ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1418/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta, SC D.M. SRL Ploiești, a chemat în judecată Primăria municipiului Ploiești, prin Consiliul Local Ploiești și Primar, solicitând obligarea, în solidar, a acestora, la plata daunelor cominatorii în cuantum de 5.000.000 lei pe fiecare zi de întârziere, începând cu data de 25 septembrie 2001, și până la încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, privind spațiul comercial situat în Ploiești, județul Prahova. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin sentința nr. 596 din 17 aprilie 2001, a Tribunalului Prahova, s-a respins acțiunea Consiliului Local Ploiești, privind evacuarea acesteia din spațiul comercial situat la adresa menționată anterior, fiind admisă cererea reconvențională prin care reclamanta, SC D.M.

SRL, a solicitat obligarea Consiliului Local Ploiești la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru spațiul situat în Ploiești, județul Prahova. Această sentință a rămas definitivă prin decizia nr. 930 din 2 august 2001, a Curții de Apel Ploiești, și irevocabilă prin decizia nr. 1097 din 21 martie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. A mai arătat reclamanta că, deși a început executarea silită a deciziei nr. 930 din 2 august 2001, a Curții de Apel Ploiești, pârâții tergiversează în mod abuziv încheierea contractului de vânzare-cumpărare, privind spațiul comercial mai sus menționat.

Prin sentința civilă nr. 1046 din 30 aprilie 2002, Tribunalul Prahova, a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantei, în solidar, 5.000.000 lei pe zi de întârziere, reprezentând daune cominatorii începând cu data de 21 martie 2002, și până la încheierea sub formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, privind spațiul comercial situat în Ploiești, județ Prahova. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 2374 din 27 august 2002, a admis recursul reclamantei, SC D.M. SRL, și a modificat sentința civilă nr. 1064 din 30 aprilie 2002, a Tribunalului Prahova, în sensul că a acordat daune cominatorii începând cu data de 25 septembrie 2001, după rămânerea definitivă a hotărârii, respingând recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Împotriva susmenționatelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, susținând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și, totodată, că sunt și vădit netemeinice. În dezvoltarea motivelor din recursul în anulare, se susține, în esență, că sentința nr. 596/2001, privind obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, este opozabilă numai Consiliului Local Ploiești, întrucât Primăria și respectiv Primarul municipiului Ploiești, nu au calitate procesuală pasivă și, ca atare, contrar legii, aceste autorități ale administrației publice locale au fost obligate, în solidar cu pârâtul, Consiliul Local al municipiului Ploiești, la plata daunelor cominatorii acordate prin decizia nr. 2374 din 27 august 2002, a Curții de Apel Ploiești.

În fundamentarea acestor susțineri se arată că, dealtfel, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, Primăria municipiului Ploiești nu are personalitate juridică, fiind o structură funcțională a administrației publice locale, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului local și dispozițiile primarului. Totodată, se mai susține că, prin soluțiile pronunțate, de obligare în solidar a pârâților la plata către reclamantă la daune cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere, începând cu 25 septembrie 2001, au fost încălcate și dispozițiile art. 580 2 și 580 3 C. proc.

civ., întrucât, potrivit acestor texte legale, pentru neîndeplinirea obligației de a face rezultată dintr-un titlu executoriu, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare prin încheiere irevocabilă să o îndeplinească el pe cheltuiala debitorului, sau prin aplicarea unei amenzi civile în favoarea statului de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. În sfârșit, se mai susține că pentru acoperirea prejudiciului încercat prin neîndeplinirea obligației la termen, creditorul poate cere daune interese în cadrul executării silite, astfel că, față de toate cele arătate, instanțele investite cu soluționarea cererii privind plata daunelor cominatorii, admițând acest capăt de cerere, au încălcat atât dispozițiile art. 91 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, cât și cele ale art. 580 2 și 580 3 C. proc.

civ., și art. 574 C. proc. civ., pronunțând astfel hotărâri netemeinice și nelegale. În consecință, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești criticate și, pe fond, respingerea acțiunii ca nelegală și netemeinică. Recursul în anulare nu este fondat. Din examinarea hotărârilor atacate, în raport cu susținerile formulate prin recursul în anulare, se constată, pe de o parte, că acestea din urmă privesc, în esență, lipsa calității procesuale pasive în raport de dispozițiile Legii nr. 215/2001, a administrației publice locale a Primăriei, și respectiv Primarului municipiului Ploiești (învederându-se că o astfel de calitate ar avea, în raport de obiectul cererii, numai Consiliul local al municipiului Ploiești), iar pe de altă parte, că hotărârile pronunțate în cauză au fost atacate ca fiind nelegale și netemeinice față de dispozițiile art. 580 2 , 580 3 și 574 C. proc.

