ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3187/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28

aprilie 2010, pe rolul Tribunalului București, reclamanta U.N.C.C.C. a chemat

în judecată pe pârâta U.N.C.M.U., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului situat în C.P.

(teren în suprafață de 5.915,55 mp și construcțiile edificate pe acesta) și

ocupat fără titlu valabil în perioada 05 septembrie 2000 - 29 noiembrie 2007,

în cuantum de 5.643.690 euro (23.158.317,54 RON), precum și actualizarea

acestei sume cu indicele de inflație stabilit de I.N.S. de la 29 noiembrie 2007,

până la data plății efective.

Reclamanta a formulat

la data de 08 iunie 2010 o cerere prin care a arătat ca înțelege să precizeze

cuantumul pretențiilor ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosința la suma

de 9.349.466 RON, iar ca urmare a actualizării pretenției cu indicele de

inflație de la 29 noiembrie 2007, până la data plătii efective, la suma de

10.697.659 RON. Cererea precizatoare s-a întemeiat pe raportul de expertiză

extrajudiciară atașat cererii și a fost însoțită de dovada achitării taxei

judiciare de timbru de 111.088 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 967 din 08 iunie 2010, Tribunalul București a admis excepția insuficienței

timbrări și a anulat, pe acest temei, cererea reclamantei.

S-a reținut că, prin

rezoluția aplicată cererii de chemare în judecată, instanța i-a pus în vedere

reclamantei să achite suma de 235.694,17 RON, taxă judiciară de timbru, și 5

RON, timbru judiciar, și, în același timp, să precizeze cuantumul sumei

actualizate.

Obligația de a achita

taxa judiciară de timbru a fost comunicata reclamantei, așa cum rezulta din

dovada de îndeplinire a procedurii de citare, la data de 05 mai 2010.

Sancțiunea

netimbrării la valoarea inițială, este anularea acțiunii, conform art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997.

În cauză, nu sunt

incidente dispozițiile art. 20 alin. (4) ale Legii nr. 146/1997, întrucât

acestea se refera la situația modificării acțiunii, nicidecum la situația

reducerii cuantumului pretențiilor.

Prin Decizia civilă

nr. 541 A din 23 septembrie 2010, Curtea de Apel București a respins, ca

nefondat, apelul reclamantei.

S-a apreciat că sunt

incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) teza finală din Legea nr. 146/1997,

conform cărora în cazul micșorării valorii pretențiilor formulate prin acțiunea

introductivă, după înregistrarea acesteia, taxa judiciară de timbru se percepe

tot la valoarea inițială, fără a se ține cont de reducerea ulterioară.

În cauză, nu este

vorba de îndreptarea unei erori de calcul, ci de o micșorare a valorii

pretențiilor, micșorare ce nu poate influența cuantumul taxei de timbru.

În privința cererii

de eșalonare a plății taxei de timbru, s-a reținut că apelanta nu a probat

existența acesteia.

Cum reclamanta nu s-a

conformat obligației legale de a timbra, prima instanță a făcut, în mod corect,

aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997.

Procedura de citare

prin care, reclamantei, i s-a adus la cunoștință obligația de plată a taxei

judiciare de timbru, a fost legal îndeplinită, întrucât, așa cum reiese din

dovada aflată la dosar a fost primită de funcționarul însărcinat cu primirea

corespondenței, identificat cu actul de identitate, și care a semnat, citația

fiind trimisă la adresa biroului de avocatură, sediu pe care însăși reclamanta

l-a indicat în cererea introductivă.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 27 octombrie 2010,

reclamanta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

Hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal, instanța încălcând și formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. - pe aceste temeiuri recurenta-reclamantă a

susținut că, deși nu a avut cunoștință de citația emisă, ținând seama de

obiectul cererii introductive, cu aprecierea provizorie asupra taxei judiciare

de timbru pe care trebuia să o plătească, a formulat o cerere de eșalonare și

amânare a plății taxei judiciare de timbru în temeiul art. 21 din Legea nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările

ulterioare, cerere transmisă prin poștă la data de 07 iunie 2010.

Cererea de eșalonare

și de amânare a plății taxei judiciare de timbru a fost înregistrată la data de

14 iunie 2010.

La dosarul primei

instanței și al instanței de apel nu s-a găsit, materialmente, nici plicul și

nici cererea de eșalonare.

