ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3292/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6

ianuarie 2000, reclamanta, Direcția Generală de Administrare a Fondului

Imobiliar din Primăria municipiului București, a chemat în judecată pe pârâta, SC

C.I.T.I.E. SRL București, pentru a fi obligată la plata sumei de 4.390.665.369

lei (din care 1.456.432.039 lei chirie și 2.934.233.330 lei penalități de

întârziere) și pentru a se dispune rezilierea contractului de închiriere nr.

0248/1995 și evacuarea necondiționată a pârâtei din spațiul cu altă destinație,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că a închiriat pârâtei spațiul cu altă destinație, situat în

București, dar, după expirarea contractului, deși a operat tacita relocațiune,

pârâta nu a mai plătit chiria datorată din octombrie 1996.

Prin sentința civilă nr. 5092 din 16

martie 2000, Judecătoria sector 1 București a admis excepția de necompetență

materială a instanței și a declinat competența în favoarea Tribunalului

București, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 2756/2000 al secției a V-a

civilă și de contencios administrativ.

Întrucât, la termenul din 12 septembrie

2001, reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 11.366.426.719 lei,

Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 699 din 10 octombrie 2001,

prin care și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, cauza

fiind înregistrată la secția a VI-a comercială a curții, sub nr. 289/2000.

Primind dosarul spre soluționare,

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a pronunțat sentința civilă

nr. 133 din 15 noiembrie 2002, prin care s-a admis în parte acțiunea Direcției

Generale de Administrare a Fondului Imobiliar a Primăriei municipiului

București, iar pârâta SC C.I.T.I.E. SRL București a fost obligată la plata

sumei de 2.612.623.236 lei, reprezentând chirie pentru perioada ianuarie 1997 -

ianuarie 2001, plus 135.000 lei cheltuieli de judecată.

Totodată, au fost respinse cererile

privind majorările de întârziere și cererea de reziliere a contractului de

închiriere și s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului de

cerere privind evacuarea.

De asemenea, a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, dar a fost admisă excepția

prescripției dreptului reclamantei la acțiune pentru perioada octombrie 1996 -

ianuarie 1997.

Cu actul înregistrat la 22 ianuarie

2003, reclamanta, Administrația Fondului Imobiliar din Consiliul General al municipiului

București, a formulat recurs împotriva acestei sentințe, susținând următoarele:

- pretențiile reclamantei-recurente sunt

în cuantum total de 14.663.533.390 lei chirie și majorări, dar instanța de fond

a considerat, în mod nejustificat, că pârâta nu datorează chiria pentru

intervalul octombrie 1996 - ianuarie 1997, acțiunea fiind prescrisă pentru

aceste sume;

- instanțe a dat o greșită interpretare

adresei pârâtei nr. 9243 din 17 noiembrie 1998, potrivit căreia debitoarea

recunoaște că datorează chirie, situație în care a operat întreruperea prescripției,

conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

- în ceea ce privește majorările de

întârziere, acestea au fost calculate conform art. 11 din Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 5/1973, așa încât, instanța a reținut în mod eronat că

nu s-a precizat temeiul juridic al majorărilor pretinse.

Recursul declarat de reclamant este

nefondat.

Din actele dosarului rezultă că

pârâta a deținut spațiul comercial situat în București, în baza contractului de

închiriere nr. 0248/1995, încheiat între SC H.N. SA București și SC C.I.T.I.E.

SRL București, la data de 27 noiembrie 1995, pentru un termen de 3 ani și cu

obligarea locatarului de a plăti o chirie lunară de 3.887 dolari S.U.A.

(inclusiv T.V.A.).

Așa cum a arătat reclamantul, după

expirarea contractului, pârâta a continuat să folosească spațiul, operând

tacita relocațiune, cu sublinierea că, în temeiul unor hotărâri ale Consiliului

General al municipiului București, activitatea privind patrimoniul imobiliar al

acestuia a fost preluată în anul 1997 de către Direcția de Administrare a

Fondului Imobiliar (dosarul nr. 289/2002 al Curții de Apel București) iar în

anul 2001, de către recurenta, Administrația Fondului Imobiliar.

Prima critică formulată de recurentă

se referă la modul în care Curtea de Apel București a soluționat capătul de

cerere privind chiria datorată de pârâtă în intervalul octombrie 1996 - ianuarie

1997, susținând că instanța a reținut în mod eronat că, pentru această perioadă,

pretențiile reclamantei sunt prescrise, conform art. 3 din Decretul nr.

167/1958.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, reclamanta a susținut că termenul de prescripție a fost întrerupt în baza

recunoașterii debitului de către pârâtă, așa cum rezultă din adresa acesteia

nr. 9243 din 17 noiembrie 1998 (dosarul curții de apel).

În realitate, adresa invocată de

recurentă nu reprezintă o recunoaștere a debitului, în sensul art. 16 lit. a)

din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, deoarece, sub

aspectul formei, poartă o semnătură indescifrabilă a directorului societății,

fără ștampila acesteia, iar sub aspectul conținutului ea nu reprezintă o

recunoaștere a dreptului făcută în folosul creditoarei.

Într-adevăr, prin adresa amintită,

locatarul solicită S.C. H.N. SA să-I comunice situația juridică a spațiului,

dacă există litigii și care este modalitatea de trecere în proprietatea statului,

făcându-se precizarea că dorește aceste relații în vederea cumpărării

spațiului.

Este adevărat că în finalul adresei

apare intenția pârâtei de a achita chiria restantă până la 11 noiembrie 1998,

dar, așa cum s-a arătat, aceasta nu reprezintă o recunoaștere neechivocă a debitului,

în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar acest motiv de recurs

va fi respins.

Cel de al doilea motiv de recurs

vizează modul în care a fost soluționată cererea reclamantei pentru plata

majorărilor, recurenta susținând că acestea s-au calculat conform art. 11 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 5/1973.

Din examinarea contractului de

închiriere (dosarul nr. 864/2000 al Judecătoriei sectorului 1 București)

rezultă că părțile nu au stabilit nici o sancțiune pentru eventuala plată cu întârziere

a chiriei, situație în care invocarea unui act normativ abrogat, ale cărui

prevederi nu au fost incluse în convenția părților, nu este de natură să conducă

la plata majorărilor de întârziere, instanța pronunțând și sub acest aspect o

hotărâre legală.

Pentru aceste considerente, recursul

declarat de reclamantă va fi respins, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul, Consiliul General al municipiului București – Administrația

Fondului Imobiliar, împotriva sentinței nr. 133 din 15 noiembrie 2002 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 2 iulie 2003.