ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 734/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 210/PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Iași, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC Z.P.C. SRL cu sediul în Timișoara în contradictoriu cu pârâtele SC W.M. SA București și B.R. și s-a constatat reziliat contractul de închiriere din 4 noiembrie 2005 încheiat între părți din culpa pârâtei SC W.M. SA. S-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind anularea scrisorii de garanție din 20 noiembrie 2006 emisă de B.R., Sucursala Timișoara, și s-a respins cererea reconvențională formulată de SC W. SA prin care s-a solicitat să se constate reziliat contractul de închiriere din 4 noiembrie 2005 din culpa reclamantei și obligarea acesteia la daune interese.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia civilă nr. 244 din 24 noiembrie 2007 a respins apelul declarat de pârâta SC W.M. SA (fostă SC W. SA) împotriva sentinței instanței de fond. S-a reținut în considerentele hotărârii că deși în contractul de închiriere încheiat între reclamantă și pârâta SC W.M. SA București s-a stabilit la art. 10 pct. 10.1 din contractul de închiriere că eventualele litigii dintre părți să fie soluționată de instanța competentă după sediul locatorului, în speță sunt incidente prevederile art. 9 raportat la art. 10 pct. 3 și art. 41 alin. (2) C. proc. civ. întrucât reclamanta a chemat în judecată și pe pârâta B.R., Sucursala Timiș.

Pe fondul litigiului s-a stabilit că reclamanta și-a îndeplinit cu bună credință obligațiile contractuale, a plătit la termen chiria și contravaloarea utilităților consumate calculate lunar de pârâtă în baza contractului de închiriere „în mod paușal”, dar ulterior pârâta cu rea credință a procedat la majorarea nejustificată și chiar abuzivă a cheltuielilor locative aferente spațiului închiriat, respectiv contravaloarea utilităților consumate de către reclamantă. Referitor la capătul 2 din cererea reclamantei privind anularea scrisorii de garanție din 20 noiembrie 2006 emisă de B.R., Sucursala Timișoara, cu titlu de garanție pentru bună execuție contractuală, s-a reținut că în mod corect a fost respins de instanța de fond ca rămas fără obiect întrucât la data pronunțării sentinței – 8 aprilie 2008 – scrisoarea de garanție expirase la 16 noiembrie 2007. Împotriva acestei decizii pârâta SC W.M.

SA București a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 3, 8 și 9 și a solicitat în principal admiterea acestuia casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București. În subsidiar, recurenta a cerut modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului, modificarea în tot a sentinței instanței de fond, respingerea acțiunii principale ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale. S-a invocat de recurentă în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată de o instanță necompetentă teritorial cât timp părțile contractante și-au ales instanța de la sediul locatorului (București) prin art. 10.1 din contractul de închiriere.

Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. atunci când a calificat denunțarea contractului de închiriere de către locatar ca fiind un pact comisoriu de gradul IV, deși acesta nu era prevăzut în favoarea chiriașului. În ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea greșită a legii întrucât instanța a constatat intervenită rezilierea contractului de închiriere în lipsa unui pact comisoriu în favoarea locatarului de gradul 2 – 4 care să poată avea efectul desființării contractului datorită neexecutării culpabile din partea celeilalte părți.

Prin întâmpinările depuse intimatele SC Z.P.C. SRL și B.R. a solicitat respingerea recursului și a precizat că Tribunalul Timiș este instanța competentă teritorial în raport de dispozițiile art. 9 și art. 10 pct. 3 C. proc. civ. și de sediul social al pârâtei B.R., Sucursala Timișoara. Pe fondul litigiului s-a susținut că în raport de probele dosarului, pârâta-recurentă este cea care nu a executat sau a executat în mod defectuos obligațiile asumate prin contractul de închiriere. Critica invocată de recurentă în primul motiv de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. privind excepția necompetenței teritoriale în soluționarea litigiului dedus judecății este întemeiată. Reclamanta SC Z.P.C.

SRL și pârâta SC W. SA ( în prezent SC W.M. SA București) au încheiat la data de 4 noiembrie 2005 contractul de închiriere pentru spațiul comercial prevăzut la art. 4 din contract și la art. 10 pct. 10.1 din convenția lor au inserat clauza conform căreia în caz de diferend între părți, partea interesată va putea sesiza numai instanța de judecată competentă, după sediul locatorului. Din modul de redactare a acestei prevederi contractuale rezultă că nu suntem în prezența unei competențe teritoriale alternative pentru a fi incidente dispozițiile art. 9 și art. 10 pct. 3 C. proc. civ. așa cum a invocat intimata-reclamantă. În acest context reclamanta trebuie să sesizeze instanța aleasă prin convenție de la sediul locatorului (recurenta SC W.M.

SA). Prin alegerea instanței de către părți prin convenția lor nu au fost încălcate dispozițiile art. 19 C. proc. civ. care prevăd o competență teritorială exclusivă, întrucât nu ne aflăm în cazurile prevăzute de art. 13 – art. 16 C. proc. civ. În concluzie, clauza inserată de părți, de comun acord în contract este o clauză atributivă de competență, care are ca efect prorogarea voluntară de competență, permisă de dispozițiile art. 19 C. proc. civ. Față de cele reținute, instanța competentă să soluționeze litigiul dedus judecății este cea stabilită de părți prin convenția lor respectiv de la sediul locatorului și anume Tribunalul București. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 304 alin. (6) C. proc.

civ. se va admite recursul pârâtei, se vor casa ambele hotărâri și se va trimite cauza pentru soluționare în fond la Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC W.M. SA București, împotriva deciziei nr. 244/A din 24 noiembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Casează decizia precum și sentința comercială nr. 210/PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, și trimite cauza pentru soluționarea în fond la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.