Decizia a fost dată

cu încălcarea legii și pentru faptul că instanța avea obligația, în baza

rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., să ceară Tribunalului

București și Curții de Apel București, efectuarea de verificări cu privire la

cererea de eșalonare și de amânare la plata taxei judiciare de timbru. Aceasta,

cu atât mai mult cu cât s-a probat depunerea cererii, prin extrasul E.

Recurenta a fost

nevoită să facă demersuri cu privire la depunerea cererii de eșalonare a taxei

judiciare de timbru, răspunsul primit de la tribunal fiind edificator -

"ca urmare a cererii dvs. înregistrate la data de 14 octombrie 2010 la

Dosarul nr. 20983/2/2010, vă restituim înscrisurile în original depuse în acest

dosar la data de 14 iunie 2010. Din eroare, înscrisurile nu au fost atașate la

dosar."

Înscrisurile de care

se face vorbire în adresa tribunalului au fost transmise prin poștă și nu

depuse direct la această instanță.

Cererea de eșalonare

și de amânare a plății taxei judiciare de timbru, împreună cu dovezile anexate,

a fost transmisă în termen legal către instanța de judecată, fiind depusă la

poștă în data de 07 iunie 2010, deci anterior primului și unicului termen de

judecată din dosarul de fond, în conformitate cu prevederile art. 104 C. proc.

civ.

Întrucât cererea de

eșalonare a fost pierdută în circuitul intern al instanței de fond, instanța de

judecată poate soluționa cererea prin repunerea acesteia în termen.

Cererea precizatoare

nu avea cum să impieteze asupra cuantumului taxei judiciare de timbru,

raportat, pe de o parte, la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, și, pe

de altă parte, la faptul că cuantumul taxei judiciare de timbru ce trebuia

plătit era oricum provizoriu, acesta urmând a fi stabilit definitiv ca rezultat

al raportului de expertiza judiciară solicitat ca probatoriu în cauză.

Prin încălcarea legii

de către cele două hotărâri judecătorești, recurentei-reclamante i s-a adus

atingere dreptului de proprietate, precum și dreptului privind accesul la

justiție, drepturi protejate atât de legislația internă, cât și de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În acest sens, s-a

învederat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în Cauza

Weissman și alții împotriva României, prin Hotărârea din 24 mai 2006, publicată

în M. Of. nr. 588/27.08.2007 - conform căreia "în pofida marjei de

apreciere de care dispune statul în această materie (taxă judiciară timbru),

Curtea subliniază că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este

compatibilă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă prin

aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat; în particular,

ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor

drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea

reiterează că cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul

circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le

achita, precum și faza procedurală în care această restricție este impusă, sunt

factori care trebuie luați în considerare atunci când se determină dacă o

persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită

cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost

restrâns în așa măsură încât este afectat în însăși substanța sa; având în

vedere circumstanțele speței și, în special, împrejurarea că această

restricționare a fost impusă în faza inițială a procedurii, Curtea apreciază că

a fost disproporționată și astfel a adus atingere înseși esenței dreptului de

acces la o instanță; în consecință, Curtea apreciază că statul nu a păstrat un

echilibru just între, pe de o parte, interesul său în a recupera cheltuielile

de judecată, iar, pe de alta parte, interesul reclamanților ca o instanță să le

examineze cererea; așadar, a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din

Convenție."

Referitor la

ingerința asupra dreptului de proprietate, Curtea a reținut următoarele:

"în consecință, și fără a specula asupra posibilului rezultat al cererii

de rambursare adresate de reclamanți, dacă aceasta ar fi fost examinată pe fond,

Curtea estimează că reclamanții puteau pretinde să aibă o "speranță

legitimă" de a vedea concretizat, măcar în parte, dreptul lor referitor la

restituirea fructelor civile, conform dispozițiilor C. civ. și jurisprudenței

Curții Supreme de Justiție; cât despre existența unei ingerințe, Curtea

constată că anularea acțiunii de restituire a chiriilor a suprimat practic

orice șansă a reclamanților de a obține rambursarea chiriilor în litigiu. Este

vorba deci despre o ingerință în dreptul de proprietate al acestora; Curtea

reiterează constatarea făcută cu ocazia examinării plângerii bazate pe art. 6

alin. (1) din Convenție, și anume că, în ciuda marjei de apreciere pe care o au

jurisdicțiile interne, anularea acțiunii din cauza neachitării taxei de timbru

a adus atingere dreptului lor de acces la un tribunal. Or, ținând cont de

faptul că lezarea dreptului la respectarea proprietății asupra bunurilor

reclamanților decurge din imposibilitatea de a-și valorifica creanța în fața

jurisdicțiilor interne, Curtea estimează că puterea de apreciere cu care sunt

învestite aceste jurisdicții nu ar justifica lezarea dreptului garantat prin

art. 1 din Protocolul nr. 1."

