ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7046/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7046/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

La data de 26 octombrie 2007 reclamanta

Asociația de Proprietari „P.V.”, Timișoara a formulat cerere de chemare în

judecată a pârâtei SC A. SRL solicitând ca, în consecința rezilierii

contractului de închiriere încheiat între părți, să se dispună evacuarea

pârâtei din imobilul ocupat abuziv de către aceasta.

Pe cale reconvențională,

pârâta a solicitat să se constate dreptul său de superficie asupra imobilului.

Prin sentința civilă

nr. 15922 din 11 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul

nr. 16057/325/2007, s-a admis acțiunea în evacuare, fiind respinsă cererea reconvențională.

Prin decizia civilă

nr. 10/A din 10 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială, s-a

admis apelul pârâtei-reclamantă reconvențional, fiind anulată sentința atacată cu

reținerea cauzei spre rejudecare.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 16057.1/325/2007.

Prin sentința civilă

nr. 1220 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția

comercială, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta Asociația de Proprietari

„P.V.”, Timișoara și a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta

SC A. SRL.

S-a dispus evacuarea pârâtei

din imobilul situat în Timișoara, str. P.V., proprietatea reclamantei (determinat

potrivit contractului de închiriere nr. 2 din 10 ianuarie 1995).

A fost obligată pârâta

să plătească reclamantei suma de 10,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâta SC A. SRL, solicitând schimbarea sentinței apelate, în sensul

respingerii acțiunii principale.

Prin decizia civilă

nr. 115/A/ 3 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, s-a respins apelul pârâtei; s-a respins cererea pentru cheltuieli de

judecată formulată de apelanta pârâtă.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâta SC A. SRL.

Prin decizia nr. 1303

din 24 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, în Dosarul nr. 6437/1/2010, s-a admis recursul pârâtei, fiind casată

decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, instanța de recurs

reținând că nu s-a verificat/analizat, în concret, titlul în temeiul căruia se solicită

de către reclamantă evacuarea pârâtei.

Cauza a fost înregistrată,

în rejudecarea apelului, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția II-a civilă,

sub nr. 742/59/2011.

Prin decizia civilă

nr. 264/A din 24 noiembrie2011, Curtea de Apel Timișoara, secția II-a civilă, a

admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SRL, a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta Asociația de Proprietari

„P.V.”, Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL; a păstrat în rest dispozițiile

sentinței apelate și a obligat intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 14,45 RON.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Acțiunea în evacuare a

pus în discuție dreptul de folosință al pârâtei SC A. SRL asupra spațiului în litigiu.

Aceasta înseamnă că, negând dreptul de folosință al părții ce ocupă spațiul, reclamanta

este ținută să facă dovada că acest drept se află în patrimoniul său, fiind nejustificat

încălcat de către pârâtă. Or, s-a observat în speță, că reclamanta - asociație de

proprietari nu a justificat propriul drept de folosință asupra spațiului ocupat

în prezent de către pârâtă. Împrejurarea că, afirmând calitatea de proprietar, asociația

a închiriat pârâtei spațiul, nu a avut nicio relevanță juridică.

S-a constatat, de asemenea,

că soluția reținută prin sentința civilă nr. 840 din 24 aprilie 2007 pronunțată

de Tribunalul Timiș, secția comercială, în Dosarul nr. 199/30/2006, prin care s-a

dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 247/1997, a fost greșit apreciată

de prima instanță ca întemeind acțiunea reclamantei.

Constatând că „reclamanta

este semnatara contractului de închiriere în temeiul căruia este folosit spațiul”,

ca atare, „urmare rezilierii contractului de închiriere nr. 274/1997 încheiat între

părți, deținerea spațiului închiriat a rămas fără titlu”, prima instanță nu a observat

că sentința pronunțată în anul 2007 nu cuprinde nicio verificare jurisdicțională

asupra unui titlu al reclamantei înseși asupra spațiului închiriat. Mai mult, contractul

nr. 274/1994 (și nu 1997), a cărui reziliere s-a dispus în anul 2007, fusese declarat

nul în anul 2002, tocmai în considerarea lipsei oricărui titlu al locatorului. În

condițiile în care, ulterior soluționării irevocabile a litigiului ce a pus în discuție

tocmai calitatea în care asociația a consimțit închirierea spațiului, nu au intervenit

acte juridice ce ar întemeia vreun drept al reclamantei asociație asupra spațiului

închiriat, asociația nu poate pretinde că la momentul introducerii acțiunii în evacuare,

s-ar afla în patrimoniul său un drept ce ar fi lezat prin ocuparea spațiului de

către pârâtă.

Puterea de lucru judecat

nu se limitează la verificarea formală a dispozitivului unei hotărâri judecătorești,

ci presupune ca dezlegarea dată asupra unei probleme de drept să nu mai poată face

obiectul unei verificări jurisdicționale proprii într-o a doua instanță.

