ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1267/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 13392 din 28 octombrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei A.F.I. – C.G.M.B. formulată în contradictoriu cu pârâta SC A. SA București, reținând că pretențiile solicitate în temeiul contractului de închiriere din 1 aprilie 1973 încheiat între predecesoarea I.C.R.A.L. Berceni și pârâtă sunt în parte prescrise, cu referire la sumele aferente perioadei 1998 – 1999, iar pentru restul, instanțele s-au pronunțat în sensul obligării pârâtei la plata chiriei restante și a T.V.A. - ului aferent, cu referire la sentința nr. 5027 din 20 noiembrie 1998 rămasă definitivă prin decizia nr. 613 din 17 martie 1999 a Curții de Apel București, secția comercială.

S-a mai reținut că, potrivit hotărârii sus citate, contractul în temeiul căruia se solicită sumele precizate de reclamantă a fost reziliat, instanțele dispunând totodată evacuarea pârâtei, astfel că acțiunea formulată în temeiul art. 969, 1073, 1429 și 1439 C. civ. apare ca neîntemeiată. Împotriva sentinței de fond a declarat apel reclamanta, iar prin decizia nr. 13 din 26 martie 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată și în fond, a admis în parte acțiunea precizată, obligând pârâta la plata sumei de 611.431.451 lei, reprezentând chirie restantă pentru perioada decembrie 1999 – iulie 2002 și T.V.A. aferent.

Instanța de apel, analizând criticile aduse sentinței de fond ce vizau interpretarea greșită a dispozițiilor decretului nr. 167/1958 și a temeiurilor de drept ale acțiunii, a reținut în esență că, deși sentința prin care s-a dispus rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei a rămas definitivă la 17 martie 1999, pârâta a continuat să folosească spațiul fără drept, astfel că se impunea obligarea acesteia la plata lipsei de folosință a spațiului comercial, calculată la nivelul chiriei, până la părăsirea efectivă a spațiului. Instanța a înlăturat critica apelantei potrivit căreia inițierea procedurii prealabile a concilierii ar echivala cu o întrerupere a termenului de prescripție, motivat de faptul că, potrivit prevederilor art. 16 din decretul nr. 167/1958, concilierea nu constituie o cauză de întrerupere în sensul prevăzut de lege.

S-a mai reținut, în continuare că, nici instanțele și nici părțile nu pot adăuga la lege, astfel că și criticile referitoare la interpretarea dispozițiilor legale în materia prescripției pentru perioada 1998 și până în luna decembrie 1999 s-au apreciat ca nefondate. Cu privire la sumele solicitate cu titlu de majorări de întârziere sau penalități de întârziere, s-a reținut că acestea nu sunt datorate de către pârâtă, față de lipsa unei clauze penale în contractul de închiriere. Împotriva deciziei din apel au declarat recurs reclamanta A.F.I. București și pârâta SC A. SA. Recursul reclamantei A.F.I. București. Recurenta reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și în fond, admiterea pretențiilor ce provin din majorări de întârziere, astfel cum au fost formulate. Recurenta susține că în mod greșit instanțele au apreciat cu privire la dispozițiile art. 16 din decretul nr. 167/1958, cu referire la aprecierea cauzelor de întrerupere ale cursului prescripției. În opinia recurentei, cererea de chemare în judecată în materie comercială, evaluabilă în bani, este un sistem procesual alcătuit din două elemente: etapa concilierii prealabile și actul de investire al instanței. Între cele două elemente, există o legătură intimă și necesară, astfel încât nu se poate aprecia o adăugare la lege, ci o ignorare a motivelor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la redactarea decretului nr. 167/1958.

În mod greșit instanțele au apreciat că procedura prealabilă nu face parte integrantă din cererea de chemare în judecată, întrucât ieșirea din pasivitate a creditorului începe odată cu invitația la conciliere a părții pretins debitoare urmată, în caz de divergență, de cererea de chemare în judecată. În continuare, recurenta susține că în ceea ce privește prescripția extinctivă, raportul dintre cererea de chemare în judecată prevăzută de art. 16 din decretul nr. 167/1958 și cererea de chemare în judecată definită de dispozițiile art. 109 (1) C. proc. civ. este unul de tip parte - întreg, în materie comercială actul de investire trebuind a fi însoțit de dovada concilierii. Ori, în această situație, procedura concilierii apare ca o veritabilă întrerupere a cursului prescripției.

Se mai susține că, deși legea nu distinge cu privire la această situație, instanțele aveau obligația să interpreteze legea în contextul actual, în realitate nefiind o adăugare la lege. O altă critică adusă deciziei din apel face referire la greșita apreciere a instanței cu privire la achitarea majorărilor de întârziere în absența unei clauze penale stipulate expres în contract. Recurenta a susținut că, majorările de întârziere sunt datorate prin efectul legii, cu referire la dispozițiile art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973, potrivit căruia locatarul unui spațiu comercial din fondul locativ de stat datorează majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % zi de întârziere, aspecte ignorate de către instanță.

Recursul pârâtei SC A. SA București. Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerea sentinței de fond. O primă critică adusă deciziei din apel vizează netemeinicia hotărârii astfel pronunțate față de faptul că instanța de apel, ignorând probele administrate în cauză, a stabilit o altă situație de fapt. Astfel, se susține că greșit s-a apreciat de către instanță cu privire la prelungirea contractului, în condițiile în care societatea nu a mai folosit spațiul în litigiu, condiție obligatorie pentru a opera tacita relocațiune.