S-a susținut totodată

aplicarea greșită a legii și pentru faptul că instanța de apel a respins

motivul referitor la nelegalitatea îndeplinirii actului de procedură pentru

primul termen de judecată din fond din 08 iunie 2010, respectiv citarea la alt

sediu decât cel legal pe care partea l-a indicat în cererea de chemare în

judecată, făcând astfel o aplicare greșită a dispozițiilor procedurale

reglementate de C. proc. civ.

În apel, s-a arătat

că citația trimisă recurentei pentru termenul de judecată din data de 08 iunie

2010, prin care i s-a comunicat și cuantumul taxei de timbru, s-a realizat cu

încălcarea formelor procedurale, deoarece nu a fost comunicată la sediul din

București, C.P., sediu pe care l-a invocat în cererea de chemare în judecată.

Citația pentru primul termen de judecată a fost transmisă la sediul

apărătorului, respectiv la sediul din București, sector 1, str. A.S.P.

Prin cererea

introductivă, recurenta nu a ales ca actele de procedură să fie comunicate la

sediul apărătorului, nefiind deci aplicabile dispozițiile art. 93 C. proc. civ.

Rezultă așadar, că

citarea în ceea ce o privește, s-a făcut cu încălcare art. 90 alin. (1) C.

proc. civ.

Actul procedural

reprezentat de citarea la primul termen de judecată, prin care s-a comunicat și

obligația de plată a taxei judiciare de timbru, a fost făcut cu încălcarea

prevederilor art. 87 pct. 2 C.proc. civ., cu vătămarea acesteia, prin

respingerea acțiunii ca insuficient timbrată, vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste

condiții și judecarea în fond a cauzei.

Prin decizia

recurată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fără a

cuprinde motivele pe care se sprijină - art. 304 pct. 8 și pct. 7 C. proc. civ.

- s-a susținut că cererea precizatoare a avut rolul de a corobora provizoriu

cuantumul obiectului cererii cu cel rezultat din completarea raportului de

expertiză extrajudiciară depus la dosar. Cererea precizatoare reprezintă astfel

o îndreptare a unor erori/greșeli de calcul și nu o micșorare a valorii

pretențiilor.

Mai mult, cererea

precizatoare nu a fost pusă în discuția părților, având în vedere rezoluția

instanței de a preciza valoarea actualizată, neluându-se în considerare nici

plata parțială a taxei judiciare de timbru care ar fi putut duce la judecarea

în parte a cererii, cu completarea ulterioară a taxei conform celor stabilite

definitiv prin raportul de expertiză judiciară ce urma să fie administrată pe

fondul cauzei.

Instanța de apel a

reținut faptul că cererea introductivă are doua capete de cerere, însă, deși a

respins ca nefondat ultimul motiv de apel, nu a motivat respingerea acestuia.

Prin respingerea

cererii, ca insuficient timbrată, instanța de fond a încălcat dispozițiile art.

14, coroborate cu art. 20 alin. (2) Teza I din Legea nr. 146/1997, cu modificările

și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art.

14 "Când o acțiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită,

taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte,

după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede

altfel", iar conform art. 20 alin. (2) Teza I "Dacă taxa judiciară de

timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii

sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare

mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la

primul termen de judecată".

Instanța de apel a

reținut greșit faptul că prin rezoluția aplicată pe cererea de chemare în

judecată, instanța de fond le-a pus în vedere să achite taxa de timbru pentru

primul capăt de cerere și să precizeze cuantumul capătului doi de cerere.

La momentul depunerii

acțiunii nu s-a scris nicio o rezoluție pe acțiune, rezoluția existând separat

la dosarul de fond, rară a fi comunicată părții, acțiunea având doar numărul de

dosar și data primirii.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 27 aprilie 2011, s-au susținut în cauză următoarele

apărări:

În conformitate cu

prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „Actele îndeplinite cu

neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulității prevăzute anume de lege,

vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

În speță, nu s-a

produs nicio vătămare părții, astfel încât actul nu este lovit de nulitate.

