ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2953/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 5894 din 11 mai 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea reconvențională, a constatat încetate raporturile contractuale de locațiune comercială la data de 31 decembrie 2006, a admis în parte acțiunea principală și a obligat pârâta – reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumelor de 3.307,50 RON și 628,44 RON T.V.A., reprezentând chirie pentru lunile octombrie, noiembrie și decembrie 2006 (nemajorată), 1.031,94 RON și 19,6 RON T.V.A., reprezentând majorări de întârziere pentru lunile iulie, august și septembrie 2006 și 7.519,46 RON și 140,63 RON T.V.A., reprezentând majorări de întârziere pentru lunile octombrie, noiembrie și decembrie 2006; totodată, reclamanta-pârâtă a mai fost obligată la plata către pârâta – reclamantă a sumelor de 24.321,8 RON, cu titlu de onorariu de avocat și 12 RON – taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat un contract de locațiune, în temeiul căruia reclamanta-pârâtă pretinde plata chiriei restante pe perioada octombrie 2006 – februarie 2008. A constatat că în divergență s-a aflat majorarea chiriei, iar această împrejurare a generat încetarea contractului, începând cu data de 31 decembrie 2006, motiv pentru care a admis cererea reconvențională, având acest obiect. Reținând și că pârâta – reclamantă nu a achitat chiria în termenele contractuale, prima instanță a obligat-o la plata acesteia, nemajorată, dar și a majorărilor de întârziere; iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta – pârâtă la plata către pârâta – reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia comercială nr. 49 A din 3 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, iar sentința a fost schimbată în parte în sensul că a fost respinsă cererea reconvențională. Totodată, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei – pârâte suma de 1.102,50 RON, cu titlu de chirie aferentă lunii ianuarie 2007, plus T.V.A., la care se adaugă majorări de întârziere la zi, calculate potrivit normelor legale aplicabile creanțelor bugetare. A fost înlăturată dispoziția primei instanțe privind obligarea reclamantei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată, menținându-se celelalte dispoziții.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că între antecesoarea apelantei, în calitate de locator și intimată, în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere nr. 51787/1990, în temeiul căruia apelanta a transmis intimatei dreptul de folosință asupra unui imobil situat în București, str. S. Contractul a fost încheiat inițial pe o perioadă de 3 ani, chiriașul având drept de reînnoire a locațiunii. Întrucât după expirarea termenului închirierii intimata a fost lăsată în posesie, Curtea a contestat că a operat tacita relocațiune, ale cărei efecte au fost reglementate în conformitate cu art. 1437 C. civ., „după dispozițiile art. relativ la locațiunea fără termen”. Pentru dreptul de folosință care i-a fost transmis, locatarul a agreat ca în lunile octombrie și noiembrie 2006 să achite locatorului o chirie de 1.102,50 RON, plus T.V.A., potrivit calculului expus la dosarul de fond și fișei de calcul al chiriei.

Începând cu luna decembrie 2006, prin excedarea clauzelor din contract, apelanta a comunicat intimatei că nivelul chiriei lunare a fost majorat de la 1.102,50 RON plus T.V.A. la 16.903,31 RON plus T.V.A., ca urmare a H.C.G.M.B. nr. 215/2006 și nr. 248/2006. La data de 3 ianuarie 2007, intimata a transmis apelantei o adresă, prin care i-a comunicat că nu este de acord cu plata chiriei în noul cuantum, iar prin adresa din 23 ianuarie 2007 apelanta a comunicat intimatei că în măsura în care aceasta nu va fi de acord cu noua chirie și nu se va prezenta în termen de 7 zile să ridice noua fișă de calcul, înțelege să îi anunțe concediul contractului de închiriere nr. 21787/1990.

Cum intimata nu a fost de acord cu noua chirie, în aplicarea art. 1436 alin. (2) C. civ., s-a constatat că apelanta a denunțat unilateral contractul, dar încetarea raporturilor contractuale a devenit efectivă nu la data de 31 decembrie 2006 – așa cum, fără temei, a reținut prima instanță, ci la data de 30 ianuarie 2007 (în termen de 7 zile de la emiterea adresei din 23 ianuarie 2007). În acest context, cum obiectul cererii reconvenționale l-a constituit în mod expres constatarea încetării raporturilor contractuale începând cu luna decembrie 2006, aceasta s-a constatat a fi neîntemeiată, deoarece raporturile contractuale au încetat la data de 30 ianuarie 2007, astfel că cererea reconvențională trebuia respinsă ca și obligarea la cheltuieli de judecată față de pârâtă.

Tot ca urmare a constatării încetării raporturilor contractuale cu începere din data de 30 ianuarie 2007, s-a desprins și concluzia că pârâta datorează și chiria aferentă lunii ianuarie 2007, motiv pentru care instanța de apel a obligat-o la plata acesteia – dar la nivelul stabilit prin contract, cel de 1.102,50 RON, plus TVA, urmând a fi adăugate și majorări de întârziere, calculate la zi, potrivit normelor legale aplicabile creanțelor bugetare. Ca urmare, atât reclamanta cât și pârâta au formulat recurs, în termenul legal. Reclamanta a invocat critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a ținut cont de modificările intervenite în contract potrivit voinței părților în sensul exprimat prin art. 4 din contract, conform căruia majorarea chiriei se face în funcție de prevederile legale în vigoare, respectiv H.C.G.M.B.