În mod greșit, s-a apreciat și cu privire la calculul efectuat de reclamantă, față de înscrisurile necesare probațiunii unei astfel de obligații, cu referire la lipsa facturilor comerciale obligatorii și nu a unui simplu tabel întocmit de reclamantă. Recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta: Cu privire la recursul reclamantei A.F.I. București. Critica vizând greșita interpretare a dispozițiilor art. 16 din decretul nr. 167/1958 a constituit și motiv de apel, instanța, deși motivând succint, în mod judicios, a stabilit că interpretarea adusă de către recurentă dispozițiilor legale menționate este o adăugare la lege, cazurile de interpretare ale cursului prescripției fiind precis limitate de lege.

În plus, critica apare nefondată și prin prisma interpretării aduse instituției procedurii concilierii prealabile în materie comercială, ca fiind o cauză de întrerupere a cursului prescripției. Intenția legiuitorului la momentul introducerii procedurii concilierii în C. proc. civ. a fost aceea de a da posibilitatea părților litigante în a-și soluționa diferendele pe cale amiabilă, urmând ca efectul acestei proceduri să determine poziția procesuală a părților într-un eventual litigiu. Cererea de chemare în judecată promovată de creditor nu poate fi interpretată decât ca un rezultat negativ al concilierii dintre părți, situație ce determină creditorul să apeleze la forța coercitivă a statului pentru a obliga debitorul la plata sumelor pretinse.

Ori, eșuarea concilierii echivalează cu o nerecunoaștere a pretențiilor de către debitor ceea ce, în mod cert, nu poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripției astfel cum este prevăzut de art. 16 lit. a) și b) din decretul nr. 167/1958, nefiind îndeplinite condițiile impuse de lege. În susținerea acestei argumentații stă și ipoteza în care cererea de chemare în judecată, indiferent că este în materie comercială sau pe dreptul comun, la rândul său nu constituie cauză de întrerupere a cursului prescripției dacă a fost respinsă, anulată sau s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea. Critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind majorările de întârziere, și aceasta a constituit motiv de apel și în mod corect instanța de apel a înlăturat criticile aduse stabilind că, în absența unei clauze penale în convenția dintre părți, pârâta nu poate fi obligată la plata majorărilor de întârziere.

În plus, va fi înlăturată și susținerea recurentei potrivit căreia majorările de întârziere ar fi datorate în temeiul H.G.M. nr. 860/1973, text de lege pretins ignorat de către instanțe, pentru următoarele considerente: Practica judiciară în materie și doctrina au stabilit în mod indubitabil natura juridică a clauzei penale în contextul reglementărilor C. civ. și din legislația comercială. În mod evident, clauza penală are o natură contractuală. Fiind o convenție, ea trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de lege, cu referire la art. 948 C. civ., și anume: capacitatea juridică a părților, consimțământul, obiectul și cauza. Așadar, în cazul în care în contract nu există o prevedere prin care părțile să fi stabilit penalități, evident că acestea nu se pot aplica, altfel s-ar aduce o înfrângere principiului pacta sunt servanda.

Având natură contractuală, chiar dacă ar exista vreun act normativ în care legiuitorul să prevadă penalități pentru anumite abateri de la disciplina contractuală, acestea vor fi aplicate numai dacă în contract există o clauză penală. Actul normativ la care face trimitere recurenta, H.C.M. nr. 860/1973, ar fi aplicabil în speță numai dacă în convenția părților ar fi fost stipulată o clauză penală, cel puțin cu caracter generic, urmând a se completa cu textul legal respectiv. Cum și această critică se găsește a fi nefondată, urmează să fie respinsă ca atare. Cu privire la recursul pârâtei SC A. SA București, acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Provocarea controlului judiciar, pe calea recursului la cererea părții interesate, obligă instanța de recurs la cercetarea motivelor de nelegalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, astfel cum sunt prevăzute în art. 304 C. proc.

civ. În speță, deși se invoca motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestuia, rezultă provocarea unui control judiciar al temeiniciei hotărârii atacate în sensul reanalizării materialului probator administrat în cauză, greșit interpretat și reținut de către cele două instanțe. Susținerile recurentei cu referire la neobservarea condițiilor necesare existenței tacitei relocațiuni fac referire strict la o greșeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor, critică ce vizează temeinicia soluției pronunțate. Recurenta prin criticile aduse, nu indică modul în care instanțele au interpretat sau au aplicat greșit legea, condiție impusă de temeiul de drept indicat, pentru a da posibilitatea instanței de recurs în a analiza nelegalitatea soluțiilor pronunțate în cauză.

Cum din dezvoltarea criticilor nu reiese nici un alt motiv ce ar putea fi invocat din oficiu de către instanță și nici nu rezultă motive de ordine publică, se constată că recursul astfel formulat este nefondat, Înalta Curte urmând să-l respingă ca atare. În consecință, pentru considerentele ce preced Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și va respinge recursurile declarate în cauză, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 113 din 26 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SA Otopeni împotriva aceleași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 martie 2006.