Partea interesată nu a dovedit prejudiciul cauzat, alături de faptul că acest

prejudiciu nu poate fi înlăturat decât prin anularea actului.

Cererea de eșalonare

a plății taxei de timbru a fost înregistrată la data de 14 iunie 2010, cu mult

după ce instanța de fond a rămas în pronunțare.

Cererea de eșalonarea

nu a fost trimisă prin poștă cu respectarea prevederilor imperative impuse de

art. 104 C. proc. civ. - „actele de procedură trimisă prin poștă instanțelor

judecătorești se socotesc îndeplinite dacă au fost predate recomandat la

oficiul poștal".

Din adresa nr. 4/01

februarie 2011 emisă de Oficiul Poștal nr. 6, rezultă că plicul trimis la data

de 07 iunie 2010, în care se afla „așa zisa cerere de eșalonare", a fost

trimisă ca o corespondență simplă, și nu recomandată, cu confirmare de primire.

La data de 23

septembrie 2010, în cadrul ședinței publice, apărătorul reclamantei, a arătat

că nu mai insistă pe motivul privind existența la dosar a vreunei cereri de

eșalonare.

Nu se poate reține că

a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în

discuția părților toate aspectele invocate, a fost respectat principiul

contradictorialității și al dreptului la apărare, au fost depuse la dosar acte,

întâmpinări, iar, după închiderea dezbaterilor, note scrise.

Rolul activ nu

înseamnă, așa cum a evidențiat și jurisprudența în materie, încălcarea

principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și

proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C.

civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind

însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare

în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Conform art. 89 alin.

(2) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că, prin înfățișarea părții în

instanță, personal sau prin mandatar, se acoperă orice vicii de procedură.

Or, în cazul de fată,

la termenul la care instanța a rămas în pronunțare pe excepția insuficienței

timbrări, în ședință publică, a răspuns chiar reprezentantul reclamantei ce nu

a contestat aspectul că li s-a adus la cunoștință, prin citația efectuată,

obligația de plată a taxei de timbru.

Obligație de a achita

taxa de timbru în cuantumul stabilit de instanță, și de a-și preciza valoarea

actualizată în vederea timbrării a fost comunicată reclamantei.

Reclamanta nu a

înțeles să se conformeze dispozițiilor instanței, și la termenul din data de 08

iunie 2010, a depus o cerere prin care a înțeles să își reducă cuantumul total

al pretențiilor la suma de 10.697.695 RON, timbrând această cerere cu suma de

111.088 RON și timbru judiciar de 5 RON.

Instanța a făcut o

corectă aplicare a prevederilor art. 20 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru, reținând că insuficienta timbrare

justifică anularea în totalitate a acțiunii, în cauză neexistând temei legal

pentru o judecare a pretențiilor reclamantului proporțional cu valoarea sumelor

achitate de el în contul întregii taxe judiciare de timbru datorate.

Referitor la

invocarea art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, s-a susținut că

în mod corect instanțele anterioare au aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20

alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997, constând în anularea cererii ca

insuficient timbrată.

Sancțiunea anulării

aplicată pentru neîndeplinirea obligației legale de achitare a taxei judiciare

de timbru nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului

material în defavoarea acestei obligații, astfel cum susține reclamantul,

întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor legale.

Principiul

preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil

instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, nu se analizează în opoziție cu obligațiile stabilite de un stat prin

acte normative.

Este de menționat

faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 25 din Constituția României,

implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite

de lege pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins.

În majoritate, s-a

apreciat că recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:

Dispozițiile legale

în materia taxelor judiciare de timbru incidente în cauză - art. 18 și art. 20

din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, art. 29, 34 - 36 din

Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 - stipulează în

termeni imperativi o serie de reguli și principii ce nu pot fi ignorate în

activitatea instanțelor de judecată, chemate să se pronunțe pe aspecte de

legalitate - în procedură de drept comun sau specială, inclusiv pe aspecte de

admisibilitate în exercițiul dreptului la acțiune (în căile ordinare și

extraordinare de atac).

Astfel, s-a statuat

că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, respectiv că încadrarea în

tariful taxelor judiciare de timbru nu reprezintă un element al activității de

judecată, ca atribut principal al instanțelor judecătorești, ci o sarcină

administrativă impusă de lege acestor organe, în calitatea lor de prestatoare

de servicii taxabile.

