ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7046/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; La data de 26 octombrie 2007 reclamanta Asociația de Proprietari „P.V.”, Timișoara a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei SC A. SRL solicitând ca, în consecința rezilierii contractului de închiriere încheiat între părți, să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul ocupat abuziv de către aceasta. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat să se constate dreptul său de superficie asupra imobilului. Prin sentința civilă nr. 15922 din 11 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. 16057/325/2007, s-a admis acțiunea în evacuare, fiind respinsă cererea reconvențională. Prin decizia civilă nr. 10/A din 10 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială, s-a admis apelul pârâtei-reclamantă reconvențional, fiind anulată sentința atacată cu reținerea cauzei spre rejudecare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 16057.1/325/2007. Prin sentința civilă nr. 1220 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta Asociația de Proprietari „P.V.”, Timișoara și a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta

SC A. SRL.

S-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Timișoara, str. P.V., proprietatea reclamantei (determinat potrivit contractului de închiriere nr. 2 din 10 ianuarie 1995). A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței a declarat apel pârâta SC A. SRL, solicitând schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii principale. Prin decizia civilă nr. 115/A/ 3 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, s-a respins apelul pârâtei; s-a respins cererea pentru cheltuieli de judecată formulată de apelanta pârâtă. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC A. SRL.

Prin decizia nr. 1303 din 24 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 6437/1/2010, s-a admis recursul pârâtei, fiind casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, instanța de recurs reținând că nu s-a verificat/analizat, în concret, titlul în temeiul căruia se solicită de către reclamantă evacuarea pârâtei. Cauza a fost înregistrată, în rejudecarea apelului, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția II-a civilă, sub nr. 742/59/2011.

Prin decizia civilă nr. 264/A din 24 noiembrie2011, Curtea de Apel Timișoara, secția II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SRL, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta Asociația de Proprietari „P.V.”, Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL; a păstrat în rest dispozițiile sentinței apelate și a obligat intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14,45 RON. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Acțiunea în evacuare a pus în discuție dreptul de folosință al pârâtei SC A. SRL asupra spațiului în litigiu. Aceasta înseamnă că, negând dreptul de folosință al părții ce ocupă spațiul, reclamanta este ținută să facă dovada că acest drept se află în patrimoniul său, fiind nejustificat încălcat de către pârâtă.

Or, s-a observat în speță, că reclamanta - asociație de proprietari nu a justificat propriul drept de folosință asupra spațiului ocupat în prezent de către pârâtă. Împrejurarea că, afirmând calitatea de proprietar, asociația a închiriat pârâtei spațiul, nu a avut nicio relevanță juridică. S-a constatat, de asemenea, că soluția reținută prin sentința civilă nr. 840 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială, în Dosarul nr. 199/30/2006, prin care s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 247/1997, a fost greșit apreciată de prima instanță ca întemeind acțiunea reclamantei.

Constatând că „reclamanta este semnatara contractului de închiriere în temeiul căruia este folosit spațiul”, ca atare, „urmare rezilierii contractului de închiriere nr. 274/1997 încheiat între părți, deținerea spațiului închiriat a rămas fără titlu”, prima instanță nu a observat că sentința pronunțată în anul 2007 nu cuprinde nicio verificare jurisdicțională asupra unui titlu al reclamantei înseși asupra spațiului închiriat. Mai mult, contractul nr. 274/1994 (și nu 1997), a cărui reziliere s-a dispus în anul 2007, fusese declarat nul în anul 2002, tocmai în considerarea lipsei oricărui titlu al locatorului.

În condițiile în care, ulterior soluționării irevocabile a litigiului ce a pus în discuție tocmai calitatea în care asociația a consimțit închirierea spațiului, nu au intervenit acte juridice ce ar întemeia vreun drept al reclamantei asociație asupra spațiului închiriat, asociația nu poate pretinde că la momentul introducerii acțiunii în evacuare, s-ar afla în patrimoniul său un drept ce ar fi lezat prin ocuparea spațiului de către pârâtă. Puterea de lucru judecat nu se limitează la verificarea formală a dispozitivului unei hotărâri judecătorești, ci presupune ca dezlegarea dată asupra unei probleme de drept să nu mai poată face obiectul unei verificări jurisdicționale proprii într-o a doua instanță.

