ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3279/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiune, reclamanta SC M.T. SRL București a solicitat ca pârâtele C.N.P.R. SA și Sucursala D.R.P. Ploiești să fie obligate să-i vândă spațiul situat în Ploiești; să se constate că pârâtele au fost puse în întârziere de drept; să fie obligate în subsidiar la plata a câte 30.000.000 lei /zi de întârziere până la îndeplinirea obligației de vânzare cumpărare a spațiului în litigiu. Prin sentința nr. 509 din 11 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 1992/2005, acțiunea reclamantei a fost admisă, dispunându-se obligarea pârâtei C.N.P.R.

SA să vândă reclamantei Spațiul situat în Municipiul Ploiești, B în suprafață de 111 m.p. Prin aceeași sentință sa admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei C.N.P.R., Sucursala D.R.P. Ploiești și s-a respins acțiunea formulată de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanta îndeplinește cerințele legale pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 346/2004, fiind încadrată în categoria de întreprinderi mici și mijlocii astfel cum sunt definite prin dispozițiile art. 3 din lege. Că bunul (spațiul) are caracterul de activ disponibil în sensul legii, existând un contract de închiriere cu privire la acesta, nefiind utilizat o perioadă mai mare de 3 luni.

A fost înlăturată apărarea pârâtei în sensul căreia spațiul în litigiu nu a fost inclus în categoria bunurilor disponibile întrucât pe de o parte, pârâta nu a prezentat o listă a activelor disponibile iar pe de altă parte, din probe a rezultat o altă situație a activului. Cu privire la al doilea capăt al acțiunii s-a constatat că este neîntemeiat, neputându-se reține ca avans al vânzării valoarea chiriei achitată cu începere de la 16 noiembrie 2006, cât timp nu au fost determinate elementele contractului. De asemenea, s-a reținut că pentru nerespectarea obligațiilor stabilite în sarcina pârâtei, reclamanta poată să pretindă daune interese cu aplicarea regulilor dreptului comun privitoare la răspunderea civilă, fiind necesară evaluare prejudiciului efectiv cauzat prin această neexecutare.

Față de această situație, având în vedere și dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ., instanța a respins capătul al treilea al cererii. Apelul formulat de C.N.P.R. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 73 din 16 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. 1443/2006. Pentru a se pronunța astfel, instanța apelului a reținut că la 13 ianuarie 2004, între părți s-a încheiat un contract de închiriere având ca obiect spațiul în litigiu, pentru o perioadă de 6 luni, perioadă ce a fost prelungită succesiv până la 1 mai 2005. Că, la apariția Legii nr. 346/2004, reclamanta a formulat în termen cerere pentru încheierea unui contract de vânzare – cumpărare, iar la 14 septembrie 2004 a fost informată că spațiul nu este disponibil potrivit legii.

Ulterior a formulat o altă cerere la care a anexat acte ce dovedeau calitatea sa de întreprindere mică sau mijlocie la care nu a primit nici un răspuns. S-a mai reținut că, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, pârâta avea obligația ca în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor să încheie contractul de vânzare cumpărare și că, reclamanta îndeplinește cerințele legale pentru a beneficia de dispozițiile legii menționate, fiind încadrată în categoria de întreprinderi mici și mijlocii astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 3 din aceeași lege. Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtei în sensul căreia spațiul în litigiu nu ar fi fost inclus în categoria activelor disponibile întrucât, aceasta nu a prezentat o asemenea listă deși avea obligația întocmirii ei, iar situația de activ disponibil a rezultat din probe.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta C.N.P.R. SA pe care l-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în argumentare, arătând următoarele: - decizia atacată nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind motivată superficial și nu cuprinde răspunsurile la criticile din apel. - în considerentele deciziei nu se motivează în nici un fel calificarea imobilului ca activ disponibil. - în mod greșit, instanța de apel a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 346/2004 și că simpla închiriere a unui activ al său duce de drept la dobândirea caracterului de activ disponibil al acestuia. - incorect s-a stabilit că lipsa de folosință directă asupra spațiului califică, de drept, activul patrimonial ca fiind disponibil.

- s-au aplicat greșit dispozițiile art. 13 alin. (2) lit. a) din lege în sensul cărora, activul devine disponibil doar în cazul lipsei de folosință totală, prin desesizarea voluntară a proprietarului pe o perioadă egală sau mai mare de 3 luni. Recursul este nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor ce vizează motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate întrucât, în considerentele deciziei atacate se arată motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, iar motivarea este clară, prescrisă și necontradictorie. Faptul că recurenta nu este mulțumită de argumentele instanței aduse în sprijinul soluției pronunțate nu poate duce la concluzia că nu s-au respectat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită pentru că, pe de o parte în considerentele deciziei se arată în mod corect că, reclamanta îndeplinește cerințele legale pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 346/2004, făcând parte din categoria întreprinderilor mici și mijlocii așa cum, acestea sunt definite de lege. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, aceste întreprinderi au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, active disponibile utilizate de I.M.M.

în baza unui contract de închiriere, de locația de gestiune, ori de asociere în participațiune încheiat cu entitățile menționate anterior, urmând a fi vândute la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit în baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate de către locatar sau asociat. Cu privire la calificarea activului ca bun disponibil, în mod corect s-a reținut că acesta nu este folosit de pârâtă, fiind închiriat reclamantei și că pârâta nu poate proba neincluderea spațiului în litigiu în categoria celor disponibile întrucât nu a prezentat o asemenea listă deși, potrivit legii, obligația întocmirii unei asemenea liste îi revenea.

În baza considerentelor expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală și temeinică, urmând a o menține prin respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.P.R. SA București împotriva deciziei nr. 73 din 16 martie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2006.