să vândă spațiul comercial, însă pârâta a
procedat la încheierea contractului la data de 24 septembrie 2007.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe
dispozițiile art. 1082 și art. 1092 C. civ.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția
prescripției dreptului material la acțiune, excepție
respinsă cu motivarea că termenul de prescripție curge de la
data rămânerii irevocabile a sentinței privind obligarea la
încheierea contractului, respectiv 31 octombrie 2006, iar fată de petitul
3 al acțiunii cu începere din iulie 2007.
Prin sentința nr. 10402 din 29 iunie 2009,
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte
acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 103.102 euro,
diferența de valoare a imobilului și la plata sumei de 3.862,63 lei
diferența de chirie pentru perioada februarie 2004 – octombrie 2004 ca
urmare a diferenței de suprafață; au fost respinse petitele 1
și 4 ale cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește petitul 1 al acțiunii,
tribunalul a reținut că în raport de temeiul juridic invocat,
respectiv art. 1092 C. civ., condițiile pentru a fi în situația
plații nedatorate nu sunt îndeplinite, plata efectuându-se în temeiul unui
contract de închiriere pentru care s-au emis facturi fiscale, plata chiriei
nefiind făcută din eroare.
Cu privire la petitul nr. 2, tribunalul a confirmat
concluziile raportului de expertiză, care a stabilit valoarea de
circulație a imobilului la nivelul lunii noiembrie 2004 fiind de 110.000
euro, ceea ce coroborat cu dispozițiile sentinței civile nr. 509/2005
a Tribunalului Prahova, prin care pârâta a fost obligată să
vândă spațiul comercial, cel mai târziu până la data de 15
noiembrie 2007, demonstrează culpa pârâtei. Action in rem verso este
întemeiată fată de acest petit, întrucât pârâta avea obligația
de a încheia contractul la un preț negociat, dar care trebuia să fie
în limitele stabilite de piață în anul 2004.
Petitul 3 al acțiunii a fost găsit
întemeiat în raport de concluziile raportului de expertiză, care a
stabilit că pentru diferența de suprafață de 6,89 mp pârâta
datorează suma de 3.862,63 lei pentru perioada februarie 2004 – octombrie
2004.
Ultimul petit al cererii de chemare în judecată,
a fost respins în condițiile în care reclamanta nu a detaliat prejudiciul
sau modul de calcul, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1082 C.
civ.
Împotriva soluției primei instanțe au
declarat apel pârâta și reclamanta, care au criticat-o pentru nelegalitate
și netemeinicie.
Prin criticile formulate, pârâta CN P.R. SA a
susținut că neîncheierea contractului nu se datorează culpei
sale, întrucât a apreciat că spațiul nu întrunea cerințele de
activ disponibil conform art. 13 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 346/2004, deci
nu sunt incidente dispozițiile art. 12 din lege. În consecință,
pârâta a concluzionat că neîncheierea contractului s-a datorat unor motive
obiective. O altă critică a fost reprezentată de faptul că
limitele negocierii nu pot fi stabilite de către instanță,
părțile având libertatea de a stabili orice preț al imobilului.
În altă ordine de idei, reclamanta nu a suferit o micșorare a
patrimoniului, iar pretențiile referitoare la diferența de chirie,
aferentă diferenței de spațiu solicitată prin petitul 3
sunt prescrise, iar pe de altă parte pârâta a fost de bună
credință.
În ceea ce privește cheltuielile de
judecată arată că acestea au fost acordate nejustificat,
fără a fi raportate la admiterea în parte a acțiunii.
Criticile formulate de reclamantă, au fost în
sensul că petitul 1 al acțiunii a fost calificat greșit de către
instanță ca plată nedatorată, deși temeiul era
îmbogățirea fără justă cauză. Cu referire la
petitul 4, susține că prejudiciul nu trebuia detaliat, deoarece
calculul acestuia decurge din petitul 1.
Prin decizia nr. 162 din data de 4 martie 2010,
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis
apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins
petitul privind plata diferenței de valoare și a respins ca nefondat
apelul reclamantei; au fost menținute în rest celelalte dispoziții
ale sentinței.
Prin decizia comercială nr. 287 din data de 6
mai 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a
admis cererea de completare a deciziei sus-menționată, formulată
de pârâtă și a completat dispozitivul deciziei, în sensul că a
obligat reclamanta la plata sumei de 4306 lei reprezentând cheltuieli de
judecată în apel, în favoarea pârâtei CN P.R. SA.
