ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 374/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC R.V. SA, în calitate de reprezentantă a Primăriei municipiului București, a chemat în judecată pârâta S.C. A.C. București pentru a fi obligată la 68.532.308 lei, reprezentând chirie neachitată pe perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, pentru spațiul închiriat în București. De asemenea, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de închiriere nr. 885 din 1974 dintre părți, întrucât a încetat la data de 26 octombrie 1975 și nu a mai fost prelungit, și evacuarea din spațiul sus menționat, ca urmare a neplății chiriei pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25 septembrie 2000, pârâta a formulat cerere de chemare în judecată a Primăriei municipiului București, Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pe motiv că direcția respectivă asigură administrarea fondului imobiliar și repartizează spațiile și, pe această bază, SC R.V. SA încheie contractele de închiriere și încasează chiria aferentă. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 588 din 29 ianuarie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei și cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 839 din 28 mai 2001, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 588 din 2001 a Tribunalului București și a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și obligă pârâta la 68.532.308 lei, reprezentând chirie, dispune rezilierea contractului de închiriere nr. 885 din 1974 și evacuarea pârâtei din spațiul situat în București, sector 1. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Instanța de fond nu a analizat toate probele, ci a avut în vedere numai adresa nr. 997 din 1998, prin care pârâta preciza că renunță la spațiul pentru care datorează chiria.

Or, pârâta cu adresa nr. 1113 din 18 august 1998 revine la adresa nr. 997/1998 și solicită să se considere valabil în continuare contractul de închiriere nr. 885. Pârâta nu a făcut dovada achitării chiriei pe perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, întrucât ordinele de plată prezentate nu fac referire la spațiul din București, sector 1. Contractul de închiriere nr. 885 din 1974 a fost încheiat pe un an și nu a fost prelungit. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ., invocând că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de apărare și a probelor pe care le-a administrat și a făcut aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esență, următoarele: Instanța de apel nu a avut în vedere și adresa nr. 1415 din 30 octombrie 1998 a S.C. A.C., prin care a renunțat definitiv la Corpul A al imobilului, precum și adresa nr. 1104 din 18 octombrie 2000 a SC R.V. SA, prin care preciza că pretențiile sale se referă la Corpul B al imobilului din București, sector 1. A prezentat modalitatea de calcul a chiriei și modalitatea de plată, iar în ordinele de plată depuse la dosar s-a menționat spațiul pentru care se plătește chiria. Prin procesul-verbal încheiat la data de 7 aprilie 1998, în prezența reprezentantului reclamantei, spațiul din București, sector 1, a fost predat SC C. SRL, care a achitat chiria potrivit chitanțelor depuse.

În conformitate cu dispoziția Primarului General nr. 105 din 1998, SC C. SRL, în calitate de utilizator al spațiului, ca urmare a contractului de asociere încheiat cu aceasta, ar trebui să fie obligată la plata chiriei, pe bază de fișă de calcul. Imobilul nu îl mai utilizează de circa 9 ani, iar SC C. SRL a depus la Primăria municipiului București – D.G.A.F.I. - cererea înregistrată sub nr. 21045 din 10 noiembrie 1998, pentru a intra în legalitate în ceea ce privește utilizarea spațiului. Instanța de apel nu a analizat refuzul nejustificat al reclamantei de a răspunde la interogatoriul formulat de pârâtă și nu a făcut aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ. În cuprinsul deciziei s-au strecurat și unele erori, prin aceea că se menționează că „apelul este nefondat” și apoi îl admite, iar contractul de închiriere se reține că s-a încheiat în anul 1994, în loc de anul 1974. Recursul este nefondat.

Prin contractul de închiriere nr. 885 din 26 ianuarie 1974, s-a închiriat pârâtei un spațiu folosit pentru ateliere în suprafață de 795,55 mp, situat în București, pe perioada 15 iunie 1974 – 31 decembrie 1975. În contract s-a prevăzut dreptul chiriașului ca, la expirarea termenului să reînnoiască contractul, iar printre obligațiile chiriașului figura și aceea de a comunica reclamantei suprafața locativă pe care o eliberează, cu cel puțin 20 de zile înainte de data eliberării și să o predea proprietarului [pct. 2 și pct. 6 lit. b) din contract]. Din cuprinsul pct. 6 lit. b) din contract reiese că se consideră realizată obligația contractuală numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile, și anume, comunicarea către reclamantă a eliberării spațiului și predarea lui.

