ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4375/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 12 octombrie 1999, reclamanta Primăria Municipiului București a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. București, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va da s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 901.213.477 lei din care 440.063.612 lei chirie restantă, 364.935.870 lei penalități de întârziere în plată și 96.813.995 lei TVA. Totodată reclamanta a solicitat instanței să dispună și evacuarea pârâtei din spațiul cu altă destinație, situat București. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza contractului nr. 1025/1993, care a expirat în anul 1998, a închiriat pârâtei un spațiu cu altă destinație decât de locuință și că de la data expirării contractului a operat tacita relocațiune.

Cu toate că pârâta a ocupat spațiul în continuare, totuși, aceasta începând cu 15 octombrie 1997, nu a mai achitat nici o sumă în contul chiriei, astfel că, pe perioada 15 octombrie 1997- 30 septembrie 1998, datorează suma precizată prin acțiune împreună cu penalitățile de întârziere în plată și TVA -ul aferent. Prin sentința civilă nr. 6897 din 31 octombrie 2000, Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Primăria Municipiului București în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. București și în consecință a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 394.276.931 lei cu titlu de chirie calculată pentru perioada 15 octombrie 1997-30 august 1998, precum și la plata sumei de 86.740.925 lei reprezentând TVA aferent chiriei.

De asemenea pârâta a mai fost obligată și la plata sumei de 191.873.266 lei penalități de întârziere în plată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în baza probelor de la dosar, inclusiv a expertizei contabile efectuată în cauză, ale cărei concluzii nu au fost contestate de părți, că pârâta datorează pentru perioada 15 octombrie 1997-30 octombrie 1998, pentru spațiul închiriat de reclamantă, suma de 394.276.931 lei chirie și 86.740.925 lei TVA aferent chiriei. În ce privește penalitățile de întârziere în plata chiriei, prima instanță a reținut, tot în baza expertizei contabile, că acestea se cifrează numai la suma de 191.873.266 lei, deoarece în condițiile în care HCM nr. 860/1973, care prevedea o majorare de întârziere de 0,5% pe zi, a fost abrogat prin Legea nr. 114/1996, temeiul pretențiilor reclamantei cu privire la acest capăt de cerere, îl constituie H.G.

nr. 251 din 2 iunie 1997, care stabilește o majorare de întârziere datorată pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare o cotă de 0,25% pe fiecare zi de întârziere, astfel că față de motivele arătate, reclamanta nu era îndreptățită să calculeze penalitățile cu procentul de 0,5% pe zi ci cu procentul de 0,25% pe zi, situație în care penalitățile datorate se cifrează numai la suma de 191.873.266 lei stabilită de expertiză, în loc de 364.935.870 lei cât s-a solicitat prin acțiune. Apelul declarat împotriva susmenționatei sentințe de reclamanta Primăria Municipiului București, Direcția Generală a Administrației Fondului Imobiliar, prin care aceasta a criticat sentința sub aspectul neacordării în întregime a penalităților solicitate în sumă de 364.935.870 lei a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 577 din 18 aprilie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut în esență, că din cuprinsul contractului de închiriere nr. 1025/1993, nu rezultă că părțile ar fi convenit, ca în cazul întârzierii plății chiriei, pârâta să achite majorări de 0,5% pe zi de întârziere, context în care, bine prima instanță a considerat că pârâta datorează majorări doar de 0,25% pe zi de întârziere conform H.G. nr. 251/1997 și respectiv H.G. nr. 21/1998, față de împrejurarea că, prin Legea nr. 114/1996, a fost abrogată HCM nr. 860/1997, în temeiul căreia reclamanta a calculat majorările cu procentul de 0,5% pe zi de întârziere.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul Municipiul București, Administrația Fondului Imobiliar, susținând în esență că, soluția de menținere a sentinței este greșită deoarece prin Legea nr. 114/1996, se precizează că HCM nr. 860/1974, a fost abrogată numai în partea referitoare la contractele de închiriere aferente locuințelor, ceea ce duce la concluzia că actul normativ menționat a rămas în vigoare în ceea ce privește închirierea unor spații cu altă destinație cum e cazul în speță și ca atare, cum, prin art. 11 din HCM nr. 860/1973, se prevede că neplata chiriei la termenele scadente atrage majorări de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, instanțele erau datoare să-i acorde penalitățile în cuantumul solicitat prin acțiune și nu să procedeze la reducerea acestuia, potrivit concluziilor expertizei.

De asemenea recurentul, susține că, soluția instanței de apel, este criticabilă și sub aspectul că a fost menținută sentința și în partea referitoare la reducerea cuantumului TVA-ului, pe care recurentul l-a vărsat deja conform obligațiilor legale, și ca atare diferența neacordată până la concurența sumei solicitate cu acest titlu, raportat la valoarea debitului se constituie de fapt într-un prejudiciu pentru stat, care în acest fel, a fost lipsit de o parte din veniturile care i se cuveneau din executarea contractului de închiriere în discuție. Ca temei de drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În consecință, recurentul solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recursul reclamantului nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că în tot cursul procesului, inclusiv din practicaua sentinței nr. 6897 din 31 octombrie 2000 reclamantul a solicitat printre altele obligarea pârâtei pentru neachitarea la scadență a chiriei la plata penalităților de întârziere în plată (și nu la plata majorărilor de întârziere de 0,5% pe zi așa cum a susținut ulterior în recurs). Or, din examinarea contractului de închiriere nr. 1025/1973 ca și din celelalte dovezi existente la dosar, nu reiese că, părțile au prevăzut în convenția lor clauza penală, astfel că, în lipsa unei astfel de clauze în contract, partea care nu își îndeplinește ori își îndeplinește cu întârziere obligațiile asumate, nu poate fi obligată la plată de penalități.

Față de cele reținute mai sus, rămâne fără nici o relevanță faptul că reclamantul și-a fundamentat pretențiile privind plata penalităților pe dispozițiile art. 11 din HCM nr. 860/1973 (act normativ de altfel abrogat integral la data promovării acțiunii prin Legea nr. 114/1996) sau că prima instanță a acordat penalitățile în sumă de 191.873.266 lei în baza H.G. nr. 251 din 2 iunie 1997 și respectiv H.G. nr. 21 din 23 ianuarie 1998, deoarece, prin aceste acte normative s-a stabilit procentul de 0,25 % pe zi, pentru majorările de întârziere, datorate pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare constând în impozite, taxe și alte venituri bugetare, și ca atare nu puteau constitui temei, așa cum a apreciat greșit instanța fondului, pentru calcularea penalităților cu acest procent, din moment ce o asemenea situație nu a fost prevăzută prin acordul comun al părților prin clauza penală, clauză inexistentă în speță, așa cum s-a arătat anterior.

În ce privește critica referitoare la reducerea TVA-ului prin care se susține că statul ar fi fost prejudiciat de încasarea unor venituri, constând în diferența neacordată de 10.073.070 lei (96.813.995-86.740.925 lei) se constată că nici aceasta nu poate fi reținută, atâta timp cât reclamantul nu a formulat, așa cum s-a arătat obiecțiuni la expertiză, iar, pe de altă parte, aceste susțineri au fost făcute direct în recurs, astfel că instanța de apel nu s-a putut pronunța asupra acestora (non omisso medio). Cu această suplinire de motivare și cu precizarea că reclamantului nu i se poate agrava situația în propria sa cale de atac (în sensul obligării acesteia la restituirea penalităților greșit acordate de instanța de fond) decizia instanței de apel este temeinică și legală, și pe cale de consecință, recursul îndreptat împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Primăria Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar București, împotriva deciziei nr. 577 din 18 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2003.