Curtea de Apel a reținut prin considerente, cu
referire la petitul 1 că acesta a fost corect respins, fată de
precizarea expresă a reclamantei privind temeiul juridic. Nici criticile
privind nerespectarea termenului de 90 de zile pentru încheierea contractului
nu au fost reținute ca fiind fondate, în condițiile în care
această încheiere a fost împiedicată de existența litigiului
dintre părți, finalizat în 31octombrie 1996. Cu privire la petitul 4,
a apreciat că aceasta a fost corect respins în raport de faptul că
reclamanta nu a indicat în ce constă prejudiciul și modul de calcul.
În ceea ce privește apelul pârâtei, cu referire
la petitul 2 al cererii de chemare în judecată, a fost găsit
întemeiat pentru următoarele considerente:
Neîncheierea contractului de vânzare cumpărare
nu se datorează culpei pârâtei, iar sub aspectul calificării
spațiului ca fiind activ disponibil, chestiunea trebuia constatată
irevocabil de către o instanță. Pe de altă parte
dispozițiile. art. 12 alin. (1) lit. b) prevăd că spațiul
se va vinde la prețul negociat, iar instanța nu putea stabili la ce
preț s-ar fi vândut imobilul în anul 2004. Acțiunea ex contractu exclude
acțiunea pentru îmbogățire fără just temei și nu
se poate retine că reclamanta ar fi suferit o micșorare a
patrimoniului. Criticile pârâtei cu privire la petitul 3 au fost găsite
neîntemeiate, întrucât termenul de prescripție curge din luna iulie 2007,
când reclamanta a cunoscut că suprafață închiriată este mai
mică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât
reclamanta, cât și pârâta, în cadrul termenului legal.
Cererea de recurs formulată de către
reclamanta SC M.T. SRL București, a fost întemeiată pe motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile formulare, reclamanta critică
susținerile instanței cu referire la lipsa de culpă a pârâtei
fată de neîncheierea contractului, întrucât în anul 2004 între
părți nu exista nici un litigiu între părți. În continuare,
arată că dispozițiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004,
care reprezintă o normă imperativă de drept, nu au fost
respectate. Pe de altă parte, conținutul art. 12 invocat de
instanță, nu există în forma menționată de
instanță.
Toate cele trei capete de cerere au avut ca temei
îmbogățirea fără justă cauză iar cu privire la
petitul 1, deși s-a făcut vorbire despre art. 1092 C. civ., nu acesta
este temeiul juridic al acestui petit al acțiunii. Față de petitul
4, prejudiciul concret rezultă din însuși primul capăt al
cererii, respectiv din faptul că a achitat chiria până la momentul
încheierii contractului în condițiile în care vânzarea trebuia să
aibă loc până la data de 15 noiembrie 2004.
Cererea de recurs formulată de pârâta CN P.R. SA
a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile subsumate acestui motiv de
nelegalitate, recurenta a susținut că în ceea ce privește
petitul 3 al cererii, în mod eronat s-a apreciat că termenul de
prescripție extinctivă nu este împlinit. În primul rând acțiunea
pe care trebuia să o folosească era ex contractu. Momentul
începutului termenului este reprezentat de data încheierii contractului,
respectiv 13 ianuarie 2004.
A doua critică formulată de pârâtă a
reprezentat cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost admise, în
mod greșit în totalitate. Întrucât petitul 2 al acțiunii a fost
respins, taxa de timbru aferentă acestui capăt al cererii de chemare
în judecată nu trebuia inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte, analizând recursurile declarate,
constată că recursul reclamantei nu a fost timbrat cu taxele
judiciare de timbru solicitate de către instanță, iar recursul
pârâtei este nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de
către reclamanta SC M.T. SRL București.
Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate,
excepția timbrajului, excepție care primează înaintea
formulării oricăror alte cereri în fața instanței,
reține că, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art.
20 alin. (1) și (2) din aceeași lege, taxele de timbru se depun
anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de
instanță.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.
146/1997 și normelor de aplicare a legii, în cazul în care partea nu
achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca
netimbrată.
În speță, recurenta a fost citată cu
mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului
judiciar, potrivit dovezii aflată la dosarul cauzei.
Constatând că recursul nu a fost timbrat
anticipat și nici până la termenul stabilit de Curte, 19 octombrie
2010, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în
cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării,
Curtea urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin.
(1) și (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) și
(5) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cu referire la art.
9 din O.G. nr. 32/1995 modificată și să dispună anularea ca
netimbrat a recursului declarat de către reclamanta SC M.T. SRL București.
