ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1836/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la 29 iulie 2005 sub nr. 4114/2005 reclamanta A.F.I. a chemat în judecată pe pârâta SC S.H. SRL solicitând rezilierea contractului de închiriere pentru suprafețele locative cu altă destinație decât cea de locuință nr. 47927 din 20 mai 1992, evacuarea pârâtei din spațiul deținut în București, și obligarea acesteia la plata sumei de 437.306.880 lei reprezentând 169.998.529 lei debit chirie, 32.299.722 lei debit TVA, 19.371.362 lei penalități chirie și 43.637.267 lei penalizări TVA aferentă perioadei mai 2003 - septembrie 2004, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că între pârâta SC S.H. SRL și SC H.N. SA, al cărei succesor este A.F.I., s-a încheiat contractul de închiriere nr. 47927 din 20 mai 2005 privind spațiul cu altă destinație situat în sector 1. Inițial contractul a fost încheiat pe o perioadă determinată, respectiv 3 ani, însă prin folosința neîntreruptă de către beneficiar acesta a fost prelungit în baza tacitei relocațiuni. Pârâta nu a achitat chiria datorată pentru utilizarea spațiului închiriat aferentă perioadei 1 mai 2003 - 31 septembrie 2004 astfel că a înregistrat un debit în valoare totală de 437.306.880 lei conform extrasului de cont anexat cererii de chemare în judecată. A mai arătat reclamata că prin adresa nr. 25353 din 1 noiembrie 2004 a notificat-o pe pârâtă pentru a se prezenta la conciliere încercându-se astfel rezolvarea pe cale amiabilă, dar pârâta nu a dat curs invitației.

Prin adresa nr. 133 din 7 octombrie 2005 pârâta a recunoscut că are de plată chiria în sumă de 202.298.251 lei ROL, solicitând acordarea unui termen de plată până la data de 20 decembrie 2005. La data de 24 februarie 2005 reclamanta a depus la dosar precizări în ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii, arătând că a calculat contravaloarea chiriei în conformitate cu dispozițiile Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 27/1993 și că a fost indexată trimestrial conform prevederilor H.C.G.M.B. nr. 119/1993. A mai susținut că penalitățile de întârziere aferente sumelor datorate pentru folosința spațiului curg de drept, acestea fiind calculate potrivit O.G. nr. 11/1996 prin aplicarea unui procent de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere la plata chiriei.

În ceea ce privește plata TVA-ului s-a arătat că A.F.I. este instituție publică de interes local potrivit H.C.G.M.B. nr. 101/2001 modificată prin H.C.G.M.B. nr. 152/2001, fiind totodată instituție bugetară ale cărei venituri se varsă la bugetul general consolidat al statului și că este înregistrată ca plătitoare de TVA pentru activitățile de natură economică pe care le desfășoară, fiind aplicabile în cauză prevederile Legii nr. 345/2002. S-a mai învederat că pentru plata cu întârziere a TVA, penalitățile au fost calculate pentru perioada mai 2003-31 decembrie 2003 în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1513/2002 prin aplicarea unui procent de 0,06% pe zi de întârziere și pentru perioada 1 ianuarie 2004 – septembrie 2004 în conformitate cu prevederile O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prin aplicarea unui procent de 0,6% pe zi întârziere. Prin sentința comercială nr. 2727 din 28 aprilie 2006 pronunțată în dosarul nr. 4114/2005 de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și s-a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate, motivat de faptul că în contractul de închiriere nr. 47927/1992 calitatea de locator aparține SC H.N. SA, iar nu reclamantei, care nu a făcut dovada modificărilor intervenite și a modului cum a preluat spațiul în discuție. Prin decizia comercială nr. 565 din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, s-a admis apelul formulat de apelanta A.F.I.

împotriva sentinței nr. 2727 din 28 aprilie 2006 care a fost desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București, secția comercială, constatându-se că reclamanta A.F.I. București, are calitate procesuală activă. Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată la data de 16 februarie 2007 sub nr. 6327/3/2007. La termenul de judecată din data de 17 mai 2007 reclamanta a depus cerere de precizare a acțiunii arătând că debitul cu care pârâta figurează în evidențele sale contabile la data de 30 aprilie 2007 este în valoare de 64.164,06 lei din care 62.733,73 lei reprezentând penalități de întârziere la plata chiriei aferente perioadei mai 2003 – septembrie 2004 și 1.430,33 lei reprezentând penalități de întârziere la plata TVA aferente perioadei mai 2003 – septembrie 2004, conform extrasului de cont nr. 3004 din 29 martie 2006 pe care l-a depus alăturat.

