ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 374/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC R.V. SA, în calitate de reprezentantă a

Primăriei municipiului București, a chemat în judecată pârâta S.C. A.C. București

pentru a fi obligată la 68.532.308 lei, reprezentând chirie neachitată pe

perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, pentru spațiul închiriat în

București. De asemenea, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de

închiriere nr. 885 din 1974 dintre părți, întrucât a încetat la data de 26

octombrie 1975 și nu a mai fost prelungit, și evacuarea din spațiul sus menționat,

ca urmare a neplății chiriei pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25 septembrie 2000, pârâta a formulat

cerere de chemare în judecată a Primăriei municipiului București, Direcția de

Administrare a Fondului Imobiliar, în temeiul art. 57 C. proc. civ., pe motiv

că direcția respectivă asigură administrarea fondului imobiliar și repartizează

spațiile și, pe această bază, SC R.V. SA încheie contractele de închiriere și

încasează chiria aferentă.

Tribunalul București, secția comercială, prin

sentința nr. 588 din 29 ianuarie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei și cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

prin decizia nr. 839 din 28 mai 2001, a admis apelul reclamantei împotriva

sentinței nr. 588 din 2001 a Tribunalului București și a schimbat sentința, în

sensul că a admis acțiunea reclamantei și obligă pârâta la 68.532.308 lei,

reprezentând chirie, dispune rezilierea contractului de închiriere nr. 885 din 1974

și evacuarea pârâtei din spațiul situat în București, sector 1.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Instanța de fond nu a analizat toate probele, ci a

avut în vedere numai adresa nr. 997 din 1998, prin care pârâta preciza că

renunță la spațiul pentru care datorează chiria.

Or, pârâta cu adresa nr. 1113 din 18 august 1998

revine la adresa nr. 997/1998 și solicită să se considere valabil în continuare

contractul de închiriere nr. 885.

Pârâta nu a făcut dovada achitării chiriei pe

perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie 2000, întrucât ordinele de plată

prezentate nu fac referire la spațiul din București, sector 1.

Contractul de închiriere nr. 885 din 1974 a fost

încheiat pe un an și nu a fost prelungit.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat

recurs pârâta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc.

civ., invocând că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de

apărare și a probelor pe care le-a administrat și a făcut aplicarea greșită a

legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în

esență, următoarele:

Instanța de apel nu a avut în vedere și adresa nr. 1415

din 30 octombrie 1998 a S.C. A.C., prin care a renunțat definitiv la Corpul A

al imobilului, precum și adresa nr. 1104 din 18 octombrie 2000 a SC R.V. SA, prin

care preciza că pretențiile sale se referă la Corpul B al imobilului din București,

sector 1.

A prezentat modalitatea de calcul a chiriei și

modalitatea de plată, iar în ordinele de plată depuse la dosar s-a menționat

spațiul pentru care se plătește chiria.

Prin procesul-verbal încheiat la data de 7 aprilie

1998, în prezența reprezentantului reclamantei, spațiul din București, sector

1, a fost predat SC C. SRL, care a achitat chiria potrivit chitanțelor depuse.

În conformitate cu dispoziția Primarului General nr. 105

din 1998, SC C. SRL, în calitate de utilizator al spațiului, ca urmare a

contractului de asociere încheiat cu aceasta, ar trebui să fie obligată la

plata chiriei, pe bază de fișă de calcul.

Imobilul nu îl mai utilizează de circa 9 ani, iar SC

C. SRL a depus la Primăria municipiului București – D.G.A.F.I. - cererea

înregistrată sub nr. 21045 din 10 noiembrie 1998, pentru a intra în legalitate

în ceea ce privește utilizarea spațiului.

Instanța de apel nu a analizat refuzul nejustificat

al reclamantei de a răspunde la interogatoriul formulat de pârâtă și nu a făcut

aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ.

În cuprinsul deciziei s-au strecurat și unele erori,

prin aceea că se menționează că „apelul este nefondat” și apoi îl admite, iar

contractul de închiriere se reține că s-a încheiat în anul 1994, în loc de anul

1974.

Recursul este nefondat.

Prin contractul de închiriere nr. 885 din 26 ianuarie

1974, s-a închiriat pârâtei un spațiu folosit pentru ateliere în suprafață de

795,55 mp, situat în București, pe perioada 15 iunie 1974 – 31 decembrie 1975.

În contract s-a prevăzut dreptul chiriașului ca, la expirarea termenului să

reînnoiască contractul, iar printre obligațiile chiriașului figura și aceea de

a comunica reclamantei suprafața locativă pe care o eliberează, cu cel puțin 20

de zile înainte de data eliberării și să o predea proprietarului [pct. 2 și pct.

6 lit. b) din contract].

Din cuprinsul pct. 6 lit. b) din contract reiese că

se consideră realizată obligația contractuală numai dacă sunt îndeplinite

cumulativ condițiile, și anume, comunicarea către reclamantă a eliberării

spațiului și predarea lui.

Operația de predare implică încheierea unui proces-verbal

de predare-primire.