Or, promovând acțiunea în rezilierea contractului de închiriere, urmată de acțiunea în evacuare, reclamanta a ignorat nu doar propriul acord în încetarea efectelor contractului încheiat în 1994, exprimat în anul 1995, dar și puterea de lucru judecat a soluției pronunțate în cererea de anulare a contractului, reținută prin decizia civilă nr. 415/A/27 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosarul nr. 949/C/2002. Împrejurarea că prin această decizie a fost anulat contractul încheiat în anul 1994, și nu cel consecutiv, încheiat în anul 1995, este lipsită de relevanță, cât timp obiectul contractelor este identic, reclamanta dispunând, nejustificat de spațiul aflat în proprietatea unei terțe persoane.

În consecință, instanța de apel a reținut că ocupând în continuare spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere, pârâta nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei, real, sau de creanță, prin urmare a fost indiferentă analiza caracterului abuziv al ocupării spațiului în litigiu. În temeiul art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. a fost păstrată sentința sub aspectul soluției de respingere a cererii reconvenționale, neapelată în cauză. În temeiul art. 274 C. proc.

civ., reținând culpa procesuală a intimatei-reclamante, s-a reținut obligația de plată a cheltuielilor de judecată avansate de pârâta-apelantă în căile de atac, respectiv 6,15 RON în Dosarul nr. 16057/325/2007 Tribunalul Timiș, 4,15 RON Dosarul nr. 16057.1/325/2007 CAT, 4,15 RON dosar 6437/1/2010, o Înaltei Curti de Casație și Justiție în cuantum total de 14,45 RON. S-a luat act că intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei mai sus-menționate a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Asociația de Proprietari „P.V.” Timișoara pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta a arătat următoarele: În anul 1994 reclamanta a închiriat spațiul în litigiu către pârâta SC A. SRL, conform contractului de închiriere anexat, contract prelungit ulterior de către părți.

Societatea chiriașă a plătit chiria până în anul 2004, în mod regulat, însă de la acea perioadă a refuzat să renegocieze chiria și, mai mult, din anul 2005 a încetat să mai facă vreo plată. În anul 2005, chiriașa SC A. SRL a introdus o acțiune în justiție la Judecătoria Timișoara, în încercarea de a obține hotărâre prin care să devină proprietara spațiului închiriat - chiar instanța constatând și statuând reaua credință a chiriașei - proces pe care firește l-a pierdut, neavând nicio calitate decât cea de chiriaș. În acest context reclamanta a acționat societatea SC A. SRL în judecată și a obținut rezilierea locațiunii. Ulterior, a promovat acțiunea în evacuare, admisă de către Tribunalul Timiș, confirmată de către Curtea de Apel Timișoara, dar infirmată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În speță, a existat într-adevăr un proces între reclamantă și R.A.D.E.F., pe care R.A.D.E.F. l-a câștigat, însă, nu a comportat asupra spațiului în litigiu, ci asupra altor suprafețe din incinta respectivă. Este vorba despre parterul blocului, la nivelul căruia se află cinematograful Timiș, iar spațiul reclamantei este situat în partea stângă a intrării în cinema și nu are de-a face nimic cu acest cinematograf. În respectivul spațiu chiriașa SC A. SRL a făcut doar anumite amenajări, în contul cărora s-a amortizat proporțional din chirie; a obținut în nume propriu autorizațiile de amenajare, iar tocmai în baza acestor autorizații a încercat fraudulos să se auto-creeze proprietară. Indiferent de abordare, SC A. SRL a fost evacuată, iar acum încearcă să „pledeze” în cauză în favoarea R.A.D.E.F., deși nu are nicio legătură SC A. SRL cu R.A.D.E.F., îndreptățită eventual ar fi fost să introducă în cauză pe R.A.D.E.F.

prin instituția juridică a „arătării titularului dreptului” - conform C. proc. civ. În consecință, SC A. SRL a fost chiriașă a Asociației și a fost cerută evacuarea în urma rezilierii contractului încheiat cu reclamanta în calitate de locator, deci oricum nu intervine aspectul calității acesteia de proprietar: chiar dacă se admite că nu este proprietariul spațiului în litigiu, rămâne consacrată oricum calitatea de locator - neproprietar, pentru că nu trebuie juridic neapărat cumulate calitățile de locator + proprietar, întrucât și posesorul neproprietar poate închiria, iar pe R.A.D.E.F. nu o interesează spațiul în litigiu, întrucât nu are niciun fel de interes reprezentat sub acest aspect.

