ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 15.03.2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1106/2011

HOTĂRÂRE
15.03.2011
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1106/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin cererea înregistrată la 1 iulie 2009,

reclamanta SC T.S.T. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC U.G. SA, solicitând

obligarea acesteia la plata sumei de 93.621 euro cu titlu de chirie aferentă

perioadei 1 mai 2009-23 martie 2010.

Acțiunea a fost respinsă prin Sentința

comercială nr. 354 din 19 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, care a reținut încetarea raporturilor locative prin acordul de

voință al părților, anterior duratei contractului, în temeiul art. 12.1 lit. a)

din contract și al art. 969 C. civ., prin aceea că reclamanta a acceptat tacit,

dar fără echivoc, prin semnarea procesului-verbal încheiat la data de 26 mai

2009, propunerea pârâtei de încetare a contractului, formulată prin notificarea

expediată la 23 martie 2009.

S-a mai reținut că existența acestui

acord tacit împiedică aplicarea art. 7.2 din contractul de locațiune în temeiul

căruia reclamanta solicită achitarea chiriei pe 12 luni, calculate de la

momentul trimiterii notificării, 23 martie 2009.

Întrucât pârâta datorează chirie doar

pe perioada 1 mai - 26 mai 2009, pe care a achitat-o după promovarea acțiunii,

în baza art. 274 și art. 275 C. proc. civ. a fost obligată la plata sumei de

1975,29 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru aferente

pretențiilor reclamantei respinse ca fără obiect, reținându-se că față de

calitatea de comerciant al pârâtei, aceasta este de drept în întârziere,

potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ. și art. 43 C. com.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia comercială nr. 371 din 8

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a

schimbat sentința în întregime și a admis în parte acțiunea. În consecință,

pârâta a fost obligată la plata echivalentului în lei la cursul de schimb BNR

din ziua plății, a sumei de 84.910 euro, reprezentând contravaloare chirie

pentru perioada 1 iunie 2009 - 23 martie 2010, precum și 10.697 RON cheltuieli

de judecată în primă instanță și apel.

În considerentele Deciziei nr. 371 din

8 octombrie 2010 instanța a reținut că, în speță nu sunt incidente dispozițiile

art. 12 lit. g) și art. 12.3 din contract, așa cum eronat a reținut prima

instanță, ci sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 7 pct. 7.2, conform

cărora denunțarea unilaterală a contractului poate avea loc cu notificarea

prealabilă, respectiv cu 12 luni anterior datei propuse pentru încetarea

contractului, clauză nerespectată de către pârâta, care a părăsit spațiul

înainte de data la care a fost convocată la conciliere, 25 iunie 2009 și unde

nu s-a prezentat, locatorul preluând în mod firesc spațiul.

Împotriva Deciziei nr. 371 din 8

octombrie 2010 pârâta a declarat recurs, susținând că a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se

invocă încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., imputându-se instanței de

apel neadministrarea probelor utile, pe care le putea ordona din oficiu, pentru

dovedirea situației de fapt invocată de pârâtă în notificarea din 23 martie

2009, cu trimitere la art. 12 lit. g) din contractul de locațiune.

O altă critică vizează interpretarea

greșită a art. 969 C. civ., prin raportare la situația de fapt, respectiv

faptul că greșit s-a reținut art. 12 lit. g) ca temei invocat și nedovedit al

încetării contractului, când, de fapt, temeiul l-a constituit acordul părților,

materializat prin încheierea procesului-verbal din 26 mai 2009.

De asemenea, invocă interpretarea

greșită a legii referitoare la puterea probatorie a înscrisului sub semnătură

privată, în condițiile art. 1177 alin. (1) C. civ. și art. 177 alin. (1) C.

proc. civ. În concret se susține că procesul-verbal face dovada predării

spațiului chiar și în lipsa semnăturii pârâtei pe acest înscris.