Or, pârâta nu a prezentat un act de predare a

spațiului, în schimb, invocă că a comunicat reclamantei că renunță la spațiu

sau că îi pune la dispoziție o parte din acel spațiu.

Sub acest aspect, Curtea reține că pârâta nu a predat

reclamantei spațiul închiriat, ci SC C. SRL, astfel că procesul-verbal din 7

aprilie 1998, încheiat cu societatea respectivă, precum și adresa pârâtei nr. 1415

din 30 octombrie 1998, prin care comunică că renunță la o parte din spațiu, și

anume, la Corpul A, în favoarea SC C. SRL, nu sunt opozabile reclamantei și

nici intervenientei, Primăria municipiului București – D.A.F.I.

Ca urmare a nepredării spațiului, reclamanta nu putea

încheiat contract de închiriere cu SC C. SRL și nici să pretindă de la aceasta

plata chiriei pentru spațiul pe care îl utilizează în temeiul înțelegerii cu

pârâta.

De altfel, așa zisa renunțare a pârâtei la utilizarea

spațiului este pro cauza, întrucât actele invocate au un conținut

contradictoriu.

Astfel, prin procesul-verbal din 7 aprilie 1998, se

prevedea că SC C. SRL va prelua, începând cu 1 aprilie 1998, întreg spațiul

închiriat, ca apoi, cu adresa nr. 1415 din 30 octombrie 1998, comunică

reclamantei că renunță la o parte din spațiu, și anume, la Corpul A. Anterior

celor două acte, pârâta, cu adresa nr. 997 din 15 iulie 1998, comunică

reclamantei că îi pune la dispoziție Corpul A, după care revine cu adresa nr. 113

din 18 august 1998, solicitând să se considere valabil în continuare contractul

de închiriere.

În același context este și poziția pârâtei, exprimată

prin întâmpinarea depusă pentru termenul din 25 septembrie 2000, prin care

atestă că a efectuat o plată parțială a chiriei pentru Corpul B, iar prin

recurs susține că nu mai ocupă imobilul din București, sector 1, din anul 1992.

Așa zisele plăți efectuate de SC C. SRL în contul

chiriei pentru utilizarea spațiului, în data de 28 octombrie și 10 decembrie

1998 și neprivind plata chiriei din perioada 1 ianuarie 1999 – 31 ianuarie

2000, pentru care reclamanta a solicitat plata chiriei restante, nu poate

constitui un motiv de exonerare a pârâtei de achitare a sumelor datorate.

Prin răspunsul reclamantei la întâmpinarea pârâtei,

cu adresa nr. 1104 din 18 octombrie 2000, nu se renunță la plata chiriei

restante pentru Corpul A și nu se precizează acțiunea, în sensul că pretențiile

sale se referă la Corpul B al imobilului, deoarece, prin alin. (1) al adresei

se solicită admiterea acțiunii, așa cum a formulat-o, iar în alin. (2) se arată

că asocierea pârâtei cu o societate comercială nu are relevanță. Mențiunea din

alin. (2) că pârâta datorează chiria restantă pentru Corpul B, pe care îl

folosește, este pentru a sublinia că pârâta nu a predat în întregime spațiul

către societatea cu care s-a asociat.

Or, prin acțiune, reclamanta solicită plata chiriei

restante pentru spațiul închiriat în București, sector 1 și nu pentru un anumit

corp al imobilului.

În raport cu întâmpinarea pârâtei și ordinele de

plată depuse, precum și facturile ce trebuiau achitate, Curtea reține că pârâta

nu face dovada că a achitat chiria restantă pentru suprafața închiriată.

Instanța de apel nu putea face aplicarea

dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a refuzat să

răspundă la cel de al doilea interogatoriu formulat de pârâtă, ci la termenul

din 22 ianuarie 2001 a arătat că se află în imposibilitate de a depune la dosar

răspunsul la interogatoriu și pârâta s-a opus la acordarea unui termen, iar

tribunalul a dat cuvântul în fond.

Ca atare, împrejurarea că reclamanta nu a răspuns la

interogatoriu nu poate fi socotită ca o recunoaștere a afirmațiilor pârâtei sau

ca un început de dovadă în folosul pârâtei.

Față de probele administrate în cauză și care infirmă

susținerile pârâtei, nici nu s-ar putea face aplicarea prevederilor art. 225 C.

proc. civ.

Cu privire la erorile materiale strecurate în

considerentele deciziei, îndreptarea lor se face de instanța care a pronunțat

hotărârea în condițiile art. 281 C. proc. civ. și nu constituie motiv de recurs,

în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ. Numai încheierea instanței de

apel, prin care s-a soluționat îndreptarea erorilor materiale, este supusă căii

de atac a recursului.

Față de cele arătate, Curtea, reținând că hotărârea

instanței de apel este temeinică și legală, respectiv, că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 304 pct. 9 și pct. 10 C. proc. civ., se va respinge recursul,

fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A.C. SA București,

împotriva deciziei nr. 839 din 28 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie

2003.