A mai arătat reclamanta că pârâta a achitat în timpul procesului, în tranșe, chiria și TVA-ul aferente perioadei mai 2003 – septembrie 2004, dar ca urmare a achitării cu întârziere a acestor sume s-au calculat penalitățile solicitate prin cererea precizatoare. La solicitarea părților tribunalul a încuviințat proba cu înscrisuri, expertiză contabilă și interogatoriul reclamantei. Prin sentința comercială nr. 14657 din 6 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 6327/3/2007 s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de A.F.I. și a fost obligată pârâta la plata sumei de 716,40 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut pe de o parte că, prin contractul de închiriere care reprezintă legea părților nu a fost prevăzută nici o clauză penală potrivit căreia în situația neachitării chiriei la scadență pârâta ar datora penalități de întârziere, iar debitul principal privind plata chiriei și a TVA nu este rezultatul unei creanțe fiscale pentru a-i fi aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003, ci este rezultatul contractului comercial încheiat între părți în condiții de egalitate juridică și astfel, reclamanta nu-i poate imputa pârâtei în mod unilateral plata de penalități de întârziere.

Totodată instanța de fond a avut în vedere și faptul că pârâta a achitat suma de 3532,29 lei reprezentând penalitățile de întârziere aferente perioadei 1 iunie 2003 – 20 septembrie 2004 stabilite prin expertiză, iar în ceea ce privește capătul de cerere privind cheltuielile de judecată instanța de fond l-a obligat pe pârât la plata sumei de 716,40 lei având în vedere culpa procesuală a acestuia, prin executarea obligațiilor contractuale în timpul soluționării cauzei. Împotriva acestei soluții a formulat apel A.F.I. BUCUREȘTI, criticând soluția pronunțată sub aspectul că nu sunt incidente prevederile O.G. nr. 92/2003, fapt pentru care în anul 2004, A.F.I. s-a adresat Ministerului Finanțelor Publice solicitând lămuriri privind aplicarea O.G.

nr. 92/2003. Astfel, prin adresa nr. 611128 din 12 mai 2004 înregistrată la A.F.I. sub nr. 4999 din 17 mai 2004, Ministerul Finanțelor Publice a precizat că administrarea creanțelor provenind din chirii sau alte sume ce constituie venituri ale bugetelor locale se realizează potrivit O.G. nr. 92/2003. Totodată, apelanta-reclamantă a arătat că valoarea chiriei a fost calculată în conformitate cu dispozițiile Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 27/1993, această valoare a fost indexată trimestrial conform prevederilor H.C.G.M.B. nr. 119/1993. Orice neîndeplinire sau îndeplinire cu întârziere a unei obligații se sancționează, cu atât mai mult obligația pârâtei de a achita întocmai și la timp chiria, având în vedere și faptul că sumele datorate se constituie venituri publice în patrimoniul unităților administrativ teritoriale ca urmare a gestionării unui bun ce aparține statului.

Penalitățile datorate întârzierii la plata chiriei sunt datorate prin efectul legii, fiind de notorietate aplicabilitatea principiului de drept conform căruia legea completează convențiile părților cu normele imperative acolo unde aceste convenții nu conțin clauze care să facă referire la normele ce reglementează obiectul contractului. Astfel, penalitățile de întârziere aferente sumelor datorate pentru folosința spațiului curg de drept, acestea fiind calculate în conformitate cu prevederile O.G. nr. 11/1996, prin aplicarea unui procent de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere la plata chiriei. Având în vedere că nu se află în ipoteza unor norme dispozitive sau de recomandare, dispozițiile acestui act normativ se vor aplica independent de faptul că părțile au înțeles să le însereze în contract prin clauze distincte sau au omis acest lucru.