Operația de predare implică încheierea unui proces-verbal de predare-primire. Or, pârâta nu a prezentat un act de predare a spațiului, în schimb, invocă că a comunicat reclamantei că renunță la spațiu sau că îi pune la dispoziție o parte din acel spațiu. Sub acest aspect, Curtea reține că pârâta nu a predat reclamantei spațiul închiriat, ci SC C. SRL, astfel că procesul-verbal din 7 aprilie 1998, încheiat cu societatea respectivă, precum și adresa pârâtei nr. 1415 din 30 octombrie 1998, prin care comunică că renunță la o parte din spațiu, și anume, la Corpul A, în favoarea SC C. SRL, nu sunt opozabile reclamantei și nici intervenientei, Primăria municipiului București – D.A.F.I. Ca urmare a nepredării spațiului, reclamanta nu putea încheiat contract de închiriere cu SC C. SRL și nici să pretindă de la aceasta plata chiriei pentru spațiul pe care îl utilizează în temeiul înțelegerii cu pârâta.

De altfel, așa zisa renunțare a pârâtei la utilizarea spațiului este pro cauza, întrucât actele invocate au un conținut contradictoriu. Astfel, prin procesul-verbal din 7 aprilie 1998, se prevedea că SC C. SRL va prelua, începând cu 1 aprilie 1998, întreg spațiul închiriat, ca apoi, cu adresa nr. 1415 din 30 octombrie 1998, comunică reclamantei că renunță la o parte din spațiu, și anume, la Corpul A. Anterior celor două acte, pârâta, cu adresa nr. 997 din 15 iulie 1998, comunică reclamantei că îi pune la dispoziție Corpul A, după care revine cu adresa nr. 113 din 18 august 1998, solicitând să se considere valabil în continuare contractul de închiriere.

În același context este și poziția pârâtei, exprimată prin întâmpinarea depusă pentru termenul din 25 septembrie 2000, prin care atestă că a efectuat o plată parțială a chiriei pentru Corpul B, iar prin recurs susține că nu mai ocupă imobilul din București, sector 1, din anul 1992. Așa zisele plăți efectuate de SC C. SRL în contul chiriei pentru utilizarea spațiului, în data de 28 octombrie și 10 decembrie 1998 și neprivind plata chiriei din perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, pentru care reclamanta a solicitat plata chiriei restante, nu poate constitui un motiv de exonerare a pârâtei de achitare a sumelor datorate.

Prin răspunsul reclamantei la întâmpinarea pârâtei, cu adresa nr. 1104 din 18 octombrie 2000, nu se renunță la plata chiriei restante pentru Corpul A și nu se precizează acțiunea, în sensul că pretențiile sale se referă la Corpul B al imobilului, deoarece, prin alin. (1) al adresei se solicită admiterea acțiunii, așa cum a formulat-o, iar în alin. (2) se arată că asocierea pârâtei cu o societate comercială nu are relevanță. Mențiunea din alin. (2) că pârâta datorează chiria restantă pentru Corpul B, pe care îl folosește, este pentru a sublinia că pârâta nu a predat în întregime spațiul către societatea cu care s-a asociat. Or, prin acțiune, reclamanta solicită plata chiriei restante pentru spațiul închiriat în București, sector 1 și nu pentru un anumit corp al imobilului.

În raport cu întâmpinarea pârâtei și ordinele de plată depuse, precum și facturile ce trebuiau achitate, Curtea reține că pârâta nu face dovada că a achitat chiria restantă pentru suprafața închiriată. Instanța de apel nu putea face aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a refuzat să răspundă la cel de al doilea interogatoriu formulat de pârâtă, ci la termenul din 22 ianuarie 2001 a arătat că se află în imposibilitate de a depune la dosar răspunsul la interogatoriu și pârâta s-a opus la acordarea unui termen, iar tribunalul a dat cuvântul în fond. Ca atare, împrejurarea că reclamanta nu a răspuns la interogatoriu nu poate fi socotită ca o recunoaștere a afirmațiilor pârâtei sau ca un început de dovadă în folosul pârâtei.

Față de probele administrate în cauză și care infirmă susținerile pârâtei, nici nu s-ar putea face aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ. Cu privire la erorile materiale strecurate în considerentele deciziei, îndreptarea lor se face de instanța care a pronunțat hotărârea în condițiile art. 281 C. proc. civ. și nu constituie motiv de recurs, în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ. Numai încheierea instanței de apel, prin care s-a soluționat îndreptarea erorilor materiale, este supusă căii de atac a recursului. Față de cele arătate, Curtea, reținând că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală, respectiv, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc.

civ., se va respinge recursul, fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A.C. SA București, împotriva deciziei nr. 839 din 28 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2003.