ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 421/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 421/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă,

înregistrată la data de 11 noiembrie 2005 pe rolul Tribunalului Timiș,

reclamanta SC S.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, ca

prin hotărârea instanței să se constate rezoluțiunea de drept a contractului de

închiriere încheiat cu pârâta la data de 11 februarie 2005 pentru imobilul F.B.G.

și să se dispună evacuarea pârâtei din imobil.

În motivare reclamanta a

arătat că pârâta nu a respectat termenele de plată a chiriei astfel cum au fost

stabilite prin contract, fiind îndeplinite condițiile pactului comisoriu expres

prevăzut de art. 17 din contract.

Pârâta a formulat

întâmpinare și cerere reconvențională solicitând să se constate că rezoluțiunea

de drept a contractului de închiriere a intervenit la data de 10 iulie 2005 și

pe cale de consecință orice drepturi sau obligații ulterioare acestui moment au

încetat să subziste astfel că se impune anularea facturilor pro forma emise de reclamanta

la 2 august 2005 și respectiv 7 noiembrie 2005.

Prin sentința civilă nr. 293

din data de 23 martie 2006, Tribunalul Timiș, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis în parte acțiunea principală precizată,

formulată de reclamanta și cererea reconvențională și a constatat reziliat de

drept Contractul de Închiriere nr. 18 din 11 februarie 2005 încheiat de părți.

Restul pretențiilor

formulate de reclamantă, precum și cererea reconvențională a pârâtei privind

anularea facturilor proforma, au fost respinse ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a constatat că în raport de poziția părților, astfel cum a fost

precizată și de dispozițiile aret.1019 – art. 1090 C. civ., a intervenit

rezilierea de drept a contractului de închiriere.

Capătul de cerere privind

evacuarea a fost respins ca rămas fără obiect, întrucât spațiul nu a fost

folosit de pârâtă fiind ocupat, iar cererea privind anularea facturilor

proforma emise de reclamantă după desființarea de drept a contractului de

închiriere, a fost respinsă cu motivarea că cele două facturi sunt doar

instrumente prin care se transmite debitorului solicitarea plății unor debite,

astfel că nu sunt opozabile pârâtei, decât după semnarea lor, ceea ce în cauză

nu s-a realizat.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia

civilă nr. 149/ A/COM pronunțată la data de 15 iunie 2006.

Confirmând ca legală și

temeinică sentința fondului, instanța de apel constată că, desființarea de

drept a contractului de închiriere a intervenit la data de 10 iulie 2005

potrivit pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract, împrejurare

necontestată de altfel de părți.

Referitor la cererea de

anulare a celor două facturi proforma, Curtea reține că deși acestea au valoare

de acte juridice, sunt supuse unor prevederi speciale în materia

contabilității, iar efectele lor în raporturile dintre părți, ca și

valabilitatea unui refuz la plată nu pot fi tranșate decât într-un eventual

litigiu patrimonial, astfel că în mod corect cererea de anulare a fost respinsă

de prima instanță.

În contra acestei decizii

pârâta SC P. SRL a declarat recurs, în termen legal solicitând modificarea hotărârii

instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe fond admiterea în

totalitate a cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată.

În subsidiar, recurenta a

solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr.

293/2005 a Tribunalului Timiș în sensul de a se menționa in terminis admiterea

în parte a cererii reconvenționale formulată și precizată de pârâtă și

constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere la data de 10

iulie 2005.

Invocând ca motiv de

nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta în

argumentarea criticilor a susținut următoarele:

- desființarea de drept a

contractului de închiriere a operat, la data de 10 iulie 2005, dată care este

menționată în considerentele sentinței fondului, dar nu și în dispozitiv, iar

opinia instanței de apel în sensul că această înserare nu era necesară, nu

corespunde unor opinii menționate în doctrină și pe de altă parte existența

unui dispozitiv clar și explicit este de preferat.

- inadmisibilitatea

capătului de cerere privind constatarea faptului că începând cu data de 11

iulie 2005 au încetat obligațiile rezultând din contract, este rezultatul

aprecierii eronate a dispozițiilor art. 119 alin. (1) C. proc. civ. și art. 111

C. proc. civ., invocate de instanța de apel în motivarea soluției;

- cererea privind anularea

celor două facturi proforma este fundamentată pe dispozițiile de fond privind

anularea oricărui act juridic și nu se impune, așa cum reține instanța,

declanșarea de către emitentă facturilor a unui litigiu în pretenții pe baza

acestor facturi.

Asupra recursului.

Examinând decizia atacată în

contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

prima instanță îndeplinește condițiile de valabilitate prevăzute de art. 261 C.

proc. civ., iar dispozitivul pe care îl conține cuprinde rezolvarea tuturor cererilor

cu care a fost investită instanța.

Susținerea recurentului în

sensul că data de la care operează rezilierea contractului de închiriere,

trebuia menționată în dispozitiv, nu se fundamentează legal și de altfel, în

argumentarea acestei critici nu se indică dispoziția legală încălcată sau

greșit aplicată de instanță în redactarea dispozitivului.

Distinct de acestea, în

considerentele hotărârii sunt menționate motivele de fapt și de drept care au

fost avute în vedere de instanță la adoptarea soluției cuprinsă în dispozitiv,

inclusiv data de la care operează rezilierea, între aceasta și dispozitiv

existând o deplină concordanță.

derivând din contractul de închiriere, cu alte cuvinte desocotirea părților,

pentru perioada cât contractul a fost în vigoare, poate fi dispusă printr-o

acțiune în realizare și nu printr-o acțiune în constatare, așa cum în mod just

a reținut instanța de control.

celor două facturi proforma emise de intimata-reclamantă, privește aspecte de

netemeinicie pe situația de fapt statuată în mod suveran de instanța fondului

și de instanța de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia,

astfel că nu poate forma obiectul contractului de legalitate în actualul cadru legislativ.

îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței fondului,

întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ. și formulată pentru prima dată

în fața instanței de recurs, nu poate fi primită, competența de soluționare revenind

instanței care a pronunțat hotărârea respectiv Tribunalului Timiș.

Așa fiind, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC P. SRL GIROC împotriva deciziei nr. 149 din 15 iunie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26  ianuarie 2007.