În ceea ce privește plata TVA-ului, s-a arătat că A.F.I. este instituție publică de interes local potrivit H.C.G.M.B. nr. 101/2001, modificat prin H.C.G.M.B. nr. 152/2001, fiind de asemenea instituție bugetară ale cărei pretenții constituie venituri ce se varsă la bugetul general consolidat al statului. Conform dispozițiilor legale, TVA-ul este un impozit indirect ce se aplică asupra operațiilor privind transferul proprietății bunurilor și asupra prestărilor de servicii. A.F.I. are ca principal obiect de activitate închirierea de bunuri imobile, iar această activitate este supusă legilor ce reglementează TVA, respectiv Legea nr. 345/2002 (aplicabilă perioadei pentru care s-au calculat pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze).

Având în vedere că reclamanta este înregistrată ca plătitoare a taxei pe valoarea adăugată pentru activitățile de natură economică pe care le desfășoară aceasta a calculat TVA pentru chiria spațiului pe care pârâta o datorează lunar la bugetul local. In final s-a arătat că în speța de față sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată conform cărora „se consideră prestare de servicii orice activitate care nu constituie livrare de bunuri în sensul art. 3. Astfel de operațiuni pot fi închirierea, arendarea și concesionarea de bunuri mobile sau imobile”.

Chiar dacă titlul în baza căruia pârâta ocupă spațiul în discuție, respectiv contractul de închiriere nr. 47.927/1992, nu face referire la plata TVA-ului sau penalități la TVA este de notorietate aplicabilitatea principiului conform căruia legea completează convențiile părților cu normele sale imperative acolo unde aceste convenții nu conțin clauze care să facă referire la normele ce reglementează obiectul convenției, motiv pentru care apelanta a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Prin decizia comercială nr. 237 din 23 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că între părți s-a încheiat un contract de închiriere privind imobilul din litigiu pe o perioadă de 3 ani începând din mai 1992 și până în mai 1995, însă urmare a faptului că pârâta a rămas în continuare în spațiul închiriat, fiind lăsată de reclamantă, a operat tacita relocațiune, conform art. 1437 C. civ., și cum pârâta a achitat pe parcursul soluționării cauzei debitele restante inclusiv penalitățile de întârziere, în sumă de 3532,29 lei, calculate conform raportului de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că în mod legal a fost respinsă cererea reclamantei privind rezilierea contractului.

În ceea ce privește pretențiile reclamantei în sumă de 64.164,06 lei cu titlu de penalități chirie și TVA în temeiul O.G nr. 92/2003, instanța de apel le-a respins întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță, avându-se în vedere că debitul principal privind plata chiriei și TVA nu își au izvorul într-o creanță fiscală pentru a-i fi aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003; în cauză obiectul cauzei dedus judecății este un contract comercial fapt ce nu poate să oblige pârâta în mod unilateral la plata de penalități de întârziere, calculate pe zile de întârziere. Referitor la majorările de întârziere la plata chiriei, instanța de apel, de asemenea, le-a respins având în vedere raportul de expertiză și faptul că majorarea de întârziere aferentă chiriei restante se sancționează ca o penalitate de întârziere pentru fiecare lună și nu pe zile de întârziere, dat fiind natura comercială a contractului.

În contra celei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs reiterând aceleași critici ca și în apel și invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în ce context criticile formulate sunt motive de nelegalitate în sensul textelor de lege evocate. Recursul este nefondat. În cauză, s-a reținut că pârâta a achitat în timpul soluționării cauzei atât debitul principal, chirie și TVA pentru perioada mai 2003 - septembrie 2004, astfel cum a recunoscut și reclamanta în cererea de precizare a acțiunii depusă la termenul de judecată din 17 mai 2007 (fila 19), cât și penalitățile de întârziere calculate prin raportul de expertiză contabilă, în sumă de 3.532,29 lei. Norma Metodologică din 01 iulie 2004 de aplicare a O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Cap. I art. 1 se referă la sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală respectiv prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

La alin. (2) se prevede că prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel și, în continuare, la următorul alin. (3), administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu înregistrarea fiscală , declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat și soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.