Pentru ipoteza de

excepție în care taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal

la momentul înregistrării acțiunii sau cererii de chemare în judecată, instanța

este obligată să pună în vedere reclamantului să achite suma datorată până la

primul termen de judecată.

Jurisprudența

instanțelor de judecată a stabilit totodată, în temeiul acestor dispoziții

legale, că numai împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se

poate face cerere de reexaminare și că dispozițiile art. 18 din lege sunt dispoziții

cu caracter special, de strict interpretare, incidente în ceea ce privește

efectuarea de către instanțele judecătorești a operațiunii de încadrare în

tariful legal al taxelor de timbru stabilite în sarcina părților, respectiv că

anularea unui capăt de cerere, pentru netimbrare, reprezintă o greșeală de

judecată ce pune în discuție modul în care prima instanță a interpretat o

dispoziție legală.

În acest context

normativ și jurisprudențial, sub aspectul strict al admisibilității recursului,

s-a apreciat că, în condițiile în care situația cauzei pendinte nu a pus

problema strictă a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, ipoteză în

care singura cale de atac ar fi fost reexaminarea, ci a unor neregularități

procedurale ce intră în categoria aspectelor de nelegalitate, acestea pot

constitui obiect al controlului judiciar exercitat de instanțele judecătorești

superioare, în căile de atac prevăzute de C. proc. civ.

Circumstanțele

particulare ale cauzei pendinte, astfel cum acestea au fost redate în cuprinsul

hotărârilor pronunțate, de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de

susținerile părților din dosar, valorificate în această etapă procesuală drept

critici de nelegalitate, respectiv apărări, au evidențiat importante

neregularități procedurale săvârșite în etapele procesuale anterioare, cu

repercusiuni în ce privește situația recurentei-reclamante din cauza pendinte.

Relevant este faptul

că, prin rezoluția aplicată cererii de chemare în judecată, instanța i-a pus în

vedere reclamantei să achite suma de 235.694,17 RON, taxă judiciară de timbru,

și 5 RON, timbru judiciar, și, în același timp, să precizeze care este

cuantumul sumei actualizate cu indicele de inflație stabilit de I.N.S. de la 29

noiembrie 2007, până la data plății efective.

Instanțele

judecătorești au așadar obligația de a încunoștința părțile, o dată cu

expedierea citației, în privința cuantumului exact al taxelor judiciare de

timbru datorate, dat fiind sancțiunea drastică prevăzută de lege.

Dispoziția expresă a

legii este că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se

sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Au fost avute în

vedere și dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, conform cărora

"nu se restituie taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri și

acțiuni anulate ca insuficient timbrate".

În aceste condiții,

instanța era obligată, la primul termen acordat în acest sens să amâne judecata

și să stabilească în mod clar, pentru fiecare capăt de cerere, după natura lui,

cuantumul sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru

judiciar, în acest sens fiind dispozițiile art. 14 din Legea nr. 146/1997,

conform cărora "când o acțiune are mai multe capete de cerere, cu

finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt

de cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se

prevede altfel".

S-a avut în vedere că

doar neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se

sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, nu și neîndeplinirea de către

reclamantă a obligației de a preciza cuantumul sumei solicitate prin cel de-al

doilea capăt de cerere, până la primul termen de judecată, cu atât mai mult cu

cât această situație presupunea o corespondență instanță-reclamantă pentru

precizarea cuantumului, respectiv stabilirea exactă și comunicarea cuantumului

taxelor judiciare, dar și caracterul provizoriu al sumelor pretinse până la

momentul efectuării în cauză a unui raport de expertiză.

Actele dosarului au

relevat și faptul că, la data de 07 iunie 2010, reclamanta a formulat o cerere

de eșalonare și de amânare a plății taxei judiciare de timbru în temeiul art.

21 din Legea nr. 146/1997, cerere transmisă prin poștă și înregistrată la dosar

la data de 14 iunie 2010.

În baza rolului activ

prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanța de apel era obligată să cerceteze

situația reclamată, respectiv să ceară serviciului de registratură și arhivă al

Tribunalului București și al Curții de Apel București, efectuarea de verificări

cu privire la înregistrarea/neînregistrarea cererii de eșalonare și de amânare

la plata taxei judiciare de timbru. Aceasta, cu atât mai mult cu cât s-a probat

depunerea cererii, prin extrasul E.

Recurenta a efectuat

demersuri pentru dovedirea înregistrării unei astfel de cererii, răspunsul

primit de la tribunal fiind edificator - "ca urmare a cererii dvs.