Or, promovând acțiunea

în rezilierea contractului de închiriere, urmată de acțiunea în evacuare, reclamanta

a ignorat nu doar propriul acord în încetarea efectelor contractului încheiat în

1994, exprimat în anul 1995, dar și puterea de lucru judecat a soluției pronunțate

în cererea de anulare a contractului, reținută prin decizia civilă nr. 415/A/27

martie 2002 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosarul nr. 949/C/2002.

Împrejurarea că prin această decizie a fost anulat contractul încheiat în anul 1994,

și nu cel consecutiv, încheiat în anul 1995, este lipsită de relevanță, cât timp

obiectul contractelor este identic, reclamanta dispunând, nejustificat de spațiul

aflat în proprietatea unei terțe persoane.

În consecință, instanța

de apel a reținut că ocupând în continuare spațiul ce a făcut obiectul contractului

de închiriere, pârâta nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei,

real, sau de creanță, prin urmare a fost indiferentă analiza caracterului abuziv

al ocupării spațiului în litigiu.

În temeiul art. 296 C.

proc. civ. a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința apelată,

în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În temeiul art. 295

alin. (1) C. proc. civ. a fost păstrată sentința sub aspectul soluției de respingere

a cererii reconvenționale, neapelată în cauză.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., reținând culpa procesuală a intimatei-reclamante, s-a reținut obligația

de plată a cheltuielilor de judecată avansate de pârâta-apelantă în căile de atac,

respectiv 6,15 RON în Dosarul nr. 16057/325/2007 Tribunalul Timiș, 4,15 RON Dosarul

nr. 16057.1/325/2007 CAT, 4,15 RON dosar 6437/1/2010, o Înaltei Curti de

Casație și Justiție în cuantum total de 14,45 RON.

S-a luat act că intimata-reclamantă

nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei mai

sus-menționate a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Asociația de Proprietari

„P.V.” Timișoara pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 7-9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, reclamanta a arătat următoarele:

În anul 1994 reclamanta

a închiriat spațiul în litigiu către pârâta SC A. SRL, conform contractului de închiriere

anexat, contract prelungit ulterior de către părți. Societatea chiriașă a plătit

chiria până în anul 2004, în mod regulat, însă de la acea perioadă a refuzat să

renegocieze chiria și, mai mult, din anul 2005 a încetat să mai facă vreo plată.

În anul 2005, chiriașa

SC A. SRL a introdus o acțiune în justiție la Judecătoria Timișoara, în încercarea

de a obține hotărâre prin care să devină proprietara spațiului închiriat - chiar

instanța constatând și statuând reaua credință a chiriașei - proces pe care firește

l-a pierdut, neavând nicio calitate decât cea de chiriaș.

În acest context reclamanta

a acționat societatea SC A. SRL în judecată și a obținut rezilierea locațiunii.

Ulterior, a promovat acțiunea

în evacuare, admisă de către Tribunalul Timiș, confirmată de către Curtea de Apel

Timișoara, dar infirmată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În speță, a existat într-adevăr

un proces între reclamantă și R.A.D.E.F., pe care R.A.D.E.F. l-a câștigat, însă,

nu a comportat asupra spațiului în litigiu, ci asupra altor suprafețe din incinta

respectivă.

Este vorba despre parterul

blocului, la nivelul căruia se află cinematograful Timiș, iar spațiul reclamantei

este situat în partea stângă a intrării în cinema și nu are de-a face nimic cu acest

cinematograf.

În respectivul spațiu

chiriașa SC A. SRL a făcut doar anumite amenajări, în contul cărora s-a amortizat

proporțional din chirie; a obținut în nume propriu autorizațiile de amenajare, iar

tocmai în baza acestor autorizații a încercat fraudulos să se auto-creeze proprietară.

Indiferent de abordare,

SC A. SRL a fost evacuată, iar acum încearcă să „pledeze” în cauză în favoarea R.A.D.E.F.,

deși nu are nicio legătură SC A. SRL cu R.A.D.E.F., îndreptățită eventual ar fi

fost să introducă în cauză pe R.A.D.E.F. prin instituția juridică a „arătării titularului

dreptului” - conform C. proc. civ.

În consecință, SC A.

SRL a fost chiriașă a Asociației și a fost cerută evacuarea în urma rezilierii contractului

încheiat cu reclamanta în calitate de locator, deci oricum nu intervine aspectul

calității acesteia de proprietar: chiar dacă se admite că nu este proprietariul

spațiului în litigiu, rămâne consacrată oricum calitatea de locator - neproprietar,

pentru că nu trebuie juridic neapărat cumulate calitățile de locator + proprietar,

întrucât și posesorul neproprietar poate închiria, iar pe R.A.D.E.F. nu o interesează

spațiul în litigiu, întrucât nu are niciun fel de interes reprezentat sub acest

aspect.

