ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2471/2005

Prin acțiunea înregistrată la data de 3 februarie 2004, reclamanta C.G.M.B. - A.F.I. a chemat în judecată pârâta SC G.D.B.I. SRL, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 351.654.101 lei, reprezentând debit chirie, 59.909.841 lei T.V.A., 10.911.504 lei majorări de întârziere, 283.832.756 lei debit aferent perioadei 1 decembrie 1999 – 18 ianuarie 2001. De asemenea s-a solicitat și constatarea încetării contractului de închiriere pe termen nedeterminat nr. 11095/1992, prin voința părților. În susținerea pretențiilor reclamanta a arătat că pârâta a deținut un spațiu comercial în București, în baza unui contract de locațiune încheiat cu R.A.I.A.L. Berceni, iar la expirarea termenului, s-a perfectat prin tacita relocațiune o nouă închiriere pe termen nedeterminat.

S-a mai arătat că începând cu decembrie 1999, fără preaviz pârâta a abandonat spațiul manifestându-și astfel voința de a denunța unilateral contractul, iar reclamanta și-a manifestat acceptul. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii arătând că reclamanta a solicitat o sumă globală fără o calculație separată pe luni și cum a evaluat chiria, iar pe de altă parte a precizat că a plătit o chirie mai mare pentru spațiul ce a făcut obiectul închirierii ocupând o suprafață mai mică decât cea din contract, solicitând o compensare cu suma chiriei plătită în plus. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 15582 din 4 decembrie 2003 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune ridicată de pârâtă și a respins acțiunea.

Instanța de fond a motivat că pentru perioada 1 decembrie 1999 – 3 martie 2000 dreptul la acțiune este prescris în raport de dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, iar pentru perioada 30 martie – 18 ianuarie 2001, reclamanta nu a făcut dovada modului de calcul al debitului, nu a precizat dacă s-a modificat cuantumul chiriei că s-a procedat la o eventuală negociere. De asemenea instanța de fond a considerat că reclamanta nu a probat că ar fi intervenit o încetare a contractului de închiriere în condițiile legii neexistând un proces verbal de predare – primire a spațiului. Împotriva acestei soluții a promovat apel reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie. Se susține că a fost întrerupt cursul prescripției urmare îndeplinirii procedurii prealabile, prevăzute de art. 720 1 C. proc.

civ., astfel că pentru perioada decembrie 1999 – februarie 2000, nu operează prescripția, cu atât mai mult cu cât intimata a recunoscut debitul prin plata efectuată la 30 iunie 2000. Se mai susține că instanța de fond nu a analizat corespunzător nici materialul probator privind încetarea contractului de închiriere. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 182 din 4 mai 2004 a admis apelul a anulat în parte hotărârea apelată în sensul că dreptul material la acțiunea s-a prescris în parte pentru perioada 1 decembrie 1999 – 31 ianuarie 2000, și a menținut celelalte dispoziții. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că față de dispozițiile art. 104 C. proc.

civ. și față de data sesizării instanței 28 februarie 2003, data poștei, dreptul material la acțiune pe luna februarie 2000 nu intră în perioada prescrisă. S-a avut în vedere faptul că procedura concilierii prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., nu este precizată printre cazurile de întrerupere a cursului prescripției; iar debitul recunoscut de intimată prin plata făcută la 30 iunie 2000 se referă la luna noiembrie 1999, iar pretențiile deduse judecării vizează perioada 1 decembrie 1999 – 18 ianuarie 2001. De asemenea instanța de apel a arătat că în adevăr tabelul privind calculul debitului nu este concludent și nu se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză, apelanta neacceptând efectuarea expertizei dispusă din oficiu.

Cu privire la capătul de cerere privind constatarea încetării contractului de închiriere pe termen nedeterminat, instanța de apel a apreciat că din probele administrate nu a rezultat voința părților în acest sens, intimata negând la interogatoriu acest lucru. Cu petiția înregistrată la data de 28 iunie 2004, reclamanta a declarat recurs împotriva soluției instanței de apel, criticile privind aspectele de nelegalitate și netemeinicie fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Astfel se susține că art. 109 C. proc. civ., nu face nici o mențiune cu privire la procedura prealabilă, factor întreruptiv de prescripție, fiind dată o interpretare eronată acestui text. De asemenea se critică concluzia instanței de apel când a considerat că plata efectuată prin O.P.

din 30 iunie 2000, nu reprezintă o întrerupere a cursului prescripției prin recunoașterea tacită a debitului, fiind încălcate dispozițiile art. 16 din decretul nr. 167/1958. S-au încălcat și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de apel dând dovadă de pasivitate, ordonând efectuarea expertizei chiar dacă părțile nu a fost de acord cu plata onorariului. S-a făcut o greșită aplicare a legii în analiza petitului privind constatarea încetării raporturilor obligaționale, părăsirea spațiului fiind un fapt juridic. Recursul este fondat numai cu privire la capătul de cerere privind constatarea încetării contractului de închiriere prin voința părților. Astfel răspunsul la interogatoriu al intimatei care infirmă acordul privind încetarea contractului de locațiune, trebuie coroborat cu celelalte probe administrate.

Din nota de constatare încheiată la data de 15 ianuarie 2001 de către reprezentanții D.G.A.F.I. reiese că, la data verificării spațiului în discuție, era gol, fapt pentru care a fost sigilat. Abandonarea spațiului de către pârâtă este confirmată și de asociația de locatari B.C.B., înregistrată la reclamantă la 17 aprilie 2003, cât și de noul chiriaș respectiv A.S.C. Așa fiind pârâta – intimată și-a exprimat voința de încetare a raporturilor contractuale prin părăsirea spațiului închiriat manifestare pe care reclamanta a acceptat-o la data de 17 ianuarie 2001, prin preluarea imobilului, motiv pentru care se poate constata având în vedere dispozițiile art. 969 alin. (2) C. civ., încetarea contractului de închiriere prin voința părților.

Celelalte critici urmează a fi înlăturate. Astfel obligativitatea efectuării concilierii potrivit art. 720 1 C. proc. civ., nu conduce la concluzia că aceasta este o cauză de întrerupere a cursului, art. 109 prevăzând obligativitatea efectuării acesteia, fără a se distinge vre-un factor întreruptiv de prescripție. Chiar dacă suma achitată cu O.P. din 30 iuie 2000 era mai mare decât obligația lunară, instanța de apel, față de perioada vizată, respectiv luna noiembrie 1999, a reținut corect că nu operează întreruperea prescripției având în vedere că pretențiile deduse judecății vizează perioada 1 decembrie 1999 - 18 ianuarie 2001, acțiunea fiind trimisă pe 28 februarie 2003 dată în raport de care pretențiile pentru perioada 1 decembrie 1999 - 3 martie 2000, apar prescrise.

În ce privește modul cum și-a probat acțiunea recurenta, instanța de apel justificat a considerat că nu s-au făcut dovezi privind debitul pretins, neputându-se imputa lipsa rolului activ pe refuzul suplimentării probatoriilor. Față de cele arătate în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 312 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.F.I. – C.G.M.B., împotriva deciziei nr. 182 din 4 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică decizia atacată, admite apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței nr. 15582 din 4 decembrie 2003, a Tribunalului București, pe care o schimbă în parte, în sensul că admite în parte acțiunea, constată încetarea contractelor de închiriere prin voința părților, privind spațiul comercial, situat în București. Menține celelalte dispoziții. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2005.