ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1105/2011

Asupra

recursului de față :

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin

sentința comercială nr. 985 din 9 februarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 22445/3/2009

al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte

acțiunea modificată și precizată formulată de reclamanta SC W.M. SA BUCUREȘTI

împotriva pârâtei SC Z.P. & CO SRL TIMIȘOARA și în consecință s-a constatat

reziliat contractul nr. 494 din 30 septembrie 2006 încheiat între părți, pârâta

fiind obligată și la plata sumei de 13 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a

reținut în esență că reclamanta prin cererea de chemare în judecată, modificată

și precizată ulterior, a solicitat constatarea rezilierii contractului de

închiriere în conformitate cu pactul comisoriu expres prevăzut în contract, din

culpa pârâtei, precum și obligarea acesteia la plata sumei de 16.750 Euro în

echivalentul în lei de la data plății, reprezentând garanții contractuale și a

sumei de 16.750,44 Euro, în echivalentul în lei, cu titlu de daune-interese.

Raportat la conținutul pactului comisoriu prevăzut la

art. 17.1.2 lit. a) din contract, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite

condițiile pentru a constata că a intervenit rezilierea, deoarece reclamanta a

probat disponibilitatea sa pentru a aduce la îndeplinire obligația de a asigura

pârâtei folosința spațiului comercial, însă pârâta și-a încălcat obligația de

menținere a valabilității scrisorii de garanție, care a expirat la data de 15

noiembrie 2008.

Totodată s-au înlăturat apărările pârâtei referitoare

la încetarea contractului pe cale amiabilă, începând cu 15 ianuarie 2009, ca

urmare a denunțării unilaterale, cu motivarea că prin art. 17.1.1 s-a stabilit

imposibilitatea pârâtei de a pune capăt în mod unilateral raporturilor

locative.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la plata despăgubirilor, prima instanță a arătat că independent de

existența clauzei penale cuprinse în art. 14.2.1.iii și art. 14.2.1.iv, prin

care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de

locator în cazul rezilierii contractului din culpa locatarului, și respectiv

posibilitatea executării garanției bancare, pentru admiterea cererii este

necesar ca reclamanta să dovedească îndeplinirea condițiilor răspunderii

contractuale a pârâtei cât și punerea acesteia în întârziere.

În absența unui prejudiciu produs prin fapta

culpabilă a pârâtei, ce a constituit cauza aplicării sancțiunii rezilierii,

locatorul nu poate obține plata despăgubirilor prevăzute în clauza penală,

motiv pentru care s-a respins cererea reclamantei.

Apelul declarat de reclamanta SC W.M. SA BUCUREȘTI a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 422 din 20 septembrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel a arătat că

deși tribunalul a apreciat eronat că în speță era necesară punerea în

întârziere, - în condițiile în care, potrivit art. 44 C. com., societățile

comercial sunt de drept în întârziere - o atare constatare nu este de natură a

conduce la reformarea hotărârii, soluția fiind corectă în privința respingerii

cererii reclamantei având ca obiect plata despăgubirilor în cuantum egal cu

valoarea chiriei pentru 3 luni consecutive.

Sub acest aspect, în lipsa dovezilor privind

prejudiciul suferit de reclamantă prin încetarea contractului înainte de termen,

din culpa pârâtei, clauza penală nu poate fi aplicată automat, ci aceasta poate

fi activată numai în cazul existenței unui prejudiciu dovedit potrivit

principiilor generale ale răspunderii contractuale și în conformitate cu art. 1169

C. civ.

De asemenea, s-a înlăturat și critica referitoare la

concluziile tribunalului în legătură cu abandonarea spațiului de către pârâtă

conform procesului-verbal din 15 ianuarie 2009, cu motivarea că starea de fapt

concordă cu probele administrate care nu confirmă susținerea reclamantei că la

data respectivă s-a procedat la predarea spațiului din litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta SC W.M. SA BUCUREȘTI, criticând-o pe motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că

în mod greșit s-a reținut prin decizia recurată că pârâta nu i-ar fi predat

spațiul la data de 15 ianuarie 2009, deși procesul-verbal încheiat de

executorul judecătoresc atestă contrariul.

O altă critică vizează interpretarea eronată a

clauzei prevăzute la art. 14.2.1 lit. iii) care ii conferă dreptul de a

solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a încetării

contractului înainte de termen.

Prin această clauză părțile au recunoscut existența

unui prejudiciu, astfel încât, contrar celor reținute de instanțele anterioare,

nu era necesară administrarea altor probe în condițiile în care până la data la

care contractul de închiriere expira de drept a mai rămas o perioadă de 8 luni,

în care nu s-a încasat chiria.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor

invocate și dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte, constată că

este fondat. Astfel, potrivit clauzei prevăzute la art. 14.2.1 lit. iii) din

contract, părțile au convenit ca locatorul, în speță reclamanta, are dreptul să

ceară locatarului, adică pârâtei „plata tuturor sumelor datorate conform

acestui contract, până la data rezilierii, plus penalitățile pentru

prejudiciile suferite de către locator în urma încetării contractului înainte

de termen, penalități care vor fi echivalente cu valoarea a trei chirii”.

Această prevedere contractuală are valoarea unei

clauze penale în sensul art. 1069 C. civ., fiind „o compensație a daunelor -

interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligației principale”.

Cu alte cuvinte, prin inserarea unei astfel de clauze

în convenția încheiată în conformitate cu art. 969 C. civ., părțile au

determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de locator ca urmare a

conduitei culpabile a locatarului în executarea propriilor obligații

contractuale.

Existența culpei pârâtei a rezultat fără echivoc din

împrejurarea că la cererea reclamantei s-a constatat reziliat contractul de

închiriere dintre părți ca efect al pactului comisoriu prevăzut la art. 17.1.2

lit. a) din contract, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de

către locatar a oricăreia din obligațiile contractuale.

Din această perspectivă, în considerarea caracterului

reparator al clauzei penale, consacrat de art. 1087 C. civ., care face parte

din dispozițiile referitoare la daunele - interese datorate de debitor pentru

neexecutarea contractului, și art. 1066 C. civ. care precizează caracterul

sancționator al acesteia, rezultă că executarea clauzei penale nu este

condiționată de dovedirea existenței și întinderii prejudiciului.

În speță, o atare evaluare a prejudiciului a fost

efectuată de părți la momentul încheierii contractului, când au stabilit că în

ipoteza încetării acestuia înainte de termen, pârâta în calitate de locatar

datorează despăgubiri echivalente cu chiria aferentă pentru trei luni.

În consecință critica recurentei referitoare la

interpretarea eronată a acestei clauze este fondată.

Nu va fi examinată critica privind interpretarea

eronată a probelor deoarece aceasta reprezintă o critică de netemeinicie,

exclusă cenzurii instanței de recurs din perspectiva modului de reglementare a

acestei căi de atac.

În concluzie, recursul reclamantei va fi admis

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința modificării deciziei,

admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței în sensul obligării

pârâtei la plata echivalentului în lei al sumei de 16.750 Euro, din ziua

plății, reprezentând daune – interese. Se vor menține restul dispozițiilor

sentinței cu precizarea că pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei

la plata echivalentului în lei al sumei de 16.750 Euro cu titlu de garanții

contractuale, valabilitatea scrisorii de garanție a expirat la data de 15 noiembrie

2008, iar pe de altă parte, sub acest aspect recurenta nu a formulat critici

concrete.

Fiind în culpă procesuală intimata va fi obligată

potrivit art. 276 C. proc. civ. și la plata sumei de 1.127,18 lei cheltuieli de

judecată către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC W.M. SA

BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 422 din 20 septembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, modifică

decizia în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

comerciale nr. 985 din 9 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, pe care o schimbă în parte și în consecință obligă pârâta SC Z.P.

& CO SRL TIMIȘOARA la plata echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din

ziua plății a sumei de 16.750 Euro, către reclamantă.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Obligă intimata SC Z.P. & CO SRL TIMIȘOARA la

plata sumei de

1127,18

lei cheltuieli

de judecată parțiale în favoarea recurentei SC W.M. SA BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.