Repingând evacuarea, s-ar

crea ipostaza unei reintegrări în spațiu, iar SC A. SRL ar deveni chiriașa nimănui,

ipostază absurdă ca finalitate de altfel, pentru că dacă spațiul ar fi fără de „stăpân”,

statului român i s-ar cuveni, nicidecum nici R.A.D.E.F.-ului și, cu atât mai puțin,

SC A. SRL total străină de spațiu, drept pentru care se solicită respingerea recursului

ca nefondat.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând

să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În primul rând trebuie

subliniat faptul că instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu

a hotărârii atacate, chiar dacă numai în ce privește nelegalitatea, întrucât recursul

este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate

de art. 304 C. proc. civ.. Simpla nemulțumire a unei părți față de hotărârea pronunțată

de instanța de apel nu este suficientă pentru admiterea recursului, ci recurentul

are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele de nelegalitate

prevăzute în mod expres și limitativ de lege.

În speță, recurenta reclamantă

și-a întemeiat juridic susținerea recursului pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C.

proc. civ.

Referitor la motivul de

recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea

hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în

cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum

și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor

și a probelor reținute nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție între

considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că

din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele

hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Instanța de recurs constată

că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin recursul de față,

s-a realizat în mod formal, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat

în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată. De altfel, referirea

la acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susținere în dezvoltarea, atât

în scris cât și oral - cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a motivului astfel

invocat.

De asemenea, și dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au fost invocate în mod formal de recurenta reclamantă,

deoarece susținerile acesteia nu se referă la greșita interpretare a naturii sau

a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de

convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate.

În ceea ce privește criticile

încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

S-a reținut, în esență,

faptul că ocupând în continuare spațiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere

încheiat între părți, constatat nul și reziliat anterior litigiului pendente, intimata

pârâtă nu a adus atingere niciunui drept aflat în patrimoniul reclamantei, real,

sau de creanță, recurenta reclamantă dispunând nejustificat de spațiul în litigiu,

aflat în proprietatea unei terțe persoane.

Recurenta reclamantă a

declarat recurs, susținând că nu se pune problema calității acesteia de proprietar

al spațiului în litigiu. Se arată în mod expres, în acest sens, „chiar dacă se admite

că nu este proprietariul spațiului în litigiu, rămâne consacrată oricum calitatea

de locator - neproprietar, pentru că nu trebuie juridic neapărat cumulate calitățile

de locator + proprietar, întrucât și posesorul neproprietar poate închiria”.

Critica astfel formulată

nu este fondată, întrucât recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constau

greșelile săvârșite de instanța de apel cu privire la aplicarea legii pentru a putea

fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit acestei norme

procedurale, hotărârea atacată este greșită atunci când instanța a dat o interpretare

greșită sau a aplicat greșit textul de lege incident, corespunzător situației de

fapt reținute.

Exercitând controlul judiciar

asupra sentinței pronunțate de tribunal, instanța de apel a reținut că acțiunea

în evacuare pendente a pus în discuție dreptul de folosință al pârâtei SC A.

SRL asupra spațiului în litigiu.

S-a stabilit, în speță,

că recurenta reclamantă - asociație de proprietari - nu a justificat propriul său

drept de folosință asupra spațiului ocupat în prezent de către societatea pârâtă.

Astfel, prin decizia civilă

nr. 415/A/27 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosarul

nr. 949/C/2002, a fost anulat contractul de închiriere nr. 247/1994 încheiat între

părți, tocmai în considerarea lipsei oricărui titlu al locatorului.

Ulterior, prin sentința

civilă nr. 840 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția

comercială, în Dosarul nr. 199/30/2006, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere

nr. 247/1994 încheiat între părți, fără ca această sentință să cuprindă vreo verificare

jurisdicțională asupra titlului reclamantei înseși asupra spațiului închiriat.

În condițiile în care,

ulterior soluționării irevocabile a litigiilor ce au pus în discuție înseși calitatea

în care asociația de proprietari a consimțit închirierea spațiului în litigiu, nu

au intervenit acte juridice ce ar întemeia vreun drept al acesteia asupra spațiului

închiriat, recurenta reclamantă nu poate pretinde că la momentul introducerii acțiunii

în evacuare de față, s-ar afla în patrimoniul său vreun drept ce ar fi lezat prin

ocuparea spațiului de către societatea pârâtă.

În acest context, în mod

judicios, instanța de apel a reținut că ocupând în continuare spațiul ce a făcut

obiectul contractului de închiriere, societatea pârâtă nu a adus atingere niciunui

drept aflat în patrimoniul reclamantei, real, sau de creanță, prin urmare, a fost

indiferentă analiza caracterului abuziv al ocupării spațiului în litigiu.

Stabilindu-se astfel,

în baza probatoriului administrat, lipsa oricărui titlu al recurentei reclamante

asupra spațiului în litigiu pentru a putea cere evacuarea intimatei pârâte, Înalta

Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate, întrucât aceasta

ar implica practic, exercitarea unui control de netemeinicie asupra hotărârii atacate,

care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În consecință, instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită în speță,

astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente,

în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca, nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

Asociația de Proprietari „P.V.” Timișoara împotriva deciziei civile nr. 264/A din

24 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2012.