Prin urmare, față de textele de lege anterior menționate, nu sunt incidente în speță, cum corect au stabilit cele două instanțe, întrucât, așa cum rezultă din lecturarea lor, se referă în exclusivitate la administrarea drepturilor vamale, administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat. În ceea ce privește penalitățile pretinse de reclamantă, în mod corect au fost respinse din perspectiva naturii comerciale a obiectului cauzei dedus judecății, respectiv contractul de închiriere, care își are izvorul obligațiilor în dispozițiile legale înserate în art. 948 coroborat cu art. 969 C. civ., potrivit cărora convenția părților constituie legea părților; ori, în raport de aceste dispoziții legale imperative, atâta timp cât părțile nu au prevăzut o clauză penală, aceasta nu poate fi acordată.

Susținerea recurentei privind aplicabilitatea principiului conform căruia legea completează convențiile părților cu normele sale imperative acolo unde aceste convenții nu conțin clauze care să facă referire la normele ce reglementează obiectul convenției, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere principiul pacta sunt servanda . Or, a adăuga în sensul invocat de recurentă, ar însemna încălcarea principiului forței obligatorii a contractelor și, nu numai, ci și inutilitatea încheierii contractelor. Ipoteza susținută de recurentă raportată la textul de lege evocat în prezenta cauză nu există concordanță, nefiind motive, prin urmare, de a extinde aplicațiunea dispoziției în cauză.

De asemenea, de subliniat este și faptul că, în speță, obiectul cauzei dedus judecății este de natură comercială, ceea ce atrage incidența dispozițiilor legale în materie comercială, și nu cele din materia fiscală, cum legal și temeinic au interpretat cele două instanțe, fapt pentru care nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 92/2003 și, prin urmare pârâta nu datorează penalități la chirie și TVA pretinse de reclamantă. În cauză, contractul dintre părți este un contract comercial, sinalagmatic, cu titlu oneros, generat de legile comerciale completate cu dispozițiile codului civil, ceea ce înseamnă că nu-i pot fi aplicabile norme fiscale care se referă la administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetele locale, precum solicită reclamanta în temeiul O.G.

nr. 92/2003. În același context, în mod corect instanțele au apreciat că părțile nu au prevăzut în contractul de închiriere clauza penală, motiv pentru care pârâta nu poate fi obligată la plata penalităților în cazul neachitării la scadență a chiriei, având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ. Este adevărat că recurenta a solicitat rezilierea contractului de închiriere cu evacuarea pârâtei din spațiul în litigiu, însă având în vedere că pârâta pe parcursul soluționării prezentei cauze a achitat chiria, TVA-ul și penalitățile aferente perioadei mai 2003 - septembrie 2004, calculate conform raportului de expertiză efectuat în cauză, în mod corect au fost respinse de celelalte instanțe cele două capete de cerere formulate de reclamantă.

Față de considerentele expuse, în mod judicios au considerat instanțele că nu se cuvin reclamantei TVA-ul sau penalități la TVA atâta timp cât părțile nu le-au înserat în contractul încheiat. În ceea ce privește majorările de întârziere la plata chiriei în sumă de 64.164,06 lei pretinse de reclamantă, în mod corect au fost respinse, având în vedere incidența reglementărilor legale în materie comercială și concluziile raportului de expertiză dispus în cauză. Referitor la majorarea de întârziere aferentă chiriei restante s-a aplicat ca o penalitate de întârziere pentru fiecare lună și nu pe zile întârziere, așa încât, în mod legal și temeinic le-a respins cele două instanțe, în considerarea debitului principal - chiria și TVA-ul - ca o creanță comercială și nu fiscală cum se vrea a fi de către reclamanta-recurentă.

Concluzionând, atâta timp cât pârâta a achitat pe parcursul procesului debitul restant, aceasta nu datorează penalitățile de întârziere și sumele solicitate de reclamantă prin cererea precizatoare la acțiunea inițial introdusă, împrejurare ce a condus la respingerea cererilor privind rezilierea contractului de închiriere și evacuarea din spațiul comercial. Prin urmare, criticile formulate nu sunt motive de nelegalitate, cele două instanțe interpretând corect dispozițiile legale incidente în speță, precum și aplicarea corectă a legii comerciale. În consecință, Înalta Curte, constată că motivele invocate nu sunt motive de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., instanța de apel aplicând corect și temeinic dispozițiile legale aplicabile obiectului cauzei dedus judecății, situație, în raport de care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.F.I. București împotriva deciziei nr. 237 din 23 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2009.