nr. 215/2006 și nr. 248/2006. Concluzionând, a arătat că pârâta datorează suma totală de 384.366,41 RON chirie + T.V.A. aferente perioadei iulie 2006 – ianuarie 2007 și majorării de întârziere aferente perioadei iulie 2006 – decembrie 2010. Pârâta a invocat critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În cadrul primului motiv, prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a nesocotit și a lipsit de efecte juridice H.C.G.M.B. nr. 215/2006 și H.C.G.M.B. nr. 248/2006 și nu a ținut cont de voința părților care au hotărât încetarea raporturilor contractuale tocmai datorită unor divergențe cu privire la prețul chiriei, începând cu 31 decembrie 2006, la data notificării cu adresa din 27 decembrie 2006 și confirmată de către locator cu adresa din 23 ianuarie 2007. În această situație, trebuiau aplicate dispozițiile art. 1438 C. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a efectului devolutiv al apelului deoarece reclamanta nu a solicitat decât achitarea chiriei aferente lunii ianuarie 2007, dar instanța de apel a lărgit cadrul procesual, dând valoare juridică precizării cererii de apel deși nu a fost motivată în conformitate cu cerințele art. 132 alin. (1) C. proc. civ., încălcând, astfel, și dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 292 1 alin. (1) C. proc. civ. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a arătat că motivarea instanței privind tacita relocațiune este străină de natura cauzei, instanța nefiind învestită cu o astfel de judecată față de obiectul cererii de chemare în judecată și hotărârea este și nemotivată din acest punct de vedere raportat la toate probele cu înscrisuri pe care le-a invocat în apărare și nici în drept, iar temeiurile de drept la care se face trimitere în conținutul hotărârii nu au legătură cu cauza. Sub acest aspect, pe fond, în cadrul ultimelor două motive de recurs a arătat că totalitatea facturilor fiscale emise de către locator începând cu decembrie 2006 nu au fost acceptate la plată de către locatar și nici nu izvorăsc dintr-un înscris comun părților, fiind emise în baza unui contract de închiriere denunțat, ceea ce înseamnă că nu există o creanță certă, lichidă și exigibilă așa cum prevede art. 379 C. proc.

civ. Astfel, în conformitate cu prevederile legale termenul contractului a fost prelungit cu perioada egală a facturilor acceptate la plată și a încetat în momentul denunțării bilaterale a contractului. Recursurile sunt nefondate. Analizând în primul rând recursul formulat de reclamantă se constată că în cadrul primului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă greșita interpretare a contractului, mai precis a dispozițiilor art. 4 din contract. Potrivit acestei clauze rezultă că părțile au convenit că pârâta datorează o chirie lunară de 5.069 RON „calculată potrivit prevederilor legale”. Or, reclamanta a notificat intenția majorării chiriei abia în decembrie 2006 emițând o factură majorată în temeiul H.C.G.

al Municipiului București nr. 215/2006 și nr. 248/2006 și pentru perioada anterioară, ceea ce a generat refuzul de plată al acesteia cât și notificarea rezilierii contractului, în lipsa unui acord de voință în sensul continuării raporturilor contractuale, ca urmare a acestei majorări, astfel că, în mod legal instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe sub acest aspect, nedenaturându-se cu nimic conținutul contractului. Pe de altă parte, voința părților are putere de lege doar pe perioada cât contractul este în vigoare astfel că nu se poate reține nici încălcarea voinței părților, din perspectiva dispozițiilor art. 969 C. civ., cu raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat. Analizând recursul pârâtei, în privința primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu se poate reține că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când nu a luat în considerare H.C.G.M.B. nr. 215/2006 și nr. 248/2006, deoarece aceasta era competentă să analizeze incidența în cauză a acestor hotărâri, prin raportare la probele cauzei, ceea ce a și făcut și din care a reținut că recurenta – pârâtă nu a fost de acord cu continuarea raporturilor contractuale în condițiile majorării chiriei conform acestor hotărâri, iar faptul că a luat în considerare o anumită dată a încetării contractului, aceasta a făcut-o prin raportare la voința părților cu respectarea dispozițiilor art. 1438 C. civ., față de adresa din 23 ianuarie 2007 a C.G.M.

București prin care s-a acordat un termen de 7 zile de la data primirii adresei pentru anunțarea concediului contractului. În privința motivului al doilea de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată din actele dosarului că instanța de apel a respectat principiul disponibilității prin cererea de apel, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la întreaga sumă datorată, reprezentând chirie și majorări de întârziere, iar ulterior, la cererea instanței de apel, a precizat sumele, aceasta fiind, în drept, potrivit art. 294 C. proc. civ. să solicite majorările de întârziere și în continuare până la plata debitului. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se constată că nici criticile subsumate acestui motiv nu pot fi primite, hotărârea instanței de apel fiind motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. și argumentată juridic corespunzător obiectului dedus judecății ce privește un contract de locațiune, referirile la tacita relocațiune fiind făcute numai din perspectiva analizării datei încetării raportului juridic dintre părți cu consecințe în planul întinderii obligației de plată. În fine, în cadrul ultimelor două motive de recurs‚ recurenta – pârâtă nu aduce de fapt critici concrete în legătură cu aceste motive de recurs invocate, făcând de fapt referire la o situație de fapt avută în vedere, de altfel și de către instanța de apel, iar prin contract s-a prevăzut că plata se face fără acceptare.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta A.F.I. București și pârâta SC I. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 49 A din 03 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.