ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 421/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 11 noiembrie 2005 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC S.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, ca prin hotărârea instanței să se constate rezoluțiunea de drept a contractului de închiriere încheiat cu pârâta la data de 11 februarie 2005 pentru imobilul F.B.G. și să se dispună evacuarea pârâtei din imobil. În motivare reclamanta a arătat că pârâta nu a respectat termenele de plată a chiriei astfel cum au fost stabilite prin contract, fiind îndeplinite condițiile pactului comisoriu expres prevăzut de art. 17 din contract.

Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională solicitând să se constate că rezoluțiunea de drept a contractului de închiriere a intervenit la data de 10 iulie 2005 și pe cale de consecință orice drepturi sau obligații ulterioare acestui moment au încetat să subziste astfel că se impune anularea facturilor pro forma emise de reclamanta la 2 august 2005 și respectiv 7 noiembrie 2005. Prin sentința civilă nr. 293 din data de 23 martie 2006, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea principală precizată, formulată de reclamanta și cererea reconvențională și a constatat reziliat de drept Contractul de Închiriere nr. 18 din 11 februarie 2005 încheiat de părți.

Restul pretențiilor formulate de reclamantă, precum și cererea reconvențională a pârâtei privind anularea facturilor proforma, au fost respinse ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că în raport de poziția părților, astfel cum a fost precizată și de dispozițiile aret.1019 – art. 1090 C. civ., a intervenit rezilierea de drept a contractului de închiriere. Capătul de cerere privind evacuarea a fost respins ca rămas fără obiect, întrucât spațiul nu a fost folosit de pârâtă fiind ocupat, iar cererea privind anularea facturilor proforma emise de reclamantă după desființarea de drept a contractului de închiriere, a fost respinsă cu motivarea că cele două facturi sunt doar instrumente prin care se transmite debitorului solicitarea plății unor debite, astfel că nu sunt opozabile pârâtei, decât după semnarea lor, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 149/ A/COM pronunțată la data de 15 iunie 2006. Confirmând ca legală și temeinică sentința fondului, instanța de apel constată că, desființarea de drept a contractului de închiriere a intervenit la data de 10 iulie 2005 potrivit pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract, împrejurare necontestată de altfel de părți. Referitor la cererea de anulare a celor două facturi proforma, Curtea reține că deși acestea au valoare de acte juridice, sunt supuse unor prevederi speciale în materia contabilității, iar efectele lor în raporturile dintre părți, ca și valabilitatea unui refuz la plată nu pot fi tranșate decât într-un eventual litigiu patrimonial, astfel că în mod corect cererea de anulare a fost respinsă de prima instanță.

În contra acestei decizii pârâta SC P. SRL a declarat recurs, în termen legal solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe fond admiterea în totalitate a cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată. În subsidiar, recurenta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 293/2005 a Tribunalului Timiș în sensul de a se menționa in terminis admiterea în parte a cererii reconvenționale formulată și precizată de pârâtă și constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere la data de 10 iulie 2005. Invocând ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta în argumentarea criticilor a susținut următoarele: - desființarea de drept a contractului de închiriere a operat, la data de 10 iulie 2005, dată care este menționată în considerentele sentinței fondului, dar nu și în dispozitiv, iar opinia instanței de apel în sensul că această înserare nu era necesară, nu corespunde unor opinii menționate în doctrină și pe de altă parte existența unui dispozitiv clar și explicit este de preferat. - inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea faptului că începând cu data de 11 iulie 2005 au încetat obligațiile rezultând din contract, este rezultatul aprecierii eronate a dispozițiilor art. 119 alin. (1) C. proc. civ. și art. 111 C. proc.

civ., invocate de instanța de apel în motivarea soluției; - cererea privind anularea celor două facturi proforma este fundamentată pe dispozițiile de fond privind anularea oricărui act juridic și nu se impune, așa cum reține instanța, declanșarea de către emitentă facturilor a unui litigiu în pretenții pe baza acestor facturi. Asupra recursului. Examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 1. Hotărârea pronunțată de prima instanță îndeplinește condițiile de valabilitate prevăzute de art. 261 C. proc. civ., iar dispozitivul pe care îl conține cuprinde rezolvarea tuturor cererilor cu care a fost investită instanța.

Susținerea recurentului în sensul că data de la care operează rezilierea contractului de închiriere, trebuia menționată în dispozitiv, nu se fundamentează legal și de altfel, în argumentarea acestei critici nu se indică dispoziția legală încălcată sau greșit aplicată de instanță în redactarea dispozitivului. Distinct de acestea, în considerentele hotărârii sunt menționate motivele de fapt și de drept care au fost avute în vedere de instanță la adoptarea soluției cuprinsă în dispozitiv, inclusiv data de la care operează rezilierea, între aceasta și dispozitiv existând o deplină concordanță. 2. Încetarea obligațiilor derivând din contractul de închiriere, cu alte cuvinte desocotirea părților, pentru perioada cât contractul a fost în vigoare, poate fi dispusă printr-o acțiune în realizare și nu printr-o acțiune în constatare, așa cum în mod just a reținut instanța de control.

3. Critica vizând anularea celor două facturi proforma emise de intimata-reclamantă, privește aspecte de netemeinicie pe situația de fapt statuată în mod suveran de instanța fondului și de instanța de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia, astfel că nu poate forma obiectul contractului de legalitate în actualul cadru legislativ. 4. Cererea subsidiară de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței fondului, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ. și formulată pentru prima dată în fața instanței de recurs, nu poate fi primită, competența de soluționare revenind instanței care a pronunțat hotărârea respectiv Tribunalului Timiș. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc.

civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SRL GIROC împotriva deciziei nr. 149 din 15 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2007.