Recursul declarat de pârâta CN P.R. SA este nefondat
urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Critica recurentei privind soluția
pronunțată cu privire la excepția prescripției extinctive
este nefondată.
Chestiunea litigioasă dedusă
judecății este reprezentată de stabilirea momentului de la care
începe să curgă termenul de prescripție.
Astfel, între părți s-a încheiat contractul
de închiriere din 13 ianuarie 2004, pentru suprafața de 111 mp, stipulându-se
că valoarea chiriei lunare este echivalentul a 1.887 euro plus T.V.A.,
stabilită prin fișa de calcul a chiriei – anexa 1 – care face parte
integrantă din contract. Prin petitul 3 al cererii de chemare în
judecată, reclamanta a solicitat plata unei diferențe de chirie, ca
urmare a diferenței de suprafață pentru perioada februarie 2004
– octombrie 2004, în temeiul principiului îmbogățirii fără
justă cauză.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,
prescripția extinctivă începe să curgă de la data
nașterii dreptului material la acțiune, regulă care are caracter
general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și
găsește incidența vreo regulă specială. Data
nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv
este încălcat, negat sau contestat ori data la care dreptul la
acțiune, trebuie exercitat.
Premisa aplicării efectului sancționator al
prescripției extinctive constă tocmai în existența
posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept, pentru
clarificarea unei situații juridice sau realizarea unui interes legitim.
Revenind la speța de față, Înalta
Curte constată că începutul curgerii termenului de prescripție
este reprezentat de momentul la care reclamanta a cunoscut că
suprafața închiriată este mai mică, cu ocazia finalizării
raportului de evaluare a imobilului în cauză, respectiv în luna iulie
2007, în raport de care acțiunea introdusă de către
reclamantă la data de 8 februarie 2008 este formulată în cadrul
termenului de prescripție aplicabil în cauză.
În ceea ce privește susținerile recurentei
privind aplicarea regulilor prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958,
Înalta Curte constată că această regulă specială
nu-și găsește aplicarea, în condițiile în care această
regulă nu se aplică actio de in rem verso. În concret,
prescripția dreptului la acțiune întemeiată pe
îmbogățirea fără justă cauză începe să
curgă, de la data când cel sărăcit a cunoscut micșorarea
patrimoniului său și sporirea corespunzătoare a patrimoniului
altei persoane.
În cauza de față, dreptul reclamantei de a
pretinde contravaloarea diferenței de chirie ca urmare a diferenței
de suprafață, s-a născut la momentul la care reclamanta a
cunoscut că suprafața închiriată este mai mică.
Cea de a doua critică adusă deciziei
recurată, referitoare la acordarea în totalitate a cheltuielilor de
judecată aferente judecării cauzei de către Tribunalul
București, în favoarea reclamantei, este nefondată.
Potrivit art. 276 C. proc. civ.: „Când
pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai
în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele
poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face
compensarea lor”.
În ceea ce privește domeniul de aplicare al
articolului sus evocat, Înalta Curte reține că aceste dispoziții
legale sunt aplicabile în situația în care au fost admise parțial
pretențiile formulate de părțile cu interese contrare.
În cauză, Tribunalul București, prima
instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, în
ceea ce privește petitele 2 și 3 ale acesteia. Pe cale de
consecință, posibilitatea compensării cheltuielilor de
judecată nu exista în lipsa unei cereri reconvenționale ori a unei
cereri de intervenție în interes propriu din partea pârâtei.
Pe de altă parte, prin criticile dezvoltate,
recurenta susține nelegalitatea cererii privind acordarea de cheltuieli de
judecată, admisă de către instanța de fond, raportat la
soluția pronunțată de către instanța de apel, prin
care a fost respins și petitul 1 al acțiunii introductive.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea aflată
în culpă procesuală va suporta, la cerere, cheltuielile de
judecată efectuate în cauză de partea adversă. Cheltuielile de
judecată se datorează distinct pentru fiecare cale de atac, fiind
lipsit de relevanță faptul că prin intermediul căii de atac
a apelului, a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe,
acesta neputând constitui un motiv al respingerii cererii privind acordarea de
cheltuieli de judecată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca
netimbrat, iar recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează ca netimbrat recursul declarat de
reclamanta SC M.T. SRL București împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.
Respinge ca nefondat recursul pârâtei CN P.R. SA București
împotriva deciziei nr. 162 din 4 martie 2010 pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 octombrie 2010.