civ., din coroborarea cărora ar rezulta că reclamanta avea la îndemână pentru aducerea la îndeplinire de către debitor a obligației prevăzute în titlul executoriu (încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului în litigiu) modalitatea prevăzută de textele legale menționate mai sus și, ca atare, nu era îndreptățită să solicite, și cu atât mai puțin să i se acorde, daune cominatorii pentru constrângerea debitorului, pentru îndeplinirea obligației rezultate din titlul executoriu (sentința nr. 596/2001). Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei, și respectiv a Primarului municipiului Ploiești, se reține că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public, având patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină, iar potrivit art. 21 din aceeași lege, consiliul local este o autoritate deliberativă, iar primarul o autoritate executivă. Totodată, astfel cum dispun dispozițiile art. 6 alin. (2) din legea precitată, între consiliul local și primar nu există raporturi de subordonare. Se mai reține că, în timp ce persoanele juridice menționate anterior (comunele, orașele și județele) dispun de conturi și sunt ordonatori de credite, primăria și respectiv primarul, nu au această capacitate, nu răspund patrimonial, fiind în fapt numai titularii prin care se exercită drepturile conferite de lege, aparținând domeniului privat al autorității administrativ teritoriale.

Pe de altă parte, potrivit art. 67 din legea precitată, primarul reprezintă orașul în relațiile cu autoritățile publice, cu persoanele fizice sau juridice, precum și în justiție. În consecință, chiar dacă potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, primăria nu are personalitate juridică ci constituie o structură funcțională a administrației publice locale care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului și dispozițiile primarului, totuși nu poate fi primită teza din recursul în anulare, în sensul că aceasta nu ar avea calitate procesuală pasivă, întrucât într-o asemenea situație s-ar elimina, pe planul răspunderii, tocmai autoritatea publică, care are patrimoniu, și deci posibilitatea de a plăti daunele comunicatorii în cazul neexecutării titlului executoriu.

În ceea ce privește susținerile, potrivit cărora hotărârile pronunțate în cauză (prin care pârâții au fost obligați, în solidar, la plata daunelor cominatorii) ar fi nelegale și netemeinice, în raport de dispozițiile art. 580 2 , 580 3 și 574 C. proc. civ., se constată că nici acestea nu pot fi primite. Este adevărat că dispozițiile precitate instituie o procedură prin care debitorul unei obligații de a face cuprinsă într-un titlu executoriu poate fi silit să îndeplinească această obligație, fie el însuși, fie prin alte persoane pe cheltuiala debitorului, și dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, atunci acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea de către instanța sesizată, prin încheiere irevocabilă a unei amenzi civile în favoarea statului, cuprinsă între 200.000 lei și 500.000 lei, până la executarea obligației prevăzută în titlul executoriu.

Dar aceste dispoziții legale nu erau incidente în cauză, în contextul în care creditorul a solicitat prin acțiune, pentru înfrângerea rezistenței debitorului manifestată în legătură cu executarea obligației cuprinsă în titlul executoriu (sentința nr. 596/2001 a Tribunalului Prahova), obligarea acestuia la plata daunelor cominatorii.

Ca atare, având în vedere principiul disponibilității părților, corect instanțele au soluționat pricina în cadrul procesual stabilit de reclamantă și nu în acela prevăzut de dispozițiile legale precitate, situație care nu poate atrage nici o consecință asupra hotărârilor pronunțate în cauză și, ca atare, nu poate conduce la concluzia, așa cum se susține neîntemeiat prin recursul în anulare, că ar fi fost date cu încălcarea esențială a legii, din moment ce titularul acțiunii era îndreptățit să opteze în baza principiului expus, asupra modalității condamnării debitorului la plata daunelor cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere (cuantum stabilit în raport de valoarea spațiului comercial pentru care s-a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare), în locul aplicării, în vederea îndeplinirii aceleiași obligații, a unei amenzi civile în favoarea statului de la 200.000 lei la 500.000 lei pe fiecare zi de întârziere.

Pe de altă parte, cum daunele cominatorii se acordă fără ca prin aceasta să se urmărească repararea vreunui prejudicii (ci numai constrângerea debitorului), și au deci un caracter provizoriu, în sensul că sumele primite cu acest titlu de creditor se restituie de către acesta în cazul când debitoarea își îndeplinește obligația cuprinsă în titlul executoriu, ( în caz contrar, acesta s-ar îmbogăți fără just temei în dauna debitorului), înseamnă, implicit, că soluțiile adoptate sunt corecte și sub aspectul că, prin posibilitatea restituirii sumelor acordate cu titlu de daune cominatorii, devine cu atât mai mult interesat să se conformeze obligației prevăzută în titlul executoriu. Așa fiind, se constată că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 330 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul în anulare, declarat în cauză, se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 2374 din 27 august 2002, a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și comercial, și sentinței civile nr. 1064 din 30 aprilie 2002, a Tribunalului Prahova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2004.