ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2881/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Prahova, sub nr. 8338/2003, reclamanta SC M. SRL Ploiești, a

chemat-o în judecată pe pârâta SC H.P. SA Ploiești (fostă SC U. SA), pentru ca,

prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia să

întocmească raportul de evaluare privind spațiul situat în Ploiești str.

Oborului, să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest

spațiu, iar în caz contrar, pârâta să fie obligată la plata unor daune

cominatorii în valoare de 2.000.000 lei /zi întârziere, până la îndeplinirea

obligației.

Prin sentința nr. 143 din 29

ianuarie 2004, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o

pe pârâtă să întocmească raportul de evaluare și să încheie cu reclamanta

contractul de vânzare-cumpărare pentru spațiul situat în Ploiești str. Apelor,

zona Oborului Ploiești, județul Prahova, respingând capătul de cerere având ca

obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-cominatorii și obligând-o pe pârâtă

la plata sumei de 345.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință

tribunalul a reținut că reclamanta făcea parte din categoria întreprinderilor

mici și mijlocii, la data intrării în vigoare a Legii nr. 133/1999 deținea

spațiul comercial în litigiu în baza unui contract de închiriere valabil

încheiat și pârâta a refuzat nejustificat întocmirea raportului de evaluare și

încheierea cu reclamanta a contractului de vânzare-cumpărare pentru spațiul mai

sus menționat.

Prin decizia nr. 324 din 26 aprilie

2004, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

pronunțată de tribunal.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că acțiunea a fost formulată în baza Legii nr. 133/1999

și nu a Legii nr. 550/2002, cum greșit a susținut pârâta-apelantă,

reclamanta-intimată deținea spațiul cu contract de închiriere, iar susținerea

apelantei că nu putea să vândă acest spațiu, deoarece intimata era un rău

platnic este nefondată pentru că dispozițiile Legii nr. 133/1999 nu

condiționează vânzarea de plata chiriei și, pe de altă parte, debitul datorat

din chirie este o chestiune de executare și nu de vânzare, dispozițiile art. 12

din Legea nr. 133/1999 fiind imperative.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate și, pe fondul cauzei, respingerea

acțiunii, ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă susține astfel că

în mod greșit instanța de apel a apreciat că are obligația să vândă spațiul,

întrucât ea este o societate care are venituri exclusiv din chirii; cu privire

la teren numai C.L.P. putea să dispună; prin hotărâre de consiliu și hotărâre A.G.A.

s-a stabilit să valorifice activul, iar art. 12 lit. d) din Legea nr. 133/1999

prevede că în situația în care sunt mai mulți solicitanți, cumpărarea se face

prin licitație publică, împrejurări față de care, societatea sa nu a încălcat

nici dispozițiile legale și nici prevederile hotărârilor de consiliu și A.G.A.

Mai arată, de asemenea, că greșit

s-a reținut că vânzarea nu este condiționată de plata chiriei, cu atât mai mult

cu cât în prezent nu se mai poate discuta despre existența unui contract de

închiriere, ci doar despre debitul datorat societății sale, reclamanta

eliberând spațiul în luna decembrie 2003, iar prejudiciul ce i-a fost produs

nefiind acoperit nici până în prezent.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se

constată următoarele:

Intimata-reclamantă și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 133/1999 și la data intrării în vigoare a

acesteia, cât și ulterior, îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a

solicita întocmirea raportului de evaluare, precum și obligarea

recurentei-pârâte la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru

spațiul situat în Ploiești str. Apelor.

Astfel, aceasta a făcut dovada că

este o mică întreprindere, cu o cifră de afaceri mai mică de 8.000.000 euro,

deținea spațiul comercial în baza unui contract de închiriere și a actelor

adiționale ce au urmat și contractul a fost prelungit prin acordul părților

până la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestui spațiu.

De asemenea, din raportul de

expertiză tehnică efectuat în cauză a rezultat că intimata-reclamantă a

efectuat investiții la spațiul în litigiu și, totodată, prin faptul că, între

părți a existat un contract de închiriere a cărei valabilitate a fost

prelungită prin acte adiționale, s-a demonstrat că activul constând în spațiul

comercial situat în str. Apelor, făcea parte din categoria activelor

disponibile, astfel cum sunt definitive de lege.

Ca atare, susținerea

recurentei-pârâte, potrivit căreia, fiind o societate ce are venituri exclusiv

din chirii, nu avea obligația de a încheia cu intimata-reclamantă contract de

vânzare-cumpărare asupra spațiului din litigiu este nefondată, întrucât dispozițiile

Legii nr. 133/1999 sunt pe deplin aplicabile în speță, iar cele prevăzute de art.

12 sunt imperative, așa încât refuzul pârâtei de a vinde spațiul reclamantei

este nefondat, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

Nici susținerea în conformitate cu

care vânzarea era condiționată de plata chiriei nu este fondată întrucât legea

mai sus amintită nu condiționează vânzarea spațiului de plata chiriei, aspect

reținut, de asemenea, corect de instanța de apel.

În consecință, având în vedere că

recurenta-pârâtă nu a formulat în recursul declarat nici o critică fondată, de

nelegalitate a deciziei criticate în condițiile art. 304 C. proc. civ., aceasta

va fi menținută și recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC H.P. SA Ploiești, împotriva deciziei nr. 324 din 26

aprilie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 13 mai 2005.