ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2471/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2471/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Prin acțiunea înregistrată
la data de 3 februarie 2004, reclamanta C.G.M.B. - A.F.I. a chemat în judecată
pârâta SC G.D.B.I. SRL, solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să
fie obligată la plata sumei de 351.654.101 lei, reprezentând debit chirie,
59.909.841 lei T.V.A., 10.911.504 lei majorări de întârziere, 283.832.756 lei
debit aferent perioadei 1 decembrie 1999 – 18 ianuarie 2001.
De asemenea s-a solicitat și
constatarea încetării contractului de închiriere pe termen nedeterminat nr. 11095/1992,
prin voința părților.
În susținerea pretențiilor
reclamanta a arătat că pârâta a deținut un spațiu comercial în București, în
baza unui contract de locațiune încheiat cu R.A.I.A.L. Berceni, iar la
expirarea termenului, s-a perfectat prin tacita relocațiune o nouă închiriere
pe termen nedeterminat. S-a mai arătat că începând cu decembrie 1999, fără preaviz
pârâta a abandonat spațiul manifestându-și astfel voința de a denunța
unilateral contractul, iar reclamanta și-a manifestat acceptul.
Prin întâmpinarea formulată,
pârâta a solicitat respingerea acțiunii arătând că reclamanta a solicitat o
sumă globală fără o calculație separată pe luni și cum a evaluat chiria, iar pe
de altă parte a precizat că a plătit o chirie mai mare pentru spațiul ce a
făcut obiectul închirierii ocupând o suprafață mai mică decât cea din contract,
solicitând o compensare cu suma chiriei plătită în plus.
Tribunalul București, secția
a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 15582 din 4 decembrie 2003 a admis
excepția prescripției dreptului la acțiune ridicată de pârâtă și a respins
acțiunea.
Instanța de fond a motivat
că pentru perioada 1 decembrie 1999 – 3 martie 2000 dreptul la acțiune este
prescris în raport de dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, iar pentru
perioada 30 martie – 18 ianuarie 2001, reclamanta nu a făcut dovada modului de
calcul al debitului, nu a precizat dacă s-a modificat cuantumul chiriei că s-a
procedat la o eventuală negociere.
De asemenea instanța de fond
a considerat că reclamanta nu a probat că ar fi intervenit o încetare a
contractului de închiriere în condițiile legii neexistând un proces verbal de
predare – primire a spațiului.
Împotriva acestei soluții a
promovat apel reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate și
netemeinicie.
Se susține că a fost
întrerupt cursul prescripției urmare îndeplinirii procedurii prealabile,
prevăzute de art. 720
1
C. proc. civ., astfel că pentru perioada
decembrie 1999 – februarie 2000, nu operează prescripția, cu atât mai mult cu
cât intimata a recunoscut debitul prin plata efectuată la 30 iunie 2000.
Se mai susține că instanța
de fond nu a analizat corespunzător nici materialul probator privind încetarea
contractului de închiriere.
Curtea de Apel București,
secția a VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 182 din 4 mai 2004 a admis
apelul a anulat în parte hotărârea apelată în sensul că dreptul material la acțiunea
s-a prescris în parte pentru perioada 1 decembrie 1999 – 31 ianuarie 2000, și a
menținut celelalte dispoziții.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de control judiciar a reținut că față de dispozițiile art. 104 C.
proc. civ. și față de data sesizării instanței 28 februarie 2003, data poștei,
dreptul material la acțiune pe luna februarie 2000 nu intră în perioada
prescrisă.
S-a avut în vedere faptul că
procedura concilierii prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ., nu este
precizată printre cazurile de întrerupere a cursului prescripției; iar debitul
recunoscut de intimată prin plata făcută la 30 iunie 2000 se referă la luna
noiembrie 1999, iar pretențiile deduse judecării vizează perioada 1 decembrie
1999 – 18 ianuarie 2001.
De asemenea instanța de apel
a arătat că în adevăr tabelul privind calculul debitului nu este concludent și
nu se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză,
apelanta neacceptând efectuarea expertizei dispusă din oficiu.
