ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1267/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 13392 din 28

octombrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei A.F.I. – C.G.M.B. formulată în contradictoriu

cu pârâta SC A. SA București, reținând că pretențiile solicitate în temeiul

contractului de închiriere din 1 aprilie 1973 încheiat între predecesoarea I.C.R.A.L.

Berceni și pârâtă sunt în parte prescrise, cu referire la sumele aferente

perioadei 1998 – 1999, iar pentru restul, instanțele s-au pronunțat în sensul

obligării pârâtei la plata chiriei restante și a T.V.A. - ului aferent, cu

referire la sentința nr. 5027 din 20 noiembrie 1998 rămasă definitivă prin

decizia nr. 613 din 17 martie 1999 a Curții de Apel București, secția

comercială.

S-a mai reținut că, potrivit

hotărârii sus citate, contractul în temeiul căruia se solicită sumele precizate

de reclamantă a fost reziliat, instanțele dispunând totodată evacuarea pârâtei,

astfel că acțiunea formulată în temeiul art. 969, 1073, 1429 și 1439 C. civ.

apare ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a

declarat apel reclamanta, iar prin decizia nr. 13 din 26 martie 2004, Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul, a schimbat în tot

sentința apelată și în fond, a admis în parte acțiunea precizată, obligând

pârâta la plata sumei de 611.431.451 lei, reprezentând chirie restantă pentru

perioada decembrie 1999 – iulie 2002 și T.V.A. aferent.

Instanța de apel, analizând

criticile aduse sentinței de fond ce vizau interpretarea greșită a dispozițiilor

decretului nr. 167/1958 și a temeiurilor de drept ale acțiunii, a reținut în

esență că, deși sentința prin care s-a dispus rezilierea contractului de

închiriere și evacuarea pârâtei a rămas definitivă la 17 martie 1999, pârâta a

continuat să folosească spațiul fără drept, astfel că se impunea obligarea

acesteia la plata lipsei de folosință a spațiului comercial, calculată la

nivelul chiriei, până la părăsirea efectivă a spațiului.

Instanța a înlăturat critica

apelantei potrivit căreia inițierea procedurii prealabile a concilierii ar

echivala cu o întrerupere a termenului de prescripție, motivat de faptul că,

potrivit prevederilor art. 16 din decretul nr. 167/1958, concilierea nu

constituie o cauză de întrerupere în sensul prevăzut de lege. S-a mai reținut,

în continuare că, nici instanțele și nici părțile nu pot adăuga la lege, astfel

că și criticile referitoare la interpretarea dispozițiilor legale în materia

prescripției pentru perioada 1998 și până în luna decembrie 1999 s-au apreciat

ca nefondate.

Cu privire la sumele solicitate cu

titlu de majorări de întârziere sau penalități de întârziere, s-a reținut că

acestea nu sunt datorate de către pârâtă, față de lipsa unei clauze penale în

contractul de închiriere.

Împotriva deciziei din apel au

declarat recurs reclamanta A.F.I. București și pârâta SC A. SA.

Recursul reclamantei A.F.I.

București.

Recurenta reclamantă a invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul

căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

recurate și în fond, admiterea pretențiilor ce provin din majorări de

întârziere, astfel cum au fost formulate.

Recurenta susține că în mod greșit

instanțele au apreciat cu privire la dispozițiile art. 16 din decretul nr.

167/1958, cu referire la aprecierea cauzelor de întrerupere ale cursului

prescripției.

În opinia recurentei, cererea de

chemare în judecată în materie comercială, evaluabilă în bani, este un sistem

procesual alcătuit din două elemente: etapa concilierii prealabile și actul de

investire al instanței. Între cele două elemente, există o legătură intimă și

necesară, astfel încât nu se poate aprecia o adăugare la lege, ci o ignorare a

motivelor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la redactarea decretului nr. 167/1958.

În mod greșit instanțele au apreciat

că procedura prealabilă nu face parte integrantă din cererea de chemare în

judecată, întrucât ieșirea din pasivitate a creditorului începe odată cu

invitația la conciliere a părții pretins debitoare urmată, în caz de divergență,

de cererea de chemare în judecată.

În continuare, recurenta susține că

în ceea ce privește prescripția extinctivă, raportul dintre cererea de chemare

în judecată prevăzută de art. 16 din decretul nr. 167/1958 și cererea de

chemare în judecată definită de dispozițiile art. 109 (1) C. proc. civ. este

unul de tip parte - întreg, în materie comercială actul de investire trebuind a

fi însoțit de dovada concilierii. Ori, în această situație, procedura

concilierii apare ca o veritabilă întrerupere a cursului prescripției.

Se mai susține că, deși legea nu

distinge cu privire la această situație, instanțele aveau obligația să

interpreteze legea în contextul actual, în realitate nefiind o adăugare la

lege.

O altă critică adusă deciziei din

apel face referire la greșita apreciere a instanței cu privire la achitarea

majorărilor de întârziere în absența unei clauze penale stipulate expres în

contract.

Recurenta a susținut că, majorările

de întârziere sunt datorate prin efectul legii, cu referire la dispozițiile art.

11 din H.C.M. nr. 860/1973, potrivit căruia locatarul unui spațiu comercial din

fondul locativ de stat datorează majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % zi

de întârziere, aspecte ignorate de către instanță.

Recursul pârâtei SC A. SA București.

Recurenta a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul

căruia a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate

în sensul respingerii apelului și menținerea sentinței de fond.

O primă critică adusă deciziei din

apel vizează netemeinicia hotărârii astfel pronunțate față de faptul că

instanța de apel, ignorând probele administrate în cauză, a stabilit o altă

situație de fapt.