Recurenta mai susține că specific

contractului de locațiune este obligația locatorului de a asigura folosința

bunului, iar predarea bunului conform procesului-verbal semnifică încetarea

acestuia și, odată cu acesta, încetarea tuturor drepturilor și obligațiilor

părților.

Prin întâmpinarea înregistrată la 9

martie 2011 intimata a solicitat respingerea recursului.

În apărare arată că hotărârea din apel

este legală și temeinică, instanței nu-i poate fi imputată încălcarea rolului

activ, părții asigurându-i-se dreptul la apărare și posibilitatea probării

susținerilor, faptul că dificultățile financiare invocate nu pot constitui

elementele unui caz fortuit sau de forță majoră, neexistând un acord de voință

al părților pentru încetarea contractului de locațiune, astfel că, în mod

corect s-a reținut cu referire la Procesul-verbal din data de 26 mai 2009 că

cele consemnate nu pot constitui fundamentul unei acceptări tacite ale

încetării contractului.

Astfel, intimata susține că părăsirea

spațiului cu nerespectarea clauzelor contractuale incumbă obligația intimatei

de a plăti contravaloarea chiriei calculată până la data expirării termenului

de un an calculat începând cu data notificării intenției de încetare a

contractului.

Analizând recursul prin prisma

motivelor invocate se vor reține următoarele:

La data de 2 decembrie 2005, între

reclamanta SC T.S.T. SRL în calitate de locator și pârâta SC U.G. SA, locatar,

s-a încheiat un contract de locațiune pe o perioadă de 5 ani începând cu data

de 1 ianuarie 2006, având ca obiect un spațiu cu destinație de birouri în

suprafață totală de 709,25 m

2

pentru o chirie lunară de 8.511 euro

plus TVA.

Părțile au prevăzut, de comun acord,

la art. 7 pct. 7.2 că durata contractului poate fi redusă din inițiativa

locatarului cu o notificare prealabilă a locatorului, cu 12 luni înainte de

data propusă pentru încetarea contractului, dar nu mai devreme de 3 ani de la

intrarea în vigoare a acestuia.

De asemenea, la art. 12 lit. a) și g)

s-a prevăzut posibilitatea încetării contractului prin acordul de voință al

părților, precum și în cazul apariției unui caz fortuit sau a unei cauze de

forță majoră, cu notificarea prealabilă a motivului de care partea se

prevalează, cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care încetarea

raportului contractual urmează să producă efecte.

Pârâta a susținut că, deși i-a

comunicat reclamantei printr-o adresă la data de 23 martie 2009 intenția de încetarea

a contractului de locațiune ca urmare a dificultăților economico-financiare pe

care le înregistrează, în contextul economic general al actualei crize

financiare, totuși, încetarea contractului nu a avut loc prin incidența art. 12

lit. g) din contract, ci, ca urmare a voinței părților, așa cum corect a

reținut și prima instanță.

Cele două instanțe au avut viziuni

diferite asupra înscrisului intitulat ”proces-verbal de preluare a spațiului”

încheiat la data de 26 mai 2009 de prepușii reclamantei.

Prima instanța i-a acordat caracterul

unui acord de voință exprimat în sensul încetării raporturilor locative cu acea

dată, în virtutea dispozițiilor art. 12.1 lit. a) din contract, în timp ce

instanța de apel nu i-a recunoscut valoarea de acceptare tacită și fără echivoc

din partea locatorului în sensul încetării contractului, de vreme ce însăși

partea care a propus această modalitate a refuzat să semneze.

Soluția adoptată de cea din urmă

instanță este cea legală.

Astfel, înscrisul contestat, așa cum

rezultă din conținutul său, constată debitul locatarului calculat până la

momentul încheierii lui, respectiv 26 mai 2009 și menționează explicit, fără a

lăsa loc de interpretare, faptul că procesul-verbal reprezintă doar o

constatare a stării spațiului și nu o preluare în conformitate cu contractul de

locațiune.