Cu privire la capătul de
cerere privind constatarea încetării contractului de închiriere pe termen
nedeterminat, instanța de apel a apreciat că din probele administrate nu a
rezultat voința părților în acest sens, intimata negând la interogatoriu acest
lucru.
Cu petiția înregistrată la
data de 28 iunie 2004, reclamanta a declarat recurs împotriva soluției
instanței de apel, criticile privind aspectele de nelegalitate și netemeinicie
fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Astfel se susține că art. 109
C. proc. civ., nu face nici o mențiune cu privire la procedura prealabilă,
factor întreruptiv de prescripție, fiind dată o interpretare eronată acestui
text.
De asemenea se critică
concluzia instanței de apel când a considerat că plata efectuată prin O.P. din
30 iunie 2000, nu reprezintă o întrerupere a cursului prescripției prin
recunoașterea tacită a debitului, fiind încălcate dispozițiile art. 16 din decretul
nr. 167/1958.
S-au încălcat și
dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de apel dând dovadă de
pasivitate, ordonând efectuarea expertizei chiar dacă părțile nu a fost de
acord cu plata onorariului.
S-a făcut o greșită aplicare
a legii în analiza petitului privind constatarea încetării raporturilor
obligaționale, părăsirea spațiului fiind un fapt juridic.
Recursul este fondat numai
cu privire la capătul de cerere privind constatarea încetării contractului de
închiriere prin voința părților.
Astfel răspunsul la
interogatoriu al intimatei care infirmă acordul privind încetarea contractului
de locațiune, trebuie coroborat cu celelalte probe administrate.
Din nota de constatare
încheiată la data de 15 ianuarie 2001 de către reprezentanții D.G.A.F.I. reiese
că, la data verificării spațiului în discuție, era gol, fapt pentru care a fost
sigilat. Abandonarea spațiului de către pârâtă este confirmată și de asociația
de locatari B.C.B., înregistrată la reclamantă la 17 aprilie 2003, cât și de
noul chiriaș respectiv A.S.C.
Așa fiind pârâta – intimată
și-a exprimat voința de încetare a raporturilor contractuale prin părăsirea
spațiului închiriat manifestare pe care reclamanta a acceptat-o la data de 17
ianuarie 2001, prin preluarea imobilului, motiv pentru care se poate constata
având în vedere dispozițiile art. 969 alin. (2) C. civ., încetarea contractului
de închiriere prin voința părților.
Celelalte critici urmează a
fi înlăturate.
Astfel obligativitatea
efectuării concilierii potrivit art. 720
1
C. proc. civ., nu conduce
la concluzia că aceasta este o cauză de întrerupere a cursului, art. 109
prevăzând obligativitatea efectuării acesteia, fără a se distinge vre-un factor
întreruptiv de prescripție.
Chiar dacă suma achitată cu
O.P. din 30 iuie 2000 era mai mare decât obligația lunară, instanța de apel,
față de perioada vizată, respectiv luna noiembrie 1999, a reținut corect că nu
operează întreruperea prescripției având în vedere că pretențiile deduse
judecății vizează perioada 1 decembrie 1999 - 18 ianuarie 2001, acțiunea fiind
trimisă pe 28 februarie 2003 dată în raport de care pretențiile pentru perioada
1 decembrie 1999 - 3 martie 2000, apar prescrise.
În ce privește modul cum
și-a probat acțiunea recurenta, instanța de apel justificat a considerat că nu
s-au făcut dovezi privind debitul pretins, neputându-se imputa lipsa rolului
activ pe refuzul suplimentării probatoriilor.
Față de cele arătate în
considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 312 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta A.F.I. – C.G.M.B., împotriva deciziei nr. 182 din 4 mai 2004,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.
Modifică decizia atacată,
admite apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței nr. 15582 din 4
decembrie 2003, a Tribunalului București, pe care o schimbă în parte, în sensul
că admite în parte acțiunea, constată încetarea contractelor de închiriere prin
voința părților, privind spațiul comercial, situat în București.
Menține celelalte
dispoziții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 aprilie 2005.