ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1685/2009

Asupra recursului la contestația în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 16316 din 12 decembrie 2003 pronunțată în dosar nr. 10467/2002 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Consiliul General al Municipiului București, A.F.I., împotriva pârâților C.V.E. și C.I. având ca obiect rezilierea contractului de închiriere, evacuarea pârâților din imobilul situat administrativ în București, sector 1, precum și obligarea acestora la plata chiriei restante și a majorărilor de întârziere pentru perioada martie 1998 – 31 mai 2002, cu motivarea că potrivit notificării reclamantului din data de 3 octombrie 2001, contractul a fost reziliat cu aceeași dată, imobilul fiind restituit fostului proprietar, iar în privința pretențiilor s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., acestea fiind respinse ca nedovedite.

Apelul formulat de reclamant a fost respins prin decizia comercială nr. 392 din 21 septembrie 2004 pronunțată în dosar nr. 722/2004 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială, hotărâre care a fost casată prin decizia nr. 1356 din 25 februarie 2005 pronunțată în dosar nr. 10573/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare în vederea stabilirii cuantumului sumelor datorate pentru perioada 31 mai 1999 – 3 octombrie 2001. Investită în acest mod, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în rejudecare după casare, prin decizia comercială nr. 362 din 19 iunie 2006 a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința Tribunalului în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâților la plata sumei de 24.209,90 lei cu titlu de chirie restantă, TVA și majorări de întârziere aferente perioadei anterior menționate, la pronunțarea deciziei fiind avute în vedere dispozițiile deciziei de casare referitoare la perioada pentru care reclamantul era îndreptățit să solicite obligarea pârâților la plata chiriei precum și faptul că aceștia nu au contestat suma pretinsă.

Contestația în anulare formulată de contestatorii C.I. și C.V.E. împotriva acestei decizii a fost admisă prin decizia comercială nr. 79 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cu motivarea că sunt îndeplinite condițiile art. 317 C. proc. civ., în sensul că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu contestatorii, pentru ziua când s-a judecat pricina, astfel încât anulând decizia nr. 362/2006, instanța a reținut cauza pentru rejudecarea apelului. În rejudecare, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel constatând că s-a statuat irevocabil asupra dreptului reclamantului la plata contravalorii locațiunii, a admis apelul și schimbând hotărârea instanței de fond a admis acțiunea cu consecința obligării pârâților la plata sumei de 24.209,9 lei reprezentând chirie restantă, majorări de întârziere și TVA pentru perioada 31 mai 1999 – 3 octombrie 2001 cu obligarea intimatei la 1.010,15 lei cheltuieli de judecată către contestatori. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat, pârâții C.I. și C.V.E. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.) atunci când s-a pronunțat pe fondul cauzei și fără a se administra probe din partea pârâților a admis cererea intimatei reclamante și că hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât judecarea acestei cauze s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor procedurale și că în perioada 31 mai 1993 – 3 octombrie 2001 pentru care se solicită plata chiriei, A.F.I. nu mai avea calitate de proprietar, imobilul fiind redobândit de către proprietarul acestuia M.I. În consecință, recurenții pârâți în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Examinând recursul prin prisma motivelor și a dispozițiilor legale invocate, rezultă că instanța de judecată a pronunțat o hotărâre legală care nu poate fi reformată de recursul declarat de pârâți împotriva acesteia.

Criticile formulate de recurenții pârâți, nu sunt întemeiate întrucât, așa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, având cuvântul pe fond, reprezentantul legal al pârâților a pus concluzii de admitere a contestației așa cum a fost formulată și respingerea, pe fond, a acțiunii formulate de A.F.I. fără a solicita efectuarea de noi probatorii în cauză. De altfel, recurenții au menționat, în mod expres în fața instanței de soluționare a contestației în anulare că nu contestă suma și nu critică modul de calcul al acesteia. Așa fiind, nu s-a încălcat nicio regulă de procedură privind modul de soluționare de către Curtea de Apel a contestației în anulare a deciziei atacate și pronunțarea pe fondul cauzei, sens în care s-a acordat și cuvântul părților în litigiu și nimic nu i-a împiedicat să propună noi probe sau să conteste suma în discuție.

De asemenea, și critica privind lipsa de titlu a reclamantei pentru perioada pentru care se solicită plata chiriei, respectiv 31 mai – 3 octombrie 2001 este neîntemeiată, întrucât prin decizia nr. 1356 din 25 februarie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a statuat în mod irevocabil asupra dreptului reclamantei asupra prețului locațiunii pentru această perioadă. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul pârâților C.I. și C.V.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.I. și C.V.E. împotriva deciziei nr. 79 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2009.