Prin urmare, în mod expres locatorul a

precizat că nu înțelege să preia spațiul, prin aceasta, acordul său la

încetarea contractului de locațiune în baza art. 12.1 lit. a) nu a fost

dat,,tacit” așa cum a reținut greșit prima instanță, ci, dimpotrivă, a

menționat că predarea spațiului, și prin aceasta înțelegând încetarea

contractului, urmează a se face, din punctul său de vedere, conform

contractului.

Așa cum s-a reținut anterior,

contractul prevede ca modalități de încetare acordul de voință, cazul fortuit

sau forța majoră, precum și notificarea cu 12 luni prealabil datei propuse

pentru încetarea raporturilor locative.

Cum primele două modalități de

încetare nu sunt operante pentru cele arătate, în mod legal, prin aplicarea art.

7 pct. 7.2 din contract, raportat la art. 969 C. civ., instanța de apel a

reținut că, față de notificarea pârâtei din 23 martie 2009, aceasta datorează

chirie până la data de 23 martie 2010, începând cu 1 iunie 2009, de când

locatarul nu a mai efectuat plăți.

Aceste considerente răspund global

motivelor de recurs invocate de pârâtă cu privire la greșita aplicare a art. 969

prevederilor în materie locativă, iar în ceea ce privește exercitarea rolului

activ prin prisma art. 129 alin. (5) C. proc. civ. se reține că, instanța este

chemată, în egală măsură să respecte principiul disponibilității care

guvernează procesul civil, și că, potrivit art. 129 alin. (1) teza finală C.

proc. civ., părțile au în primul rând îndatorirea să-și probeze pretențiile și

apărările. Nu în ultimul rând, reține că instanța nu și-a bazat soluția

pronunțată, de admitere a pretențiilor reclamantei, pe considerentul că pârâta

nu și-a probat apărarea întemeiată pe incidența motivului de încetare a

locațiunii prevăzut de art. 12.1 lit. g) din contract, ci, reținând incidența

altui motiv de încetare a raporturilor locative, respectiv cel prevăzut de art.

7 pct. 7.2 din contract. De asemenea, în condițiile în care însăși recurenta

arată că nu a susținut incidența literei,,g”, ci a literei,,a” din art. 12,

criticile sale sub acest aspect sunt lipsite de interes.

În consecință, nefiind fondat, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei se va respinge.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC U.G. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 371 din 8

octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 martie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2011-05-03
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1660/2011
7.3) și alin. (7.4), art. 9 alin. (9.3), art. 10 alin. (10.2), alin. (10.5) alin. (10.7) lit. d) din contract, motiv pentru care, în data de 01 noiembrie 2007, reclamanta a notificat-o pe pârâtă în vederea, încercării remedierii pe cale ami
ÎCCJ 2011-10-05
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2953/2011
a achitat chiria în termenele contractuale, prima instanță a obligat-o la plata acesteia, nemajorată, dar și a majorărilor de întârziere; iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta – pârâtă la plata către pârâta – reclamant
ÎCCJ 2011-03-15
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1103/2011
4 ani, la expirarea duratei contractul putând fi prelungit de comun acord. Întrucât ulterior expirării duratei locațiunii, respectiv 1 noiembrie 2007, a avut loc prelungirea contractului, însă fără a se cunoaște perioada acesteia, devin apl
ÎCCJ 2010-05-19
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1788/2010
rierii pe toată durata contractului, excepția de neexecutare invocată de către pârâtă fiind întemeiată, astfel că în raport de dispozițiile art. 969, 970 și art. 1420 C. civ. acțiunea a fost respinsă, ca nefondată. Împotriva hotărârii a for
ÎCCJ 2011-02-17
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 723/2011
13 august 2007 se menționează că respectivul contract de închiriere s-a încheiat cu pârâtul în calitate de locatar și nu cu o editură. Prin urmare, nu s-a dovedit cu certitudine dacă această locațiune a intervenit cu un comerciant asociație
Sursă