înregistrate la data de 14 octombrie 2010 la Dosarul nr. 20983/2/2010, vă

restituim înscrisurile în original depuse în acest dosar la data de 14 iunie

Cererea de eșalonare

și amânare a plății taxei judiciare de timbru, împreună cu dovezile anexate, a

fost transmisă în termen legal către instanța de judecată, fiind depusă la

poștă în data de 07 iunie 2010, anterior primului și unicului termen de

judecată din dosarul de fond.

Susținerea că această

cerere de eșalonarea nu ar fi fost trimisă prin poștă, cu respectarea

prevederilor imperative impuse de art. 104 C. proc. civ. - „actele de procedură

trimisă prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen

dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal" - nu este relevantă în

cauză, întrucât chestiunea în sine nu este legată de respectarea vreunui termen

procedural cu caracter imperativ.

Faptul că la data de

23 septembrie 2010, în cadrul ședinței publice, apărătorul reclamantei a arătat

că nu mai insistă pe motivul privind existența la dosar a unei cereri de

eșalonare, nu poate constitui un argument hotărâtor în apărare, întrucât neregularitățile

procedurale care au fost reținute în cauză au o existență de sine-stătătoare ce

se impun a fi remediate prin reluarea judecății.

S-a constatat

totodată o altă neregularitate procedurală în privința modalității de

îndeplinire a actului de procedură pentru primul termen de judecată din 08

iunie 2010, în fața primei instanțe, respectiv citarea la alt sediu decât cel

legal pe care partea l-a indicat în cererea de chemare în judecată - citația

trimisă recurentei pentru termenul de judecată din data de 08 iunie 2010, prin

care i s-a comunicat și cuantumul taxei de timbru, s-a realizat cu încălcarea

formelor procedurale, întrucât aceasta nu a fost comunicată la sediul din

București, C.P., sediu pe care l-a invocat în cererea de chemare în judecată,

ci la sediul apărătorului, respectiv la sediul din București, sector 1, str.

A.S.P.

Faptul alegerii unui

domiciliu nu instituie pentru instanță obligația comunicării actelor de

procedură la domiciliul ales decât în măsura în care, odată cu alegerea

domiciliului, s-a indicat și numele persoanei la care se va face comunicarea.

în caz contrar, textul art. 93 C. proc. civ. este foarte clar exprimat iar în

lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții.

Actul procedural

reprezentat de citarea la primul termen de judecată, prin care s-a comunicat și

obligația de plată a taxei judiciare de timbru, a fost făcut cu încălcarea

prevederilor art. 87 pct. 2 C. proc. civ., cu vătămarea evidentă a reclamantei,

căreia i s-a respins acțiunea ca insuficient timbrată, vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste

condiții și continuarea judecății.

Neregularitățile

procedurale reclamate și reținute în cauză vizează direct exercițiul concret al

dreptului de acces la justiție, drept protejat atât de legislația internă, cât

și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât anularea

acțiunii ca insuficient timbrată este de natură a-i produce, reclamantei, o

gravă și iremediabilă vătămare din perspectiva nejudecării fondului cauzei.

În acest sens, s-a

invocat în mod corect jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - în

mod special, Cauza Weissman și alții împotriva României, publicată în M. Of.

nr. 588/27.08.2007, - conform căreia "în pofida marjei de apreciere de

care dispune statul în această materie - taxă judiciară timbru, Curtea

subliniază că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă

cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă prin aceasta se

urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul vizat; în particular, ținând cont de

principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor drepturi care nu

sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea reiterează că

cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanțelor unei

spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum și faza

procedurală în care această restricție este impusă, sunt factori care trebuie

luați în considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de

dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de

judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în așa măsură încât

este afectat în însăși substanța sa; având în vedere circumstanțele speței și,

în special, împrejurarea că această restricționare a fost impusă în faza

inițială a procedurii, Curtea apreciază că a fost disproporționată și astfel a

adus atingere înseși esenței dreptului de acces la o instanță; așadar, a avut

loc încălcarea ort. 6 alin. (1) din Convenție."

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9

C.proc. civ., în majoritate, va fi admis recursul reclamantei, va fi casată

Decizia nr, 541 A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă și Sentința nr. 967 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă și va fi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul

declarat de reclamanta U.N.C.C.C. împotriva Deciziei nr. 541 A din 23

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează Decizia și

Sentința nr. 967 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS