ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 734/2010

Deliberând asupra recursului

de față, din actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 210/PI din 8 aprilie 2008 a

Tribunalului Iași, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC

Z.P.C. SRL cu sediul în Timișoara în contradictoriu cu pârâtele SC W.M. SA

București și B.R. și s-a constatat reziliat contractul de

închiriere din 4 noiembrie 2005 încheiat între părți din culpa pârâtei

SC W.M. SA.

S-a respins ca rămas

fără obiect capătul de cerere privind anularea scrisorii de

garanție din 20 noiembrie 2006 emisă de B.R., Sucursala

Timișoara, și s-a respins cererea reconvențională

formulată de SC W. SA prin care s-a solicitat să se constate reziliat

contractul de închiriere din 4 noiembrie 2005 din culpa reclamantei și

obligarea acesteia la daune interese.

Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, prin decizia civilă nr. 244 din 24 noiembrie

2007 a respins apelul declarat de pârâta SC W.M. SA (fostă SC W. SA) împotriva

sentinței instanței de fond.

S-a reținut în

considerentele hotărârii că deși în contractul de închiriere încheiat

între reclamantă și pârâta SC W.M. SA București s-a stabilit la art.

10 pct. 10.1 din contractul de închiriere că eventualele litigii dintre părți

să fie soluționată de instanța competentă după

sediul locatorului, în speță sunt incidente prevederile art. 9

raportat la art. 10 pct. 3 și art. 41 alin. (2) C. proc. civ. întrucât

reclamanta a chemat în judecată și pe pârâta B.R., Sucursala

Timiș.

Pe fondul litigiului s-a

stabilit că reclamanta și-a îndeplinit cu bună

credință obligațiile contractuale, a plătit la termen

chiria și contravaloarea utilităților consumate calculate lunar

de pârâtă în baza contractului de închiriere „în mod paușal”, dar

ulterior pârâta cu rea credință a procedat la majorarea

nejustificată și chiar abuzivă a cheltuielilor locative aferente

spațiului închiriat, respectiv contravaloarea utilităților consumate

de către reclamantă.

Referitor la capătul 2

din cererea reclamantei privind anularea scrisorii de garanție din 20

noiembrie 2006 emisă de B.R., Sucursala Timișoara, cu titlu de

garanție pentru bună execuție contractuală, s-a

reținut că în mod corect a fost respins de instanța de fond ca

rămas fără obiect întrucât la data pronunțării

sentinței – 8 aprilie 2008 – scrisoarea de garanție expirase la 16

noiembrie 2007.

Împotriva acestei decizii

pârâta SC W.M. SA București a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 3,

8 și 9 și a solicitat în principal admiterea acestuia casarea ambelor

hotărâri și trimiterea cauzei spre  competentă soluționare

Tribunalului București.

În subsidiar, recurenta a

cerut modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului, modificarea în

tot a sentinței instanței de fond, respingerea acțiunii

principale ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale.

S-a invocat de

recurentă în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată de o

instanță necompetentă teritorial cât timp părțile

contractante și-au ales instanța de la sediul locatorului

(București) prin art. 10.1 din contractul de închiriere.

Instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. atunci când a calificat denunțarea contractului de

închiriere de către locatar ca fiind un pact comisoriu de gradul IV,

deși acesta nu era prevăzut în favoarea chiriașului.

În ultimul motiv de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că

hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea

greșită a legii întrucât instanța a constatat intervenită

rezilierea contractului de închiriere în lipsa unui pact comisoriu în favoarea

locatarului de gradul 2 – 4 care să poată avea efectul desființării

contractului datorită neexecutării culpabile din partea celeilalte

părți.

Prin întâmpinările

depuse intimatele SC Z.P.C. SRL și B.R. a solicitat respingerea recursului

și a precizat că Tribunalul Timiș este instanța

competentă teritorial în raport de dispozițiile art. 9 și art. 10

pct. 3 C. proc. civ. și de sediul social al pârâtei B.R., Sucursala

Timișoara.

Pe fondul litigiului s-a

susținut că în raport de probele dosarului, pârâta-recurentă este

cea care nu a executat sau a executat în mod defectuos obligațiile asumate

prin contractul de închiriere.

Critica invocată de recurentă

în primul motiv de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. privind excepția necompetenței teritoriale în

soluționarea litigiului dedus judecății este întemeiată.

Reclamanta SC Z.P.C. SRL

și pârâta SC W. SA ( în prezent SC W.M. SA București) au încheiat la

data de 4 noiembrie 2005 contractul de închiriere pentru spațiul comercial

prevăzut la art. 4 din contract și la art. 10 pct. 10.1 din

convenția lor au inserat clauza conform căreia în caz de diferend

între părți, partea interesată va putea sesiza numai

instanța de judecată competentă, după sediul locatorului.

Din modul de redactare a

acestei prevederi contractuale rezultă că nu suntem în prezența

unei competențe teritoriale alternative pentru a fi incidente

dispozițiile art. 9 și art. 10 pct. 3 C. proc. civ. așa cum a

invocat intimata-reclamantă.

În acest context reclamanta

trebuie să sesizeze instanța aleasă prin convenție de la

sediul locatorului (recurenta SC W.M. SA).

Prin alegerea instanței

de către părți prin convenția lor nu au fost încălcate

dispozițiile art. 19 C. proc. civ. care prevăd o competență

teritorială exclusivă, întrucât nu ne aflăm în cazurile

prevăzute de art. 13 – art. 16 C. proc. civ.

În concluzie, clauza

inserată de părți, de comun acord în contract este o clauză

atributivă de competență, care are ca efect prorogarea

voluntară de competență, permisă de dispozițiile art. 19

C. proc. civ.

Față de cele

reținute, instanța competentă să soluționeze litigiul dedus

judecății este cea stabilită de părți prin convenția

lor respectiv de la sediul locatorului și anume Tribunalul București.

Așa fiind, în raport de

dispozițiile art. 304 alin. (6) C. proc. civ. se va admite recursul

pârâtei, se vor casa ambele hotărâri și se va trimite cauza pentru

soluționare în fond la Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC W.M. SA București, împotriva deciziei nr. 244/A din 24 noiembrie

2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Casează decizia precum

și sentința comercială nr. 210/PI din 8 aprilie  2008 a

Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, și trimite cauza pentru soluționarea în fond la

Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.