Astfel, se susține că greșit s-a

apreciat de către instanță cu privire la prelungirea contractului, în

condițiile în care societatea nu a mai folosit spațiul în litigiu, condiție

obligatorie pentru a opera tacita relocațiune.

În mod greșit, s-a apreciat și cu

privire la calculul efectuat de reclamantă, față de înscrisurile necesare

probațiunii unei astfel de obligații, cu referire la lipsa facturilor

comerciale obligatorii și nu a unui simplu tabel întocmit de reclamantă.

Recursurile declarate în cauză sunt

nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta:

Cu privire la recursul reclamantei A.F.I.

București.

Critica vizând greșita interpretare

a dispozițiilor art. 16 din decretul nr. 167/1958 a constituit și motiv de

apel, instanța, deși motivând succint, în mod judicios, a stabilit că

interpretarea adusă de către recurentă dispozițiilor legale menționate este o

adăugare la lege, cazurile de interpretare ale cursului prescripției fiind

precis limitate de lege.

În plus, critica apare nefondată și

prin prisma interpretării aduse instituției procedurii concilierii prealabile

în materie comercială, ca fiind o cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Intenția legiuitorului la momentul

introducerii procedurii concilierii în C. proc. civ. a fost aceea de a da posibilitatea

părților litigante în a-și soluționa diferendele pe cale amiabilă, urmând ca

efectul acestei proceduri să determine poziția procesuală a părților într-un

eventual litigiu.

Cererea de chemare în judecată

promovată de creditor nu poate fi interpretată decât ca un rezultat negativ al

concilierii dintre părți, situație ce determină creditorul să apeleze la forța

coercitivă a statului pentru a obliga debitorul la plata sumelor pretinse.

Ori, eșuarea concilierii echivalează

cu o nerecunoaștere a pretențiilor de către debitor ceea ce, în mod cert, nu

poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripției astfel cum este

prevăzut de art. 16 lit. a) și b) din decretul nr. 167/1958, nefiind

îndeplinite condițiile impuse de lege.

În susținerea acestei argumentații

stă și ipoteza în care cererea de chemare în judecată, indiferent că este în

materie comercială sau pe dreptul comun, la rândul său nu constituie cauză de

întrerupere a cursului prescripției dacă a fost respinsă, anulată sau s-a

perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Critica referitoare la greșita

soluționare a capătului de cerere privind majorările de întârziere, și aceasta

a constituit motiv de apel și în mod corect instanța de apel a înlăturat

criticile aduse stabilind că, în absența unei clauze penale în convenția dintre

părți, pârâta nu poate fi obligată la plata majorărilor de întârziere.

În plus, va fi înlăturată și

susținerea recurentei potrivit căreia majorările de întârziere ar fi datorate

în temeiul H.G.M. nr. 860/1973, text de lege pretins ignorat de către instanțe,

pentru următoarele considerente:

Practica judiciară în materie și

doctrina au stabilit în mod indubitabil natura juridică a clauzei penale în

contextul reglementărilor C. civ. și din legislația comercială.

În mod evident, clauza penală are o

natură contractuală. Fiind o convenție, ea trebuie să îndeplinească condițiile

de validitate prevăzute de lege, cu referire la art. 948 C. civ., și anume:

capacitatea juridică a părților, consimțământul, obiectul și cauza.

Așadar, în cazul în care în contract

nu există o prevedere prin care părțile să fi stabilit penalități, evident că

acestea nu se pot aplica, altfel s-ar aduce o înfrângere principiului pacta

sunt servanda.

Având natură contractuală, chiar

dacă ar exista vreun act normativ în care legiuitorul să prevadă penalități

pentru anumite abateri de la disciplina contractuală, acestea vor fi aplicate

numai dacă în contract există o clauză penală.

Actul normativ la care face

trimitere recurenta, H.C.M. nr. 860/1973, ar fi aplicabil în speță numai dacă

în convenția părților ar fi fost stipulată o clauză penală, cel puțin cu

caracter generic, urmând a se completa cu textul legal respectiv. Cum și

această critică se găsește a fi nefondată, urmează să fie respinsă ca atare.

Cu privire la recursul pârâtei SC A.

SA București, acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Provocarea controlului judiciar, pe

calea recursului la cererea părții interesate, obligă instanța de recurs la

cercetarea motivelor de nelegalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, astfel

cum sunt prevăzute în art. 304 C. proc. civ.

În speță, deși se invoca motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea

acestuia, rezultă provocarea unui control judiciar al temeiniciei hotărârii

atacate în sensul reanalizării materialului probator administrat în cauză,

greșit interpretat și reținut de către cele două instanțe.

Susținerile recurentei cu referire

la neobservarea condițiilor necesare existenței tacitei relocațiuni fac

referire strict la o greșeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a

probelor, critică ce vizează temeinicia soluției pronunțate.

Recurenta prin criticile aduse, nu

indică modul în care instanțele au interpretat sau au aplicat greșit legea,

condiție impusă de temeiul de drept indicat, pentru a da posibilitatea

instanței de recurs în a analiza nelegalitatea soluțiilor pronunțate în cauză.

Cum din dezvoltarea criticilor nu

reiese nici un alt motiv ce ar putea fi invocat din oficiu de către instanță și

nici nu rezultă motive de ordine publică, se constată că recursul astfel

formulat este nefondat, Înalta Curte urmând să-l respingă ca atare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și

va respinge recursurile declarate în cauză, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 113 din 26 martie 2004,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC A. SA Otopeni împotriva aceleași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 30 martie 2006.