Repingând evacuarea, s-ar crea ipostaza unei reintegrări în spațiu, iar SC A. SRL ar deveni chiriașa nimănui, ipostază absurdă ca finalitate de altfel, pentru că dacă spațiul ar fi fără de „stăpân”, statului român i s-ar cuveni, nicidecum nici R.A.D.E.F.-ului și, cu atât mai puțin, SC A. SRL total străină de spațiu, drept pentru care se solicită respingerea recursului ca nefondat. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: În primul rând trebuie subliniat faptul că instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a hotărârii atacate, chiar dacă numai în ce privește nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 304 C. proc.

civ.. Simpla nemulțumire a unei părți față de hotărârea pronunțată de instanța de apel nu este suficientă pentru admiterea recursului, ci recurentul are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de lege. În speță, recurenta reclamantă și-a întemeiat juridic susținerea recursului pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Fără arătarea motivelor și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar. Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică. Instanța de recurs constată că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin recursul de față, s-a realizat în mod formal, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată.

De altfel, referirea la acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susținere în dezvoltarea, atât în scris cât și oral - cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a motivului astfel invocat. De asemenea, și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au fost invocate în mod formal de recurenta reclamantă, deoarece susținerile acesteia nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate. În ceea ce privește criticile încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

S-a reținut, în esență, faptul că ocupând în continuare spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat între părți, constatat nul și reziliat anterior litigiului pendente, intimata pârâtă nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei, real, sau de creanță, recurenta reclamantă dispunând nejustificat de spațiul în litigiu, aflat în proprietatea unei terțe persoane. Recurenta reclamantă a declarat recurs, susținând că nu se pune problema calității acesteia de proprietar al spațiului în litigiu. Se arată în mod expres, în acest sens, „chiar dacă se admite că nu este proprietariul spațiului în litigiu, rămâne consacrată oricum calitatea de locator - neproprietar, pentru că nu trebuie juridic neapărat cumulate calitățile de locator + proprietar, întrucât și posesorul neproprietar poate închiria”.

Critica astfel formulată nu este fondată, întrucât recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanța de apel cu privire la aplicarea legii pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit acestei norme procedurale, hotărârea atacată este greșită atunci când instanța a dat o interpretare greșită sau a aplicat greșit textul de lege incident, corespunzător situației de fapt reținute. Exercitând controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de tribunal, instanța de apel a reținut că acțiunea în evacuare pendente a pus în discuție dreptul de folosință al pârâtei SC A. SRL asupra spațiului în litigiu.

S-a stabilit, în speță, că recurenta reclamantă - asociație de proprietari - nu a justificat propriul său drept de folosință asupra spațiului ocupat în prezent de către societatea pârâtă. Astfel, prin decizia civilă nr. 415/A/27 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosarul nr. 949/C/2002, a fost anulat contractul de închiriere nr. 247/1994 încheiat între părți, tocmai în considerarea lipsei oricărui titlu al locatorului. Ulterior, prin sentința civilă nr. 840 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială, în Dosarul nr. 199/30/2006, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 247/1994 încheiat între părți, fără ca această sentință să cuprindă vreo verificare jurisdicțională asupra titlului reclamantei înseși asupra spațiului închiriat.

În condițiile în care, ulterior soluționării irevocabile a litigiilor ce au pus în discuție înseși calitatea în care asociația de proprietari a consimțit închirierea spațiului în litigiu, nu au intervenit acte juridice ce ar întemeia vreun drept al acesteia asupra spațiului închiriat, recurenta reclamantă nu poate pretinde că la momentul introducerii acțiunii în evacuare de față, s-ar afla în patrimoniul său vreun drept ce ar fi lezat prin ocuparea spațiului de către societatea pârâtă. În acest context, în mod judicios, instanța de apel a reținut că ocupând în continuare spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere, societatea pârâtă nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei, real, sau de creanță, prin urmare, a fost indiferentă analiza caracterului abuziv al ocupării spațiului în litigiu.

Stabilindu-se astfel, în baza probatoriului administrat, lipsa oricărui titlu al recurentei reclamante asupra spațiului în litigiu pentru a putea cere evacuarea intimatei pârâte, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate, întrucât aceasta ar implica practic, exercitarea unui control de netemeinicie asupra hotărârii atacate, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită în speță, astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Asociația de Proprietari „P.V.” Timișoara împotriva deciziei civile nr. 264/A din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.